Istorie Locala

Vineri, 14 Decembrie 2012 11:04

DIVIZIA 11 INFANTERIE LA A 95-A ANIVERSARE – REPERE ISTORICE (III)

Scris de  Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

„TĂCERE !!

CAMARAZII NOŞTRI DORM”

Luptele din valea Zăbrăucior şi de pe dealul Secului pentru cucerirea cotei 461 au fost de o extremă violenţă şi de un rar dramatism. Printre vitejii Diviziei 11 Infanterie se afla şi voluntara Ecaterina Teodoroiu, cea care rănită la Jiu nu abandonează lupta ci şi-a urmat camarazii. În ordinea de bătaie în 1917 o găsim la Regimentul 43/59 Infanterie repartizată la compania 7 infanterie, mai întâi ca infirmieră şi apoi cu grad de sublocotenent, potrivit biografiei făcute eroinei de Elsa Grozea. Cercetarea noastră nu s-a finalizat, dar, până în acest moment, nu rezultă că pe timpul activităţii ar fi dobândit gradul de sublocotenent, decât dintr-un memoriu semnat de comandantul R.43/59 I., col. Jipa, la p.10 raporta: „la 17 Martie 1917 M.S. Regele a decorat-o pe eroină cu Medalia Virtutea Militară de aur şi i-a acordat gradul de sublocotenent onorific în Regimentu 43/59 Infanterie plătindui-se solda corespunzătoare gradului din Casa Palatului”[1]. În capitolul recompense al raportul amintea şi de faptul că Regina Maria după ce o vizitase la spital, pe vremea când era rănită la ambele picioare, i-a conferit şi gradul de sublocotenent onorific cu scopul „să aibă autoritate faţă de trupă şi mai ales un imboldşi vădit exemplu unic în istoria luptei”. Puse cap în cap cele două informaţii sunt contradictorii. Documentele oficiale o numesc „cercetaşă”, „domnişoară” sau „voluntară”. Autoarea biografiei o prezintă pe Ecaterina Teodoroiu cu „arma, raniţa, cartuşieră cu 160 de cartuşe, 5 grenade şi un sac de pesmeţi”[2], obiecte ce se află în patrimoniul Muzeului Militar Naţional. Dotarea cu asemenea materiale ne duce spre concluzia că nu avea gradul de ofiţer (sublocotenent) deoarece ofiţerii aveau în dotare pistol şi sabie, iar citarea atât în Ordinul de Zi nr. 1/24 august 1917 al Regimentului 43/59 Infanterie cât şi în pierderile unităţii de la 20-26 august 1917 figurează la poziţia 53 „voluntara Ecaterina Teodoroiu, din compania 7, ucisă de foc de armă (anexa vezi pagina cu eroii căzuţi în război poziţia339)”[3]. După cum rezultă şi din documentul pe care-l analizăm inscripţia de atunci, de pe cruce, ne-o prezintă pe eroină simplu: „cercetaşă”. Elogierile ulterioare, povestirile şi picturile ne-o prezintă ca „sublocotenent” onorific, după cum rezultă[4] şi de pe soclul monumentului ridicat la 31 mai 1925 la Slatina.

 

Pe pagina din stânga sus o încercare de stilizare a literelor: „A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, M, N, O, P, R, S, T, V,”, Probabil pentru a le reproduce pe cele de pe crucile de mormânt, căci imediat înscrisul „oct 1917 / DEALU ALBAŞ / AICI ODIHNEŞTE UN SOLDAT DIN REG. 2 VÂLCEA”. Iată cum, probabil, într-o clipă de răgaz fiecare se gândea că putea fi el în locul acela din „ţintirim din valea Zăbrăucioru”, spre care se îndrepta şi o săgeată indicatoare în luna „mai 1917” căruia i se alătura numele „PRALEA”. Să fie numele autorului?. Nu ştim căci printre cei morţi acest nume nu figurează. Respectul faţă de cei căzuţi pe câmpul de onoare s-a manifestat din plin. Într-un chenar dreptunghiular, de 7x2 cm, se află ca o poruncă înscrisul: „TĂCERE !! CAMARAZII NOŞTRI DORM”. Morţii în concepţia autorului,  se bucurau de drepturi egale deoarece într-un dreptunghi de 4,5 x 3 cm scrie: ”AICI SE AFLĂ UN OFIŢER GERMAN 1917”, şi imediat sub dreptunghi „CRUCE ROMÂNEASCĂ…. RUSEASCĂ” şi sub acestea desenul crucilor, ornamentate astfel: crucea românească, imaginată a fi din lemn, este acoperită la partea superioară (stil brâncovenesc) iar la părţile laterale şi de jos alte ornamente, în acelaşi stil. Pe cruce înscrisul „aici odihneşte soldatul – din Regimentul 42, 1916”. Crucea de mormânt rusească este desenată deasupra unui mormânt împrejmuit şi are pe orizontală trei braţe şi aceiaşi încercare de acoperiş ca cea românească. Pe a doua bară orizontală o încercare de inscripţie, probabil cu litere ruseşti, dar indescifrabilă. Aceste inscripţii au fost, probabil, făcute pe front, deşi nu-i exclusă varianta execuţiei ulterioare, deoarece pe desenul din prima pagină apare anul 1918. „Crucea comemorativă” este botezată „Zăpăceală”, probabil porecla decoraţiei promise, care circula printre gradele inferioare. Această „Zăpăceală” cum o numeşte autorul documentului a fost atribuită „morţilor din 1916-1917-1918”. Autorul avea cunoştinţă şi de o parte a baretelor care însoţeau decoraţia pentru că în prima pagină menţionează alăturat desenului crucii „Zăpăceală” din totalul de 28 barete doar pe următoarele: ”Ardeal, Banat, Carpaţi, Dobrogea, Moldova; Mărăşti, Oituz, Mărăşeşti, Basarabia”[5] . Cercetarea atentă a documentului ne îndreptăţeşte să credem că autorul a fost puternic mişcat de evenimentele de la Mărăşeşti deoarece face menţiunea „spre Fiţioneşti 1917”, adică exact direcţia de ofensivă a Regimentului 43 Infanterie. În sfârşit o ultimă însemnare concretă care aminteşte că „supt această cruce se odihneşte Viteazul locotenent Alexandru Costescu din Regimentul 42/66 Infanterie, mort în lupta de la cota 461 la 24 august 1917”. Verificând această ultimă informaţie am găsit, în carnetul de însemnări al colonelului Mihail Ionescu, în 22 august, că între cei 400 oameni morţi, răniţi şi dispăruţi în luptele din 21 august figurau şi 4 ofiţeri între care „locotenent Costescu, comandantul companiei 9, rănit grav şi mort până seara”[6]. Diferenţa de trei zile o putem atribui faptului că în acea zi a fost înhumat pentru că în registru de evidenţă a pierderilor diviziei din ziua de 21 august 1917, căzut la cota 461, figurează locotenentul Costescu Alexandru.[7]

Coroborate informaţiile din cele trei documente la care am făcut referinţă ne redau un tablou de frică, groază şi înspăimântare de ezitare şi încordare, de fermitate şi hotărâre, de bravură şi vitejie. Toate aceste stări sufleteşti datorate focului extrem de violent, de încordarea luptei şi de importanţa obiectivului ce se disputa de ambele părţi cota 461. Analizând aceste documente trebuie să ne întoarcem la începutul acţiunii, la Dubrovăţ, când Mihail Ionescu le spunea ostaşilor „nu vreau să mă gândesc măcar că va fi singur dintre noi care să nu-şi facă pe deplin datoria sfântă ce are, ţinând tot înainte spre duşman, fără codire sau şovăire, după cum vă vor da exemplu şefii voştri în frunte cu mine, comandantul vostru, şi de aceea să zicem cu toţii într-un glas: Înainte cu Dumnezeu pentru mântuirea scumpei noastre ţări[8]. Credinţă în Dumnezeu, prin simbolurile vieţii şi a morţii, o regăsim în aproape toate documentele cercetate. Astfel că nu ne mai surprinde că în lipsa bisericii, altarul îl constituie câmpul de luptă, cerul liber. La Filiala Oradea a Muzeului Militar Naţional se păstrează şi o minusculă fotografie 5x4,5 cm care reprezintă ostaşi din Divizia 11 Infanterie la rugăciune în valea Zăbrăuţilor. Informaţiile care rezultă din documentele cercetate converg spre ideea că educaţia moral creştină a fortificat sufletul ostaşului, i-a oţelit braţul şi i-a încordat voinţa.

¯¯¯

REGIMENTUL LUPENI / 24 August 1917

ORDIN DE ZI nr.1

 „În timpul ciocnirei de eri noapte, pe dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său lovită în inima-i generoasă, de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, din compania a 7-a.

Ecaterina Teodoroiu

Pildă caldă a unui cald entuziasm patriotic, unit cu cea mai strălucitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt EROINA DE PE JIU, şi-a dat jertfa supremă lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, ci numai din dragostea de a apăra pământul ţării sale cotropit de duşmani.

Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai Ţării sale care s-a întrecut prin puterea cu care îşi înfrângea slăbiciunea femeiască, ştiind să dovedească vrerea bărbăţiei de trup şi de suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositor cu orice preţ.

Aceea care a luptat ca un viteaz din vremuri la Tg. Jiu, aceia care şi-a desfăşurat o energie rară împotriva „morţii albe”, care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic, pornise din nou în luptă cu un avânt recunoscut, cu nădejdea că va contribui şi ea la opera cea mare a răzbunării de a cărei pregătire a luat şi ea parte activă.

A căzut înainte de a ajunge la ţelul ei de revanşe. Şi-a dat viaţa cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obţine o apoteoză de vorbe ci pentru că aşa cerea inima ei, pentru că aşa credea sufletul ei că i se împlineşte datoria vieţii.

Aceea care în vitejia comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine are dreptul din clipa aceasta la cinstea veşnică a tuturor românilor.

Pentru dragostea-i de Ţară, pentru simţul rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit, ceea ce socotea misiune până la jertfa supremă, o citez cu ordin de zi pe regiment, dând-o ca pildă tuturor ostaşilor” [9].

Comandantul Regimentului 43/59 Infanterie,

Colonelul Constantin Pomponiu  

¯¯¯

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂŞEŞTI

povestită de generalul Berthelot

"In momentul când s-a produs atacul german, frontul din partea aliaţilor era ţinut numai de ruşi, 4 divizii şi una în rezervă spre Panciu. Numai divizia a 5-a română era în apropiere de Cosmeşti, gata să înlocuiască o divizie rusă. Primele dispoziţiuni pentru această înlocuire erau chiar luate. Pe Siretul inferior, a 2-a divizie română a înlocuit o divizie rusă pe cale de refacere. Două divizii româneşti au fost alipite armatei a 2-a. Celelalte divizii erau încă în zonele lor de repaus.

În seara de 5 August, Mackensen părăsi Bucureştii pentru a dirija el însuşi acţiunea, şi spuse pe peronul gării ofiţerilor superiori şi funcţionari lor cari venise să-i ureze izbândă: «La revedere, în două săptămâni la laşi».

Socoteala de acasă nu s-a potrivit însă cu cea din târg! Atacul german a început în dimineaţa lui 6 August, printr-un bombardament preliminar, a cărui violenţă a crescut până la ora 7, cu obuze asfixiante în doză masivă, în special în partea băltoasă care mărgineşte Siretul.

Infanteria a început înaintarea către 7 şi jumătate. La dreapta era o divizie bavareză, la centru şi stânga alte 2 divizii germane. În faţa flancului drept, divizia rusă a cedat complet terenul şi germanii au ajuns fără dificultate până la canalul de derivaţie de la Putna care aduce apa la două mori în amont de Străjescu. Mai spre vest, ruşii rezistau ceva mai bine, dar divizia a trebuit să se retragă până la Bisigheşti, flancul sau stâng fiind complet descoperit prin fuga vecinilor.

Spre seara, corpul Morgen a rupt linia rusă pe un front de 10 kilometri în lungul Siretului şi 3 kilometri de-a lungul căii ferate. De ce, în această zi, numai singur corpul Morgen a atacat? Germanii au crezut că numai simpla trădare a ruşilor va face să cadă tot frontul. În tot cazul a fost o fericire, că divizia a 5-a română, care era singura în apropiere de terenul de acţiune, a putut prin intervenirea sa, să acopere spărtura.

De pe malul stâng al Siretului o divizie, a 9-a a putut interveni prin focul său şi bateriile române au executat un tir de oprire luând în flanc pe asaltanţi. În acelaşi timp, generalul Grigorescu, comandantul Corpului 6, format din diviziile 5 şi 9, îşi îndreaptă Divizia 9 spre Cosmeşti, gata să intre în linie. La 7 August, von Morgen a trebuit să renunţe de a mai trece Siretul şi să caute să scape de tirul artileriei româneşti, îndreptându-şi efortul spre vest.

Vizibil, germanii căutau punctul slab şi-l găseau neapărat la stânga Diviziei a 5-a româneşti. Ruşii dezorganizaţi fugeau lăsând descoperiţi pe români. Momentul este critic şi generalul Razu, comandantul Diviziei a 5-a şi-a angajat ultimele rezerve ca să se menţie.

Către ora 11, germanii reiau bombardamentul şi acoperă cu foc podurile de la Cosmeşti ca să oprească sosirea întăririlor. Atacul este desfăşurat puternic de către cele 3 divizii germane. În multe puncte, se dă luptă corp la corp. Soldatul român şi-a aruncat haina de pe el ca să fie mai liber în mişcări. Toate punctele de sprijin trec de mai multe ori în mâinile fiecăruia din adversari, tot cursul zilei şi al nopţii.

Cuvântul sfârşitului zilei este spus de un ofiţer prizonier: « Am voit să atacăm pe ruşi, şi am dat de francezi!» aluzie la ţinuta albastră a trupelor române. La 8 August, lupta continuă, dar efortul principal este îndreptat spre est. Se ascultă sfatul lui Mackensen: să se observe şi să se ţie pe loc românii, să se atace ruşii. Ziua de 10 August, Morgen, îşi împinge trupele contra dreptei române, ocupată de ruşi. Ruşii fug. O energică intervenţie a Regimentului 9 de Vânători, restabileşte în parte situaţia. Divizia a 9-a a pierdut 6300 oameni.

La 12 August, corpul Wenninger, trece la atac în direcţia Panciu, tocmai în momentul când divizia 15 rusească se instala în sector, ceea ce - de­termină imediat ruptura. Comandantul rus este dezorientat şi în ziua de 15 generalul rus Ragoza, dă ordin forţelor româno-ruse să se retragă spre râul Zăbrăuţ. Generalul Grigorescu refuză să asculte ordinul şi raportează Marelui Cartier General. Scerbacef şi Presan îi dă dreptate. Ordinul de retragere este anulat. Ragoza dispare.

La 14 August, germanii continuă atacul asupra ruşilor şi sunt aproape de victorie, când deodată apare pe prima linie divizia 10-a (general Cihoski). Noaptea, românii înlocuiesc pe ruşi.

La 15, este rândul lui Morgen să atace. După un foc infernal de artilerie care durează toată ziua revărsând valuri de gaze asupra bateriilor române. Podul drumului de fer este aruncat în aer ca să nu cadă în mâinile germanilor.

Elementele Diviziei 11 (general Broşteanu) intră în linie şi opresc pe adversar pe rambleul căii ferate. Pierderile germanilor au fost considerabile. Până la 18 acţiunea se mărgineşte la duel de artilerie. Ziua de 19 a fost pentru trupele române zi critică şi glorioasă. Trupele germane au fost respinse. Ziua a fost decisivă pentru români. De la înălţimea observatorului său de pe muntele Odobeşti, Mackensen şi-a dat cont de inutilitatea sforţărilor sale. În cursul acestor 14 zile de luptă, pierderile armatei IX germane au fost atât de mari încât au trebuit să înceteze orice altă sforţare. 12 divizii, din cari 10 germane, n-au putut învinge 5 divizii şi jumătate române. Drumul Iaşilor a rămas închis".

            În 10 noiembrie 1918 generalul Berthelot a fost trimis pentru a treia comandă a trupelor aliate din Balcani. Acolo l-au găsit evenimentele din toamna anului 1918 când armata noastră a fost mobilizată a doua oară împotriva armatelor lui Mackensen. Forţând Dunărea cu oştile aliate spre a interveni în folosul armatei regale române a adresat următoarea proclamaţie către munteni şi olteni:

            "La arme Români!! La arme Români!! Trupele franceze trec astăzi Dunărea pentru a vă ajuta să eliberaţi de jugul, sub care inamicul credea să vă îngenuncheze. De opt luni de zile aţi fost cu toţii în măsură de a judeca brutalitatea inamicului care vă socotea în puterea lui. Voi mai cu deosebire, oameni din Oltenia şi Muntenia, care de doi ani de zile aţi suferit ocupaţia halipuiului constata obrăznicia şi barbaria duşmanului care se numeşte civilizat. Germanii au pustiit câmpurile voastre şi au golit staulele voastre, au prădat casele voastre, au aşezat robia şi foametea la vetrele voastre, ferm hotărâţi ei însuşi au spus-o, să nu vă lase decât ochii pentru a plânge. Ceasul răzbunării, sau mai bine zis, ceasul dreptăţii a sunat; învins pretutindeni, acolo unde nu este zdrobit, duşmanul este, pretutindeni pus pe fugă. Clipa a sunat de a arde zdreanţa de hârtie care ne-a fost adusă la Bucureşti.   "Soldaţi! Batalioanele voastre să se unească cu ale noastre.

Ţărani, sculaţi-vă şi luaţi armele împotriva cotropitorului. Acesta este apelul patriei Române pentru care voi aţi suferit. Acesta este apelul guvernului vostru care a jertfit totul pentru "Marea Românie". Acesta este apelul strămoşilor, a umbrei lui Ştefan cel More, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân. Acesta este strigătul feciorilor şi fraţilor voştri căzuţi cu glorie pe câmpul de bătălie de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti şi pretutindeni unde a fost nevoie de apărarea pământului. Iară mâine veţi putea vedea steagul englez şi tricolorul francez fâlfâind alăturea de tricolorul vostru, la puternica suflare a victoriei şi libertăţii. Sculaţi-vă, fraţi Români şi aruncaţi-vă asupra duşmanului".

(Viitorul, 1931, nr. 6596 din 1.02 1931)



[1] A.M.R., fond M.St.M., dos.1761, p.10. Ecaterina Teodoroiu „ştia să tragă cu arma carabina,cu mitraliera, puşca mitralieră, arunca foarte bine grenade şi chiar călărea foarte bine”(p.9). A mai fost recompensată cu medalia Virtutea Cercetăşească de aur (p.5).

[2] Elsa Grozea, Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, Editura Militară, 1967, p. 46

[3] A.M.R., fond Divizia 11 Infanterie, dos. 2157

[4] Constantin Moşincat, Din poarta sărutului …, p. 64.

[5] Constantin Moşincat, Starea de veghe…, p. 208.

[6]Idem, Din poarta sărutului …, p. 43.

[7] A.M.R., fond Divizia 11 Infanterie, dos. 2157. Nume menţionat şi pe placa eroilor din Muzeul Militar Naţional Filiala Oradea.

[8] Cronica de marş…, p. 106.

[9] A.M.R., fond M. St. M., dos. 1761, f.19-20; Vezi şi Elsa Grozea, Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, Bucureşti, 1967, p. 55-57; şi General G.A. Dabija, op.cit., p. 628

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Miercuri, 12 August 2020
  • Localitate: Bihor
  • Creator: Col r. dr. Constantin MOŞINCAT
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană Gheorghe Șincai Oradea
  • Contributor: Col r. dr. Constantin MOŞINCAT
  • Tip: text
  • Format: text
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 4846 ori Ultima modificare Vineri, 14 Decembrie 2012 11:13
Ești aici: Home Bihor Bihor DIVIZIA 11 INFANTERIE LA A 95-A ANIVERSARE – REPERE ISTORICE (III)