Istorie Locala

Nicolae Almași

«În sistemul de educaţie cercetăşească un loc important îl ocupă educaţia patriotică şi cultul eroilor. În fruntea Mişcării Cercetaşilor din România[1], încă de la începuturi, din anii 1913-1914, au fost mari patrioţi, bărbaţi de stat şi oameni de ştiinţă şi cultură de frunte ai ţării. Asociaţiunea Cercetăşia Română a avut între primii ei instructori tineri ofiţeri ai Armatei României şi, mai ales în oraşe, preoţi ai Bisericii Ortodoxe Române.

                Iată de ce, fără a avea pretenţia că ne ridicăm la înălţimea înaintaşilor noştri, încercăm prin ceea ce facem la unităţile de copii şi tineri cercetaşi, să contribuim alături de familie, de şcoală şi de Biserica strămoşească, la cultivarea în sufletele şi conştiinţa membrilor organizaţiei a simţămintelor patriotice şi între acestea a recunoştinţei şi respectului pentru memoria Eroilor Neamului, pentru trecutul de luptă şi jertfă al poporului român.[2]

Ion Gavrilă

Una dintre numeroasele mănăstiri vâlcene în care a fost promovată cântarea de cult de tradiţie bizantină este Dintr-un Lemn, aşezământ de maici unde, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a fiinţat o şcoală de pregătire a viitorilor preoţi şi pentru bisericile ortodoxe din Transilvania, în condiţiile asupririi habsburgice. După adoptarea reformei hrisantice a muzicii bisericeşti de către Biserica Românească şi iniţierea procesului de „românire” a cântărilor[1], în 1816 şi respectiv 1919, mănăstirea Dintr-un Lemn a devenit un adevărat laborator de învăţare, traducere, redactare şi interpretare a imnelor religioase specifice cultului divin public ortodox. Pentru ţinutul vâlcean, iniţiatorul acestui proces artistic, cultural şi naţional a fost cunoscutul Anton Pann (1797-1854), profesor, poet, traducător, compozitor, copist şi editor de numeroase lucrări de muzică bisericească. Acest artist desăvârşit al şcolii româneşti de muzică bisericească, din deceniile trei, patru, cinci şi şase ale secolului al XIX-lea, a predat psaltichia la şcoala de cântări a acestei mănăstiri şi a lăsat aici o bună parte din opera sa în manuscrise.

Gheorghe Constantinescu

 

«Am plecat spre Israel sperând că voi găsi liniştea unor momente doar pentru mine, la Mormântul Sfânt şi Zidul Plângerii; că voi cunoaşte oameni interesanţi, că voi lua „pulsul străzii”, că voi vedea oraşele prin ochii localnicilor şi, în fine, că voi rămâne cu amintiri frumoase şi voi fi mai bogat sufleteşte. Exact asta am trăit, aşa că pot spune, cu certitudine, că o călătorie în Israel nu are cum să nu te mişte sufleteşte! Ţara Sfântă e ceva ce face parte din noi înşine, înainte de a ne naşte. Ceva ce regăsim, odată ce pătrundem în ea, de care ne vom aduce aminte mereu şi nu mai avem cum să uităm locurile odată văzute. Oriunde am merge pe acest pământ, fără să vrem, ducem cu noi problemele vieţii noastre. Acolo însă se întâmplă ceva, nu le mai avem, uităm de noi; acolo pietrele vorbesc despre Dumnezeu micşorat în trup omenesc şi venit aici, pentru mântuirea întregii lumi.»

Gheorghe Constantinescu

«Am plecat spre Israel sperând că voi găsi liniştea unor momente doar pentru mine, la Mormântul Sfânt şi Zidul Plângerii; că voi cunoaşte oameni interesanţi, că voi lua „pulsul străzii”, că voi vedea oraşele prin ochii localnicilor şi, în fine, că voi rămâne cu amintiri frumoase şi voi fi mai bogat sufleteşte. Exact asta am trăit, aşa că pot spune, cu certitudine, că o călătorie în Israel nu are cum să nu te mişte sufleteşte! Ţara Sfântă e ceva ce face parte din noi înşine, înainte de a ne naşte. Ceva ce regăsim, odată ce pătrundem în ea, de care ne vom aduce aminte mereu şi nu mai avem cum să uităm locurile odată văzute. Oriunde am merge pe acest pământ, fără să vrem, ducem cu noi problemele vieţii noastre. Acolo însă se întâmplă ceva, nu le mai avem, uităm de noi; acolo pietrele vorbesc despre Dumnezeu micşorat în trup omenesc şi venit aici, pentru mântuirea întregii lumi.»

***

Marți, 14 Aprilie 2020 09:06

Potecașii de la Viorești

Dacă vrem cu adevărat să aflăm de unde venim şi cine suntem, trebuie să ne cunoaştem strămoşii.   Dar, cum ei s-au prefăcut de mult timp în oale şi ulcele, după cum zice poporul, nu avem decât să   ne aplecăm   asupra trecutului,   să descifrăm şi să înţelegem creaţiile şi vestigiile care   ne vorbesc despre spiritualitatea lor. Unul dintre cele mai importante domenii ale   activităţii umane care a dat opere menite să comunice   credinţa,   gustul pentru frumos, afectivitatea   şi   toate trăsăturile nobile ale sufletului românului îndeosebi, este arta religioasă.

 

Constantin Poenaru

 

Viitorul Vâlcei este unul dintre cele mai longevive ziare româneşti, apărând în aproape toată perioada interbelică. Scos de liberalul I. G. Duca, la 10 octombrie 1920, ca “foaie pentru popor” a Partidului Naţional-Liberal din judeţul Vâlcea, ziarul va încerca, potrivit editorialului semnat de fondatorul său, să răspândească “adevărul şi lumina” în rândul ţărănimii vâlcene, îndrumate de intelectualii satelor – preoţii şi învăţătorii.1  Era un moment conjunctural bun pentru folosirea ziarului ca mijloc de propagandă al partidului, căci, după 1918, ţãranul era mult mai interesat de politicã, de principalele  evenimente  din  ţarã,  începea  chiar  să  aibă unele opinii, să-şi pună întrebări şi să caute răspunsuri la acestea.

Cunoscut, în perioada interbelică, pentru capacitatea excepțională de a analiza psihologiile obsesive, ca prozator modern, Gib Mihăescu surprinde și prin interesul și priceperea în domeniul analizării efectelor nefaste ale unor superstiții și prejudecăți.

Decesul prematur l-a împiedicat să finalizeze proiectata operă intitulată „Vămile văzduhului”, în care urma să scoată în evidență credințele, obiceiurile, mentalitățile și prejudecățile din lumea rurală sau a târgurilor.

Deceniul al treilea al secolului trecut a reprezentat pentru scriitorul drăgășănean etapa creației de proză scurtă, adunată în cele două volume „La Grandiflora” (1928) și „Vedenia” (1929), dar și puternica dramă ibseniană „Pavilionul cu umbre” sau, cu alt titlu „Am ucis păcatul”, romanele fiind scrise după 1930 până în 1935.

Joi, 09 Aprilie 2020 08:53

Asasinatele legionare

Dragoș-Ionuț Ecaterinescu

 

România interbelică nu a fost scutită de această veritabilă plagă a secolului al XX-lea, care a fost şi (încă) este atentatul politic.

Cele mai multe dintre asasinatele politice care au avut loc în România interbelică au fost opera membrilor mişcării legionare.

Legiunea Arhanghelului Mihail (sau Mişcarea Legionară) a fost înfiinţată de Corneliu Zelea Codreanu împreună cu un mic grup de camarazi. Legiunea este un fapt istoric extrem de interesant şi inedit în spaţiul românesc. Pentru a pune în lumina autentică Mişcarea Legionară, trebuie să se afirme un adevăr: ea a stat, de la început, sub semnul violenţei. Violenţa statului împotriva Mişcării avea drept pandant violenţa membrilor ei împotriva statului şi a altor grupuri. Mişcarea Legionară s-a născut din revoltă şi violenţă, a urcat prin şi – paradoxal – în ciuda violenţei şi a sfârşit în mod violent.

Nicolae Moga

In timpul Primului Război Mondial, ţinutul din partea de nord a judeţului Vâlcea, adică depresiunea Loviştea şi munţii dimprejurul acesteia, au fost teatrul unor lupte înverşunate între armata română şi trupele austro-germane. In Loviştea vâlceană „se afla Subgrupul Lotru comandat de col. Moşoiu Traian, format din Regimentul 5 Vânători, Regimentul 2 Infanterie, Batalionul 1/44 Infanterie, 2 baterii de munte de 75 mm. O baterie de 85 mm. Şi o alta de 55 mm[1].

Ești aici: Home Braila Articole filtrate după dată: Aprilie 2020