Istorie Locala

Vineri, 03 Februarie 2017 10:34

P a n a i t C e r n a (1881 – 1913) - Periplul brăilean al unui poet pe nedrept uitat astăzi

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

Pe numele său real Panait Stanciof, viitorul scriitor s-a născut în comuna Cerna din judeţul Tulcea, în apropierea localităţii Măcin (cca 40 km), ca fiu al învăţătorului de origine bulgară Panait Stanciof şi al Mariei Taşcu. O primă legătură cu oraşul Brăila este dată de faptul că naşii de cununie ai părinţilor (şi apoi de botez) au fost familia Costache Nicolopol din Brăila, la care va locui copilul pe timpul studiilor liceale. Din nefericire, tatăl îşi părăseşte familia şi dispare fără urmă (se bănuieşte că a trecut graniţa în Bulgaria) în luna februarie a anului 1881, copilul născându-se pe 25 septembrie 1881. Absenţa tatălui i-a afectat copilăria, resimţind acut lipsa figurii paterne. Destinul său - în primii ani de viaţă, cel puţin - este asemănător cu cel al lui Panait Istrati: niciunul nu şi-a cunoscut tatăl, au avut o copilărie şi o adolescenţă pline de privaţiuni materiale, muncind de mici pentru a supravieţui, iar existenţa lor a fost scurtă, Istrati trăind 51 de ani, iar Cerna doar 32 de ani.

     După şcoala primară absolvită în comuna natală în anul 1893, din toamnă Panait Cerna se înscrie la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila (liceu de prestigiu, încă de la începuturile sale, unde vor studia, de-a lungul timpului, mari nume ale culturii române: savanta Ana Aslan, filozoful Nae Ionescu, scriitorul Mihail Sebastian etc.), trăind o adolescenţă marcată de lipsuri materiale:

     „Am terminat liceul de la Brăila, muncind ca să-mi agonisesc traiul.”

     Există o mărturie a unui fost coleg de liceu, V.Al. Jean, făcută în revista „Sburătorul literar”, nr.3, din 1921, în care se schiţează un portret comportamental al lui Panait Cerna în perioada sa brăileană:

     „Vorbea ceva despre Coşbuc. Vorbea pripit, sorbindu-şi cuvintele agitat, tremurând de ciuda contrazicerilor şi vrând parcă să sară din bancă, să vie şi mai aproape de colegul pe care voia să-l convingă... (...) .În raporturile cu profesorii şi colegii care preţuiau talentul şi-l încurajau, aceleaşi salturi, aceleaşi schimbări de o bruscheţă neobişnuită. Întâi duios, atent, apoi ironic, dispreţuitor, capabil să-i sacrifice pentru un joc de cuvinte...Erai în faţa unui ştrengar teribil, trebuia să râzi de nebuniile lui, chiar când te dureau”.

   Inteligenţa sa a fost remarcată, ulterior, şi de alţi oameni de seamă:

     „Avea un trup mic, cap de japonez, ochi vii, sclipitori de inteligenţă şi o faţă îmbujorată.” (G. Bogdan Duică, 1900) şi „Vioi, inteligent, cu ochii de mărgele albastre, mobile” (Eugen Lovinescu, Memorii, vol. I, 1930)

     Ca orice licean, în Brăila a trăit pentru prima oară fiorii iubirii, vrăjit fiind de frumuseţea (vestită) a brăilencelor, de altfel, peste ani, a păstrat ca etalon farmecul şi feminitatea acestora (lucru ştiut de către apropiaţii săi), după cum reiese dintr-o epistolă trimisă de I.L. Caragiale unui cunoscut al scriitorului:

     „Spune-i lui Cerna să nu gândească decât în versuri, că ochii albaştri ai saxoanelor sunt mai puţin primejdioşi decât cei negri ai brăilencelor”.

      Prima poezie este publicată în revista „Povestea vorbei”, la 17 ianuarie 1897, încă fiind elev la liceul din Brăila, dar adevăratul debut este considerat la 24 august 1897 în revista „Foaia interesantă” cu poezia Trecut (după Lenau), când a semnat pentru prima oară Panait Cerna, pentru ca la 20 iulie 1898 să-i apară şi primele poezii originale: Orientale şi Nocturnă.

       În anul 1900 se înscrie la două facultăţi: Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice şi Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii Bucureşti, dar în scurt timp se retrage de la prima din cauza mijloacelor materiale precare, lucru mărturisit într-o scrisoare:

       „Am plecat din Brăila cu visuri de glorie şi fără nicio grijă de ziua de mâine. Visurile nu s-au împlinit, dar grijile m-au luat cu asalt după un asediu de o lună.”

       Începând cu anul 1901 încep să se manifeste din ce în ce mai mult simptomele unei boli de plămâni, ceea ce îi induce o viziune pesimistă asupra existenţei, corelată cu lipsurile materiale:

       „Sunt bolnav şi fără niciun ban. Cred că nu voi mai putea urma facultatea”, scrie cu multă amărăciune unui prieten.

       Pe tot parcursul anului 1905 se află internat într-un sanatoriu din Sinaia, însă acest fapt nu-i afectează capacitatea creatoare, dând tiparului multe poezii (Din depărtare, Ideal, Plânsul lui Adam, În peşteră, Şoapte, Trei zburătoare, Legenda unei stânci, Către pace, Logodnă, Sarcofagul, Sonet, Ecouri, Printre lacrimi, Isus, April, Înseninare, Pârâul şi floarea etc.) şi nici cea intelectuală, în februarie 1906 fiind declarat licenţiat în filozofie „Magna cum laude”.

     Analizând majoritatea creaţiilor sale, se evidenţiază clar ideea că iubirea constituie principala sursă de inspiraţie, motorul vieţii, aşa după cum remarca şi criticul literar Valeriu Râpeanu (şi nu numai) în studiul din anul 1968, Floare şi genune:

       „Iubirea stă, la Cerna, la temelia vieţii. Ea este nu numai un principiu etern al existenţei, dar şi singurul mijloc de îndreptare a omenirii”.

     Acelaşi aspect a fost remarcat de scriitorul Ion Pillat încă din anul 1943, în „Tradiţie şi literatură”:

       „Nimeni n-a cântat la noi mai frumos iubirea – mai frumos şi mai original (...) E un imn măreţ care se înalţă puternic spre ceruri.”

     Cu ajutorul unor „iubitori de literatură” şi apoi al unei burse reuşeşte să plece în străinătate, la studii, mai întâi la Viena, după care în Germania: Munchen, Heidelberg, Berlin şi Leipzig. Aflat la Berlin, este meditatorul de „educaţie ştiinţifică” al fetiţei lui I.L. Caragiale, stabilit definitiv cu familia aici, aşa cum reiese din scrisoarea marelui dramaturg către criticul Paul Zarifopol, în care îl numeşte pe Cerna „tânărul poet filozof, distins matematic şi mare meloman”.

     În numărul din octombrie 1909 al revistei „Convorbiri literare” apare studiul despre capodopera Faust a lui J.W. Goethe, apreciat în epocă de către o serie de critici, iar moartea marelui scriitor rus Lev Tolstoi (la 7 noiembrie 1910) îl va impresiona profund, dedicându-i poezia Lui Leo Tolstoi, publicată în aceeaşi revistă în ianuarie 1911, din care reiese respectul pentru viziunea lui umanitară, în care tânărul scriitor se regăseşte şi cu care concordă în totalitate şi pe care îl numeşte „idol sufletului meu”:

                                  Tolstoi, Tolstoi! Cea mai mare mângâiere a omenirii

A ajuns să fie astăzi visul orb al nimicirii...

Despecetluieşte-o clipă gura negrului mormânt!

Spune că trăieşti şi astăzi...că n-ai fost numai pământ.”

         Anul 1912 îi aduce lui Panait Cerna două mari reuşite: acordarea unui important premiu de către Academia Română (pentru volumul Poezii, apărut în anul 1910 la Editura Minerva din Bucureşti) şi terminarea lucrării de doctorat, pe care o va susţine la data de 17 februarie 1913, devenind „Doctor Magna cum laude”. Lucrarea s-a intitulat Poezia de gândire şi a fost susţinută la Universitatea din Leipzig (Germania) cu doar trei săptămâni înainte de tragica şi prematura sa dispariţie. După moartea sa, criticul Paul Zarifopol, în studiul Artişti şi idei literare române, apărut în 1930, evoca ultimele clipe de viaţă ale lui Cerna, din care, în mod cert, reiese preocuparea pentru subiectul dezvoltat în lucrarea de doctorat:

     „Cu puţine ceasuri înainte de a muri, regretatul Panait Cerna, poetul, îmi repeta amărât vorba aceasta a lui Titu Maiorescu: ‹‹ În poezie, gândirea e un lucru al dracului!...››”

     Moare la data de 26 martie 1913, la Leipzig, în urma unei severe pneumonii, fiind înmormântat iniţial în acest oraş (la 28 martie), pentru ca mai târziu, rămăşiţele sale să fie aduse în ţară şi îngropate la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

     Imediat după moartea sa, în ţară au apărut mai multe articole omagiale, semnate de nume mari ale literaturii române: Tudor Arghezi, Mihail Dragomirescu, George Călinescu şi alţii. De asemenea, în critica de specialitate se găsesc multe elogii referitoare la creaţiile sale, încât este greu de oprit asupra uneia. Am selectat doar câteva aprecieri:

     „Am sfârşit totuşi prin a citi poeziile d-lui Cerna. E greu până ce citeşti una; celelalte vin de la sine.(...) D. Cerna e un poet talentat, nu însă un ‹‹mare›› poet.” (Eugen Lovinescu, rev. „Cumpăna”, nr.18, 15 aprilie 1910);

     „Nu vă puteţi închipui cu ce plăcere v-am citit versurile. Frumoase, frumoase în toată puterea cuvântului. E sentiment, e formă, e tot ce trebuie. Ne-am bucurat, parcă am fi găsit o comoară.” (corespondenţă Al. Vlahuţă – Panait Cerna);

     „Cu toată cumpătarea cuvenită, nu-i putem găsi niciun alt termen de comparaţie, decât pe Eminescu.” (Mihail Dragomirescu, rev. „Convorbiri critice”, ian.1907)

     „Nota specifică a poetului e rară în poezia română.” (George Călinescu)

 

BIBLIOGRAFIE:

   - Buculei, Toader, Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, Editura EX Libris, Brăila, 2004, p.90;

   - Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, Editura Univers, Bucureşti, 1982, p.578.

 

 

      Autor:

    Prof. BRATOSIN CORINA

 

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Vineri, 03 Februarie 2017
  • Localitate: Braila
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: Română
  • Tip articol: Bibliografii tematice
Citit 470 ori Ultima modificare Vineri, 03 Februarie 2017 10:44

Articole înrudite

Mai multe din această categorie: « Şcoala brăileană: dascăli care au fost
Ești aici: Home Braila Braila P a n a i t C e r n a (1881 – 1913) - Periplul brăilean al unui poet pe nedrept uitat astăzi