Istorie Locala

Vineri, 14 Decembrie 2012 10:56

DIVIZIA 11 INFANTERIE– REPERE ISTORICE (I)

Scris de  Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

                      Diviziei 11 Infanterie (Mecanizată „Carei”),

                          este marea unitate care a participat la aprigele lupte în marele război pentru întregire (1916-1919)

                          şi în războiul pentru reântregirea României (1941-1945).

                          A fost marea unitate care n-a cunoscut înfrângerea în sectoarele care i-au fost încredinţate.

 

Războiul întregirii – o privire generală

Început în 1914, primul război mondial a grupat, în timp scurt, principalele forţe militare în jurul celor două coaliţii beligerante, Puterile Centrale (Tripla Alianţă) - formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia (care s-a retras ulterior) - şi Antanta - formată din Anglia, Franţa şi Rusia. Acestor grupări li s-au adăugat alte state, în funcţie de interese şi conjuncturi interne sau internaţionale.

România a fost ţinta atragerii în una sau alta din cele două coaliţii, datorită potenţialului său economic şi militar şi astfel situaţia internaţională a favorizat realizarea idealului naţional. În plan intern, taberele s-au împărţit în pro şi contra războiului şi pentru menţinerea neutralităţii. Ion I. C. Brătianu a înclinat decizia în urma unui discurs susţinut şi argumentat pozitiv prin motive clare: ”Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate rămâne neutră până la capăt, fără să-şi compromită definitiv tot viitorul. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui. Iată de ce nu putem merge decât alături de aliaţi şi în contra Puterilor Centrale. De aceea, chiar de ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au sfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând”[1].

În acest scop s-au încheiat două documente secrete, o convenţie politică şi o convenţie militară, semnată de Ion I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri al Regatului României, în numele guvernului român, de o parte, şi reprezentanţii Antantei, pe de altă parte.

România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria, în condiţiunile stipulate prin convenţia militară şi să întrerupă, de la data declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi duşmanii aliaţilor. În schimb, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia promiteau României dreptul asupra teritoriilor Monarhiei Austro-Ungare. Linia de delimitare va începe pe Prut, la un punct al frontierei actuale între România şi Rusia, aproape de Noua-Suliţă şi va urca acest fluviu până la graniţa Galiţiei la confluenţa Prutului cu Ceremuş. Apoi va urma graniţa Galiţiei şi a Bucovinei şi aceia a Galiţiei şi a Ungariei, până la punctul Stop, la cota 1655. De acolo va urma linia de separaţie a apelor Tisei şi a Râului Vişeu, pentru a ajunge Tisa în satul Trebusa, în faţa locului unde se uneşte cu Biso. Plecând de la acest punct, ea va scoborî povârnişul Tisei până la 4 km pe valea confluentului său Szamos, lăsând satul Vazaros-Nameny României. Ea va continua apoi în direcţiunea sud sud-est, la 3 km, în valea unde se unesc aceşti doi afluenţi (Crişul Alb şi Crişul Repede). Ea atinge apoi Tisa la înălţimea satului Algyo, la nordul Szeghedinului, trecând la estul satelor Oroshaza şi Bekessanison, făcând o curbă la 3 km depărtare de acesta din urmă. Începând de la Algyo, linia coboară povârnişul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi urmează valea Dunărei până la graniţa actuală a României[2].

Al doilea document încheiat, Convenţia militară, a avut menirea de a duce la atingerea scopului militar. Prin convenţia militară s-au reglementat relaţiile formale cu armatele aliate. Ne oprim doar la câteva aspecte ale convenţiei militare, din care rezultă că între subscrişii: „s-a convenit condiţiile în care România accepta condiţiile politice şi garanţiile care le ofereau aliaţii în schimbul intrării în război alături de aceştia” [3]

Presiunile externe, precum şi convenţia politică şi militară încheiate cu Antanta, s-au finalizat cu Declaraţia de război dată numai Austro – Ungariei în finalul căreia se sublinia: „România mişcată de dorinţa de a contribui la sfârşirea conflictului şi sub imperiul necesităţii de a apăra interesele de rasă se vede forţată de a intra în rând alături de acei care îi pot asigura realizarea unităţii sale naţionale. Pentru aceste motive, ea se consideră, din acest moment, în stare de război cu Austro-Ungaria”[4].

Scopul politic şi cel militar au fost limpede şi fără echivoc formulate şi vizau realizarea României Mari. Pentru atingerea acestui scop, guvernul român a mobilizat Marele Cartier General, 4 armate, 6 corpuri de armată, 20 de divizii de infanterie, 2 de cavalerie, 1 brigadă de grăniceri, 5 brigăzi de călăraşi, 2 brigăzi de artilerie grea, 1 regiment şi un divizion de artilerie munte, trupe de geniu, căi ferate, specialişti, aviaţia cu 4 escadrile, marina şi flotila de Dunăre. Totalul forţelor mobilizate s-a ridicat la 366 batalioane, 104 escadroane şi 374 baterii de artilerie. Armamentul automat greu a fost insuficient, doar 614 mitraliere. Din totalul batalioanelor de infanterie, 146 au fost active, 120 încadrate cu rezervişti şi 100 teritoriale şi de miliţii. Efectivul iniţial, de 833.601 din care 19.843 ofiţeri şi elevi, a constituit 75% armata de operaţii şi 25% în zona interioară. Ulterior, prin mobilizare, s-a adus pe frontul întregirii 16% din populaţie, care reprezenta 32% din partea bărbătească[5].

Pentru a-şi duce la îndeplinire planul de campanie, Puterile Centrale au concentrat trupe de elită în Transilvania, în valoare de 505 batalioane de infanterie, 25 de baterii de artilerie, 9 escadroane de cavalerie, 1 tren blindat şi 81 de posturi de jandarmi. Acestora li s-a adăugat alte 86 de batalioane de infanterie, 23 de escadroane, 76 de baterii de artilerie şi flotila de Dunăre, deci un raport de forţe generale de 3,6 la 1 în favoarea trupelor române.

Campania din 1916 a început cu ofensiva generală în Transilvania, pe baza planului operaţional “Ipoteza Z”. Campania anului 1916, faţă de planul iniţial, a suferit modificări şi s-a finalizat după 4 luni şi jumătate, cu bătăliile memorabile de la Jiu, Sibiu, Bran - Câmpulung, Braşov, Oituz, Dobrogea, Turtucaia, Flămânda, Bucureşti, bătălii care merită fiecare în parte un studiu monografic.

Campania anului 1917 a început cu reorganizarea armatei, cu ajutorul misiunii militare franceze. Şef al Marelui Cartier general român a fost numit generalul C. Presan, la comanda Armatei 1 generalul C. Cristescu şi de la 30 iulie 1917 generalul E. Grigorescu, iar la Armata 2 generalul A. Averescu. În subordinea acestora au acţionat 5 comandamente de corp de armată, având în total 15 divizii de infanterie, fiecare cu 2 brigăzi de infanterie. Cavaleria a fost organizată pe două divizii şi 4 brigăzi. Artileria, în afară de cea divizionară, a mai constituit două regimente de artilerie de mine, patru regimente de artilerie grea şi antiaeriană, iar aviaţia avea 12 escadrile de aviaţie şi 5 companii aerostaţii. Înzestrarea cu armament, în perioada de reorganizare, s-a făcut pentru efective de circa 700.000 de oameni, din care 460.000 o forma armata de operaţii.

Pe frontul român, în vara anului 1917, inamicul dispunea de: Armata 1 şi 9 Germană, Armata 3 Bulgară şi Armatele 1 şi 7 Austro - Ungare şi o rezervă organizată din două grupuri de armate, cu un total de circa 300.000 oameni, în prima linie. Întreaga grupare a fost pusă sub comanda arhiducelui Iosif, secondat de feldmareşalul Mackensen, coordonate de Marele Cartier General al Kaiserului Wilhem al II-lea.

Forţele româno - ruse s-au dispus astfel: în nord Armata 9 rusă, cu un front de 210 km.,între Cârlibaba şi masivul Arşiţa Mocanului; Armata 2 română până la satul Răcoasa pe un front de 37 km, cu 50.000 oameni în linia întâia; Armata 4 rusă până la Movilenii  de Jos pe un front de 50 km., cu 68.000 oameni; Armata 1 română între Movilenii de Jos şi Crângeni pe un front de 40 de km., cu circa 100.000 oameni; apoi până la Marea Neagră pe un front de 130 de km., s-a dispus Armata 6 rusă, cu 110.000 oameni. Rezerva frontului s-a constituit din 3 corpuri de armată ruse şi o divizie română[6].

Faţă în faţă, cele două tabere şi-au elaborat propriile planuri de campanie, planuri ce nu vor fi îndeplinite. Se vor desfăşura însă marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, bătălii ce au intrat de mult în conştiinţa tuturor românilor.

Ieşirea precipitată a Rusiei din război şi încheierea, la 25 noiembrie 1917, a Păcii de la Brest-Litovsk a creat o situaţie de o gravitate excepţională. Forţele armatelor 1 şi 2 române au fost capabile abia să acopere frontul lăsat liber prin “plecarea la revoluţie” a ruşilor. În consecinţă, la 26 noiembrie 1917, între delegaţia română şi cea germană, la Focşani, s-a încheiat un armistiţiu.

Dezacordul dintre generalul Cerbacev, comandantul armatelor ruse, de ordinele căruia nu mai asculta nimeni, şi noile autorităţi sovietice puneau sub ameninţarea cu un război civil. Acest război a fost evitat prin măsurile luate de Marele Cartier General român, prin “pază a bunurilor populaţiei, asigurarea ordinii publice”[7] şi evacuarea forţată a bolşevicilor din Moldova şi Basarabia. În aceste împrejurări, Divizia 11 Infanterie, din ordinul Marelui Cartier General, a trecut în Basarabia, pentru a proteja populaţia de jafurile şi omorurile “bandelor de bolşevici”.

După îndeplinirea misiunii, Divizia 11 Infanterie a fost demobilizată, situaţie în care generalul Ernest Broşteanu da următorul Ordin de Zi: „Împrejurări peste măsură de dureroase şi pe care nu le-au putut înlătura nici vitejia nebiruită a acelora care cu preţul vieţii lor au oprit pe loc şuvoiul inamic, nici sângele cu care am îngrăşat pământul sfânt al ţării, ne silesc astăzi să înfăşurăm drapelele noastre, să lăsăm din mână armele, dar să păstrăm încrederea în viitor. Mai mult ca oricând în acele clipe de adâncă reculegere, gândurile noastre se îndreaptă spre M. S. Regele şi cu dragostea noastră curată să-i înseninăm privirea şi să-i dăm siguranţa că braţele noastre sunt încă oţelite, iar sufletele noastre încălzite de acelaşi devotament fără margini pentru ţară şi dinastie. Mergând la vetrele voastre pângărite de duşmanul cel mai neomenos, duceţi în mintea voastră gândul răzbunării. Dovediţi prin purtarea voastră că aţi fost soldaţi cinstiţi că vă iubiţi patria şi că viaţa voastră nu are alt preţ afară de acela al putinţei de a vă face mai departe datoria atunci când nevoile o vor cere. Nu aveţi de ce vă bucura acuma. Gândiţi-vă la ziua cea mare când baionetele voastre ascuţite vor trebui să scrie pagini de vitejie în cartea istoriei neamului nostru să nu nutriţi un alt gând decât acela că cei ce au murit”[8].

În aceste condiţii de ordine şi linişte, la 27 martie 1918, la propunerea Blocului Moldovenesc, în numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării a adoptat Declaraţia de Unire, semnată de preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculeţ, secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan, şi Epure din care reţinem: “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută de ani şi mai bine din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România"[9].

La 12 octombrie 1918, la Oradea, în casa dr. Aurel Lazăr s-a redactat Declaraţia de Independentă, citită în Parlamentul de la Budapesta, prin care, în esenţă, românii nu recunoşteau parlamentul şi guvernul ungar şi hotărâse convocarea Adunării la Alba-Iulia[10]. La 1 decembrie 1918 cei 1228 delegaţi au hotărât unirea cu România.

În Bucovina, prin hotărârea Congresului Consiliului Naţional, la 15/28 noiembrie 1918, se consfinţea unirea acestei provincii cu România. În fruntea unei delegaţii Iancu Flondor înmâna la Iaşi, actul unirii Bucovinei cu patria-mamă. Desfăşurarea în ordine a pregătirilor pentru unire a fost făcută la adăpostul oferit de trupele comandate de generalul Iacob Zadik[11], comandant al Diviziei 8 infanterie, care trecuse în Bucovina, la 29 octombrie 1918, cu misiunea ca „împreună cu toate trupele de jandarmi şi grăniceri să ocupe în timpul cel mai scurt întreaga provincie”[12] şi capitala Cernăuţi.

Concepţia operaţiunii ofensive a armatei române în 1919 a fost influenţată de evoluţia situaţiei politico-militare din Ungaria, care prin guvernul bolşevic al lui Bela Kun, a refuzat recunoaşterea hotărârii de unire de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia. În consecinţă, pentru a-şi apăra suveranitatea armata română trece la ofensivă, la 16 aprilie 1918, pe toate direcţiile şi s-a oprit, la 1 mai 1919, pe aliniamentul general al Tisei[13].

Campania armatei române din 1919 se înscrie ca una dintre cele mai onorante, care a consfinţit unirea de facto, realizată de jure la 1 decembrie 1918. Această campanie, după cum demonstrează Ioan Ţepelea în lucrarea sa 1919 o campanie pentru liniştea Europei[14], întăreşte concluzia că efortul politic, dar mai ales militar, al României, şi-au atins obiectivele. Liniştea Europei a fost, aşadar, salvată şi asigurată de armata română, concomitent cu realizarea obiectivului naţional.

Fiindcă evenimentele de la Oradea sunt cunoscute din cartea Zile trăite a lui Roman Ciorogariu, vom conclude doar că 20 aprilie 1919 a fost „o zi de glorie”, cum pe bună dreptate o numise Nicolae Iorga. Generalul Traian Moşoiu devenise „eroul nostru naţional”, întâmpinat de primarul Rimler Karoly „la intrarea în oraş, cu pâine şi sare”[15].

Obiectivul celei de-a două etape fusese atins. Imediat, Marele Cartier General a transmis ordinul nr.457, din 20 aprilie 1919, care prevedea: continuarea cu maximum de energie a ofensivei; ocuparea nodurilor de căi ferate şi ocuparea podurilor de peste Tisa, până la 1 mai 1919. În dimineaţa zilei de 20 iulie 1919, îndeosebi în zona Szolnok, după o puternică pregătire de foc de artilerie, trupele ungare au forţat Tisa, reuşind să creeze un cap de pod, adânc de 50 km, care însă a fost nimicit de contralovitura declanşată, la 24 iulie şi refacerea apărării pe râul Tisa[16]. Pentru a nu-i da răgaz de refacere, la 29 iulie 1919, începea ofensiva română pe tot frontul, cu direcţia loviturii principale pe direcţia Szolnok, Budapesta[17].

Operaţia ofensivă, pe o adâncime de 107 km şi un ritm mediu de 15 km pe 24 ore, fără pauză operativă, a determinat fracţionarea dispozitivul de luptă inamic şi pătrunderea pe 3 august 1919 în Budapesta[18].

Până la 22 noiembrie 1919, teritoriul ungar, de la est de Dunăre, a fost ocupat de armata română. Astfel dreptul la autodeterminare a fost recunoscut şi de către bolşevicii unguri.



[1] Constantin Moşincat, Neculae Moghior, Ion Dănilă, Din întuneric un soare nou răsare. Basarabia - 1918, Ed. GP, Oradea, 1997, p. 46

[2] Ion Cioară, Acţiunile armatei române (12.04.1.05 1919) în limitele stabilite de către aliaţi prin convenţia politică din august 1616, în Pietre de hotar, vol. 1, Oradea, 1997, p. 42-48

[3] Viorel Bârloiu, Graniţa de vest a României între promisiuni (1916) şi realitate (1920), în Pietre de hotar…, p. 94-99

[4] Constantin Moşincat, Neculae Moghior, Ion Dănilă, op.cit., p. 45-85. La data intrării în război, România avea un efectiv de 1254471 oameni mobilizabili, circa 16% din populaţie, adică 32% din partea bărbătească, împărţiţi în patru Armate şi un Corp de Armată la dispoziţia Marelui Cartier General.

[5] Ibidem, p. 87

[6] Vareriu Florin Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Editura Institutului European, Iaşi, p. 47

[7] Vasile Alexandrescu, Vladimir Zodian, Planurile de campanie ale beligeranţilor de pe frontul român în vara anului 1917, în Studii de istorie şi teorie militară, Bucureşti, 1980, p. 26

[8] A.M.R., fond Divizia 11 Infanterie, Registru istoric, 1918, p. 214

[9] Constantin Moşincat, Ion Dănilă, Niculae Moghior, op. cit., p. 102

[10] Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a Declaraţiei de independenţă a românilor din Transilvania, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918), Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 1998; Idem, Generaţia Marii Uniri. Evenimente din Bihor (decembrie 1918-aprilie 1919), Editura Fundaţiei „Cele trei Crişuri”, Oradea, 1995.

[11] Iacob Zadik (n.8 12 1867-m.8 04  1970) general de divizie în războiul întregirii, şef de stat major de armată, comandant al Diviziei 8 Infanterie.

[12] A.M.R., fond microfilme, rola PII,.1.2.850, c.784

[13] Ion Ţepelea, 1919 o campanie pentru liniţtea Europei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 105

[14] Ibidem

[15] Gheorghe Tudor Bihoreanu, Constantin Moşincat, Ioan Tulvan , General Traian Moşoiu…,Op.cit.

[16] Jurnalul de operaţii …, p. 297-298

[17] General Traian Moşoiu, Ocuparea Budapestei în legătură cu operaţiunile militare din Ardeal, 1918-19, Bucureşti, Ed. Atelierele Cartea Românească, f.a., p. 7-8

[18] Dumitru Preda, op.cit., p. 393-394. Dan Achim, Ion Costin, Bolşevismul în Ungaria (1919). BeloKun în misiune, Editura Gutinul, Baia-Mare, 1991

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Duminică, 27 Septembrie 2020
  • Localitate: Bihor
  • Creator: Col r. dr. Constantin MOŞINCAT
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană Gheorghe Șincai Oradea
  • Contributor: Col r. dr. Constantin MOŞINCAT
  • Tip: text
  • Format: text
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 6587 ori
Ești aici: Home Bihor Bihor DIVIZIA 11 INFANTERIE– REPERE ISTORICE (I)