Istorie Locala

Bihor (43)

Un Paradis turistic Că Ardizvorul minunilorealul, şi în special Apusenii, sunt un adevărat paradis al turiştilor a devenit un loc comun. Cum tot un loc comun a devenit şi convingerea că, în acest unic colţ de Rai al pământului, Bihorul deţine un spaţiu privilegiat, un cotlon în care şi-au dat mâna mai toate minunăţiile naturii şi ale Creatorului Suprem. Mai ales munţii, aceste arteziene de pământ şi piatră, de ape şi păduri, care, dincolo de o anume "temperanţă" a lor, uimesc şi încântă ochiul, ademenesc pasul, invită la odihă, fiind, poate, cel mai sublim izvor de sănătate, contemplaţie şi gândire. Deşi la limita de jos a mediei ca altitudine, şi aparent "paşnici", Munţii Bihorului sunt de-o sălbăticie originară ieşită din comun. Omul n-a reuşit să-i "îmblânzească", decât parţial. Născuţi din marile frământări ale scoarţei terestre, ei, Munţii Bihorului, sunt alcătuiri întortocheate, prăpăstioase, făurite din prăvăliri şi încălecări de blocuri de piatră, din umbroase păduri de fag şi verzi întinderi de conifere, sub ale căror bolţi de catedrală te simţi cuprins de evlavie şi înaltă trăire sufletească.

MAXIMA PROLIFERARE A EDITURILOR ŞI TIPOGRAFILOR (1919—1948)

După Unire, prin care s-a înfăptuit visul de secole al românilor din toate provinciile de a se regăsi în graniţele unui singur stat, şi în Bihor au loc complexe procese prin care populaţia şi instituţiile se integrează în noul cadru legislativ, românesc, parcurgând o adaptare, a conţinutu­lui şi structurilor în conformitate cu noile cerinţe şi realităţi istorice. în plan cultural are loc o rapidă declanşare a potenţialului organizatoric acumulat de populaţia românească atâta vreme, în dorinţa de a-şi crea instituţii culturale, pe care dualismul austro-ungar le-a refuzat cu con­secvenţă. Astfel, instaurarea culturii româneşti în drepturile ei se ex­primă şi în domeniul care ne interesează. Trebuie să precizăm, însă, că aceasta nu s-a făcut discriminatoriu, prin eliminarea sau sufocarea tipo­grafiilor şi serviciilor de editură şi presă ale naţionalităţilor conlocuitoare. Dimpotrivă, acestea au cunoscut o continuitate după 1919 şi o înflorire care a depăşit perioada de dinainte de război. Fie şi numai observarea atentă a anexei probează aceasta. De altfel, această afirmaţie este vala­bilă pentru întreaga Transilvanie, unde în perioada interbelică producţia tipografică şi în special presa în limba maghiară a depăşit numărul de titluri de cotidiene şi periodice ce apărea înainte de război, sub regimul austro-ungar în acelaşi teritoriu, oricât de paradoxal ar părea acest fenomen.

tipografii

ETAPELE DEZVOLTĂRII ACTIVITĂŢII TIPOGRAFICE ÎN BIHOR.
 
 
          Dezvoltându-se aproximativ circular, tiparul cu litere recuperabile avan­sează din centrul Europei spre margine, constituindu-se într-unul din cele mai spectaculoase fenomene ce atestă conştiinţa spirituală a colectivităţii demografice din Evul Mediu.
 
Autorităţile au reacţionat diferit, dar în curând înţelegând impor­tanţa noului mijloc de propagandă l-au luat în stăpânire, reglementându-1 prin aspre privilegii, ce se confereau cu greutate şi chibzuinţă, cău­tând controlarea producţiei tipografice.
 
În unele părţi autorităţile ecleziastice au avut o reacţie, dacă nu de respingere, atunci de ignorare, ceea ce ca efect este acelaşi lucru, atitu­dine ce se poate constata şi la Oradea, unde tiparul întârzie un secol, apare mai târziu decât în centre din jur.3
 
Şi aici premiera este legată de avansarea Reformei. Modul de evoluţie si de manifestare a tiparului justifică împărţirea istoriei sale în Bihor în următoarele etape:
 
1. De la primele instalări de tipografii şi până la ocuparea Oradiei de către turci (1565—1660). 
2. Instalarea definitivă a tiparului (1741—1804). 
3. Începutul concurenţei şi al industrializării. (1804—1856).
4. Industrializarea, constituirea primelor edituri (1856—1919). 
5. Maxima proliferare a editurilor şi tipografiilor (1919—1948). 
6. Concentrarea şi dezvoltarea planificată a activităţii tipografice în condiţiile economiei socialiste (1948 şi până la zi). De fapt, până în 1989, precizăm acum.
 
 
 

       Istoria omenirii este, în acelaşi timp, şi succesiunea orânduirilor sociale. Caracteristic este faptul printre altele, în fiecare orânduire socială se vorbește şi despre “lupta cu focul şi urmările sinistrelor”, care însă, datorită modului de acţiune şi al mijloacelor folosite, nu aveau înţelesul noţiunilor modeme de astăzi. Nu este lipsit de importanță precizăm că, în dezvoltarea sa, omenirea a trăit şi trăieşte sub imperiul terorii impuse de natură, caracterizată prin manifestările oarbe ale acesteia (inundaţii, cutremure, secete, etc.). Dar şi sub imperiul terorii flăcărilor mistuitoare.

Cunoaştem că istoria omenirii este punctată de transformări adânci, care afectează fie societatea în ansamblul fie anumite domenii ale acesteia. Fiecare generaţie, apărând pe scena istoriei, găseşte un anumit mod de producţie , istoricește determinat. Oamenii se integrează în relaţiile de producţie existente  independent de voinţa lor. Relaţiile umane, la toate nivelele şi în toate orânduirile au fost mereu caracterizate prin decizii şi scopuri urmărite, care demonstrează formula lui Laswell: “Cine câştigă ce, când şi cum”. De foarte multe ori, aceste relaţii au fost însoțite de ameninţarea flăcărilor mistuitoare şi chiar de utilizarea acestora atât în vremuri de linişte, cât şi pe timpul războaielor.

 

Cuvântul de ordine „Înainte, spre Oradea!”, apărut într-o Foaie volantă, editată la Divizia „Tudor Vladimirescu”, avea o mare încărcătură istorică. Reprezenta un îndemn adresat ostaşilor spre îmbărbătare în luptele din ultimul act al simfoniei eliberării oraşului de pe Crişul Repede. „După o săptămână de linişte în sectorul nostru - se arăta între altele în foaie - pandurii se avânt în atacul hotărâtor pentru Oradea. Drumurile de retragere ale germanilor şi maghiarilor sunt tăiate (…). Pentru viitorul nostru şi al familiilor noastre, într-o Românie liberă, independentă şi democratică, Înainte!”[2]

Atacul a început la 11 octombrie, când forţele grupării mobile a frontului au ajuns în raionul Biharia, în măsură să acţioneze spre Oradea. În dimineaţa acelei zile, la orele 7,40, după o pregătire de artilerie de 20 minute, care a neutralizat rezistenţele inamice de la Nojorid şi Leş, Divizia „Tudor Vladimirescu” a pornit la atac, având în primul eşalon două regimente de infanterie sprijinite de câte un divizion de artilerie. Regimentul 1 Infanterie, care fusese trecut la dreapta diviziei, a atacat spre colţul de sud al satului Nojorid şi până la orele 16 a reuşit să pătrundă la vest de şosea şi să taie legătura între unităţile inamice de la Nojorid şi cele de la Leş. Regimentul 2 Infanterie şi-a îndreptat atacul spre Leş, reuşind să pătrundă cu parte din forţe în interiorul satului, să respingă contraatacurile fasciste şi să înceapă curăţirea localităţii. Acţiunea Regimentului 2 Infanterie la Leş a fost ajutată de către dreapta Diviziei 3 Munte care a învăluit satul pe la vest. Regimentul 3 Infanterie, aflat la Păuşa în eşalonul doi, a ajuns în acest timp la 400 m sud-est Nojorid. La orele 18, divizia a primit ordin să se oprească, şi să consolideze aliniamentul atins.

 

O bogată literatură privitoare la politica bisericii ortodoxe[1], şi influenţele acesteia asupra apărării, argumentează teza noastră cu privire la realizarea fortificaţiilor spirituale. Informaţiile, din documentele de arhivă, ne-au condus spre constatarea că, pe lângă pregătirea politico-diplomatică şi militară de apărare a graniţelor, în zona frontierei de vest a României, cu deosebire, s-au întreprins şi măsuri speciale de fortificare spirituală şi morală a populaţiei româneşti.

Realitatea din noile teritorii unite ale regatului României Mari, în special în ceea ce priveşte Transilvania, era cel puţin întârziată, dacă nu chiar în dezechilibru, pentru biserica ortodoxă română, comparativ cu celelalte culte, a căror statut a rămas neschimbat. Acest fapt se datora măsurilor luate de imperiile habsburgic şi austro-ungar, de trecere forţată la catolicizare, calvinizare şi luteranizare. Românii din aceste părţi de margine s-au salvat, cât s-a putut, sub steagul bisericii greco-catolice, deoarece vechile rânduieli ortodoxe nu erau recunoscute şi/sau nu erau încurajate de autorităţile stăpânitoare. Acesta este considerentul major pentru care, în continuare, ne ocupăm numai de evoluţia spirituală a românilor ortodocşi din vestul României. Trebuie spus, însă, că şi biserica greco-catolică, atunci când s-au organizat ample manifestări culturale, omagiale şi de protest, sau pentru afirmarea drepturilor poporului român, a fost reprezentată, de sus, de la Mitropolia Blajului, până la cea din margine parohie. Liantul acţiunilor comune l-a reprezentat armata.

Biserica ortodoxă, în viziunea regelui Carol al II-lea, reprezenta un element moral al statului. Biserica era chemată să se modernizeze, să iasă din starea contemplativă şi să devină un organism viu. Acest rol regele l-a creat mai ales în perioada când însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe a fost numit în fruntea guvernului de uniune naţională. La mijlocul domniei sale, când au început şi lucrările de fortificaţii pe frontul de vest, Carol al II-lea a numit pe noii şi tinerii ierarhi, aleşi, ai bisericii ortodoxe, în locul celor trecuţi la cele veşnice.

La investirea tânărului episcop Andrei Magieru, fost arhiereu vicar la Episcopia Oradiei, pe 21 decembrie 1935 regele îşi exprima încrederea că la hotarele ţării va fi păstor vrednic şi că va izbuti prin deviza crede şi vei birui. Apoi l-a îndemnat, ca păzitor al ţinutului de la Ţebea, să întărească biserica prin forţa ei. La înmânarea cârjei episcopale, pe 2 iunie 1936, când au fost numiţi episcopii Nicolae Colan al Clujului şi Nicolae Popovici al Oradiei, regele îi trimitea în eparhii cu misiunea de „întărire sufletească a poporului românesc, şi prin aceasta întărire a sufletului, să consolidaţi puterea de credinţă şi să sporiţi calităţile naturale ale neamului”, căci biserica trebuia să fie un organism viu a cărei forţă trebuia să se manifeste prin strălucirea sufletească a credincioşilor. Referindu-se la importanţa eparhiilor de la graniţa de vest, regele considera că Episcopia Clujului, Vadului şi Feleacului a devenit unadevărat simbol al stăpânirii noastre în Ardeal. Ea a înflorit cu stăpânirea domnilor români şi a dispărut sub stăpânire străină, proces care ne arată cât de importantă este. Iată de ce Prea Sfinţia Ta, primind astăzi acest toiag păstoresc, ai datoria de a face să înflorească şi să se întărească, întărind astfel şi România. Întărirea sufletească a poporului, printr-o constantă şi neîncetată educare, iată chezăşia de progres, iată ţinta care toţi care ne iubim neamul trebuie să o avem întotdeauna înaintea ochilor”[2]. Timpurile cereau un avânt pentru o credinţă mare, pentru a întări siguranţa naţională, prin deviza: prin noi înşine.

 

Inevitabil eliberarea Oradiei, la 12 octombrie 1944, a fost o continuare firească a actului istoric de la 23 august 1944, deoarece însăşi raţiunea întoarcerii de front şi răsturnarea de alianţă avea ca obiectiv fundamental reîntregirea Ardealului de Nord în cadrul României. De aceea, privită cu niţel spirit de observaţie bătălia pentru Oradea ne apare ca o componentă organică a ansamblului de acţiuni de luptă desfăşurate de trupele române, iniţial singure, apoi în strânsă cooperare operativă cu mari unităţi sovietice din Frontul 2 Ucrainean, în scopul eliberării întregului teritoriu românesc cedat Ungariei prin verdictul de la Viena, din 30 august 1940, zi de doliu naţional[2].

Natura şi coloritul mediului strategic, pur şi simplu al noului context, în care trebuiau să se exprime Armata română, în cursul lunii septembrie 1944, au fost determinate în cel mai înalt grad de faptul că inamicul a reacţionat extrem de violent la întoarcerea de front din partea României, la 23 august 1944, prin recurgerea la o ofensivă în stil mare, având ca ţintă mutarea frontului româno-german pe Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni[3], înainte ca forţele principale ale armatei române şi marile unităţi sovietice să debuşeze din teritoriul muntos şi să se desfăşoare în capul de pod menţinut ferm de trupele noastre de acoperire[4].

Actul eroic al eliberării Oradiei s-a produs în condiţii operativ-strategice dintre cele mai complexe, apropiindu-se de unicitate, fiind precedat de 30 zile fără nopţi în faţa morţii[5].

 

Apărarea flancului de sud a fortificaţiilor includea şi versanţii de apus al Apusenilor. În acest mod soluţiile teoretice se materializau în concepţiile de apărare a României.

În campania de lucru din anul 1937 şi vara anului 1938 s-au terminat cazematele din sectorul Oradea, până la Bodo tn – aproape 4 km S. - S.V. de liziera de sud Oradea, urmând ca flancul sudic să fie prelungit până la 1,5 km a lizierei de nord a localităţii Şauaieu. În raport cu misiunea strict secretă ce o avea, comandantul Diviziei 17 Infanterie a efectuat un studiu amănunţit al zonei cuprinsă între: Crişul Repede, Canalul colector şi Crişul Negru, iar în adâncime Holod, valea Topa, spre flancul fortificaţiilor.

Pericolul unui atac venea dintr-o eventuală ofensivă ungară dusă pe direcţia Salonta, Tileagd, Aleşd sau chiar Bratca cu scop de a întoarce sectorul fortificat, de la sud de cazemate. Pentru contracararea unei astfel de acţiuni se punea problema unei misiuni de mişcare, pentru Brigada 3 Mixtă Munte, deoarece trupele Diviziei 17 Infanterie trebuiau să „ducă o rezistenţă fără gând de retragere[1]. O posibilă uşurare a luptei s-ar fi realizat prin prelungirea fortificaţiilor, spre Şauaieu.

Acţiunile militare, posibile, în sectorul studiat au fost raportate la posibilităţile şi intenţiile probabile ale trupelor ungare de a ataca, în condiţiile naturale oferite de teren. Subscriem la concluziile specialiştilor militari români, potrivit cărora era puţin probabil ca trupele ungare să fi atacat în lungul Crişului Negru, spre Cârligaţi, pentru a cucerii văile Iadului, Drăganului şi Someşului. Riscul de a fi oprită ofensiva, între Rez şi Creasta Bihorului ar fi întârziat-o şi ar fi irosit grosul forţelor într-o pungă de foc, în detrimentul acţiunilor din Poarta Someşului. Până la terminarea lucrărilor de fortificaţii acţiunea era posibilă, mai ales pe direcţia Salonta, Tinca, Tileagd sau Aleşd. Ungaria, potrivit estimărilor serviciilor de informaţii, în cel mai rău caz pentru noi, putea să destine din totalul celor 21 Brigăzi Mixte, 17 contra României, din care cel puţin două „vor face siguranţa spre Valea Crişului Alb şi Arad, 11 ar fi destinate pentru atacul secundar, şi o rezervă de pe Crişul Negru, maxim 4 Brigăzi (aproape 2 Divizii)[2].

Sâmbătă, 15 Decembrie 2012 18:18

DIVIZIA 11 – REPERE ISTORICE[1]

Scris de

 

  • La 14/15 august 1916, în baza ordinului Ministrului de Război 2891, a luat fiinţă Divizia 11 Infanterie, prin transformarea Comandamentului 1 Teritorial.
  • Elemente componente ale Diviziei 11 Infanterie s-au format anterior:
  • -          1 iunie 1908, Batalionul de recrutare Dolj, în baza înaltului Decret 917;
  • -          23 iunie 1913 - Regimentul 41 Infanterie, în baza înaltului Decret nr. 4608. Acest Regiment a mobilizat cartierul Diviziei 11 Infanterie şi al Brigăzii 22 Infanterie în august 1916.
  •        La încheierea mobilizării Divizia 11 Infanterie a avut în organică Brigada 21 şi 22 Infanterie şi Regimentele: 18, 58, 41, 71 Infanterie, 21 Artilerie şi 1 Artilerie Munte.
Page 1 of 4
Ești aici: Home Bihor Bihor