Istorie Locala

Danemarca e o ţară mititică, înconjurată numai de apă, departe înspre miazănoapte dela noi. Acolo iarna ţine 8 luni, iar vara 4. Câteva săptămâni de ploi şi negură înseamnă acolo primăvară şi toamnă. Cât te uiţi cu ochii, e şes nisipos. Iarna suflă vânt de te desbracă, omăt (zăpadă) şi ploi multe şi câte un puişor de ger de te vâră în casă, vara călduri destul de mari, dar nu arde soarele ca la noi, nu dogoreşte.

Pe acolo e altă lume. Oameni înalţi, voinici, bălai, cu ochii albaştri, cu părul blond (bălan), aspri la chip, scumpi la vorbă şi la râs, dar şi la plâns. Odată râd şi plâng pe an: când le pleacă bărbaţii şi feciorii la pescuit pe Mare, unde stau 7—8 luni. Cei ce rămân acasă îi plâng chiar binişor, căci treaba pescuitului nu e uşoară.

„Când Dumnezeu a vrut să creeze peştii, a vorbit cu marea. Dacă scoţi un peşte din apă, acesta va muri. Apa fără peşte este încă apă, dar peştii fără apă nu sunt nimic. Când Dumnezeu a vrut să creeze copaci, a vorbit cu pământul. Dacă scoţi un copac din pământ, acesta moare. Solul fără copac este încă sol, dar copacul fără sol este nimic. Când Dumnezeu a vrut să creeze pe om, s-a orientat spre Sine. Dacă omul se deconectează de la Dumnezeu este un nimic. Omul conectat la Dumnezeu şi-a înţeles viaţa ca timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăieşte, aici pe pământ, sperând să primească şi un loc în ceruri, un colţişor din Raiul pierdut. Dumnezeu l-a chemat la existenţă pe om transmiţându-i misiunea de a fi şi el creator. În creaţie omul se arată mai mult ca niciodată „imagine a lui Dumnezeu” şi îşi realizează această misiune, în primul rând plăsmuind „materia” propriei umanităţi şi apoi exercitând o stăpânire creativă asupra universului care-l înconjoară. Dumnezeu, printr-o iubire a Lui pentru om, a transmis o scânteie din înţelepciunea Sa omului, invitându-l să împărtăşească din puterea Sa creatoare. Aşa s-a ajuns ca omul să înfiinţeze comunitatea, în speţă satul. A trăi într-un sat conectat, înseamnă a trăi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie, adică a trăi în Dumnezeu. Dacă omul se deconectează de la Dumnezeu, implicit şi satul este deconectat de la Dumnezeu, pentru că oamenii formează satul. Dumnezeu fără om este încă Dumnezeu, dar omul, fără Dumnezeu este un nimic. La fel şi satul fără om este un nimic.”

Aici, unde apele Oltului au săpat cu putere munții, despărțindu-i în două (în stânga masivul Făgăraș, în dreapta Parâng), se întinde, „între munții și pădurile ei”, depresiunea intracarpatică Loviștea-Lotru, menționată într-un document din secolul al XII-lea sub denumirea de Țara Loviștei.

Oferind condiții favorabile de climă și variate resurse de hrană, depresiunea a fost locuită din vremuri îndepărtate. Dezvoltarea ei nu a fost izolată: peste culmi, prin trecători, ea a comunicat cu restul țării, cu celelalte ținuturi românești din exteriorul Carpaților.

Vorbind despre Loviște, vorbim despre un ținut privilegiat, zonă de interferență, de unde „cântatul cocoșilor” se aude în trei județe: Vâlcea, Argeș și Sibiu...

Marți, 23 Februarie 2021 09:32

Familia de olari Vicşoreanu/ Horezu/ Vâlcea

În partea dinspre Nord a Vâlcii, la poalele Munţilor Căpăţânii, se aşează pitoresc satul Olari. Satul urcă pe lângă biserica Covreşti, un sfânt lăcaş de cult, cu sfinţi pictaţi în medalioane, sub streşinile acoperişurilor. De o parte şi de alta a şoselei, se înşiră casele cu o arhitectură vâlceană veche, cu foişor aşezat deasupra intrării pivniţei şi stâlpi sculptaţi, cu taiere atârnate pe ziduri, sau pe panouri, lângă garduri. Din mijlocul curţilor, răsar des acoperişurile afumate ale cuptoarelor de ars obiecte de ceramică, îndeletnicire pe care au ales-o mulţi dintre locuitorii satului, îndeletnicire destul de veche, se pare, de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, ctitorul mănăstirii Hurezu. Hurezul foloseşte o argilă de calitate, unică, scoasă din dealul Ulmet, şi o serie de argile colorate pentru ornamentarea vaselor. Olarii din Horezu au încercat să concureze ceramica orientală importată cu secole în urmă, însă elementele tradiţionale, formele şi motivele vechi româneşti s-au păstrat în decursul vremii şi se regăsesc în cele mai frumoase obiecte, ceramica de Hurezu devenind cea mai rafinată ceramică din ţară, unii dintre meşteri au atins chiar valori. Printre aceştia se numără şi familia de olari Vicşoreanu, familie devenită celebră în ceramica românească contemporană. Sus, în coama dealului, se află casa marelui artist Victor Vicşoreanu. S-a născut olar şi asta a vrut să facă mereu, chiar dacă tatăl lui s-a împotrivit şi dorea ca fiul său să devină băiat de prăvălie sau ofiţer. Era un meşteşug moştenit de la trei generaţii: străbunicul Marin, bunicul Nicolae şi apoi tatăl Gheorghe. Primele obiecte din lut făcute de Victor au fost nişte jucării, cam în jurul vârstei de şapte ani, pe care le-a împărţit copiilor la şcoală. La doisprezece ani învaţă deja să lucreze şi obiectele lui capătă valoare...

                                                                                                            

drd. Ionela Nițu

Aplecarea asupra studierii modalităţilor de petrecere a timpului liber este extrem de importantă pentru înţelegerea evoluţiei unei comunităţi, a vieţii cotidiene a acesteia, a valorilor care o animau, dar şi asupra nivelului de cultură al acesteia.

În general, despre petrecerea timpului liber se discută într-un mod mai superficial, considerând că acesta este apanajul celor cu bani. O analiză mai aprofundată a subiectului relevă, însă, faptul că modalităţile de petrecere a timpului liber erau diverse şi ţineau cont, în special, de nivelul social şi material al protagoniştilor, de poziţia pe care aceştia o ocupau în societatea râmniceană.

Imediat după primul război mondial, familiile cele mai influente din oraş, reprezentate mai cu seamă prin partea feminină, s-au implicat în tot felul de campanii de ajutorare a celor mai afectaţi de ororile războiului: văduve, orfani, invalizi.

Astfel, în 1919, s-a constituit Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război, Filiala judeţului Vâlcea, având ca preşedintă pe Ecaterina Oromolu, iar printre membri, pe Clara Otetelişanu, Viţa Niculaescu, Maria Varlaam, Maria Simian, Maria Hanciu, Ştefan Filipescu, Oprea Simian, Al. D. Măciuceanu etc.

Domnule Constantin Mateescu, ne bucurăm să vă vedem în fiecare vară la Râmnic, cu atât mai mult cu cât locuiți vizavi de Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea. Fiind un cunoscător avizat al Râmnicului de ieri și de azi, vă rugăm mai întâi să ne comunicați dacă, din punctul dumneavoastră de vedere, noul sediu al Bibliotecii se integrează mai mult sau mai puțin armonios în peisajul cultural și arhitectonic specific Râmnicului.

Construirea localului Bibliotecii Județene e fără îndoială un prilej de bucurie pentru iubitorii cărții, cu atât mai mult cu cât Biblioteca – Cenușăreasa Vâlcii – a hălăduit decenii de-a rândul prin diferite clădiri neadecvate. Cartea a fost, în sfârșit, repusă în drepturile ei. Cum un astfel de local se edifică o dată la un secol, mi-aș fi dorit însă o „casă a cărții” mult mai spațioasă, mai atrăgătoare, mai „modernă”, care să satisfacă exigențele mileniului III. Din păcate, meșterii au gândit proiectul fără ambiție, adică fără perspectivă. Să te mulțumești să aduci biblioteca din Pitești și să o transplantezi la Râmnic, redusă la dimensiuni mai mici, e un act de modestie (ca să mă exprim eufemistic). În această situație, problema integrării „armonioase” în peisajul natural și arhitectonic specific urbei devine derizorie...

prof. dr. George Mirea

Eminescu a debutat în Ungaria, la Budapesta, și tot acolo a făcut și primii lui pași în creație. Deranjază pe cineva acest adevăr? Pe cine și din ce motive?

S-au împlinit în primul trimestru al acestui an (2006 – n.n.), 140 de ani de la debutul poetic al celui caracterizat de Nicolae Iorga ca fiind „expresia integrală a sufletului românesc” – Mihai Eminescu. Dacă această definiție a rămas inatacabilă de un secol, putem să ne considerăm fiecare o câtime infinitezimală din acest suflet? Dar, merităm? Anii aceștia, de după 1989, marcând „Mizraimul” din comunism, ne-au înfundat/ „dezsuflețit” și împins, în cel mai jalnic și culpabil mod, în mizeria „lepădării de sine”. Lepădarea de spiritul care ne-a definit și înalțat în aspirația nemărginită a gândirii și spiritului modern. Lepădare tragică! Evident, ne referim la Eminescu, cel mai hulit român de către... români / neromâni (după 1989). Și aceasta, cu fiecare prilej, când, vai! și-au amintit de el. Chiar și unii miniștri ai (in)culturii, dirijând, „cu girofar”, din fruntea ministerului („Casa Scânteii!) și revistei” „dilemiste” pe care (unul dintre ei a „fondat-o”!) o conducea/ conduce în „spiritul liberei exprimării” (nu despre ei, ci despre... Eminescu), nerușinata cabală. Cota de maximă mizerie a mutrelor (păroase!) și cutrelor năimite – „aniversarea” din anul 2000. Luat „de val”, însuși d-l N. Manolescu, cu o anume grimasă, considera definiția de „Poet Național” o „nefericită sintagmă”. „Fericite” fiind, desigur „sintagmele dilu­via­le” cu care domnia sa „legitima” literatura bolșevică și „îndrumarea” ei de către PCR, la îm­­plinirea a două decenii de la „eliberare” (1964). A se vedea / citi/ reciti articolul omagial „Literatura română azi” („Contemporanul”, nr. 34, 21 august 1964).

Joi, 11 Februarie 2021 11:18

Știați că Muereasca...? (Vâlcea)

• În comuna Muereasca-Vâlcea a existat o mină de cărbuni în anii 1916-1918? Sunt căbuni cocsificabili și atunci erau folosiți pentru încălzirea Prefecturii Vâlcea.

Gura minei este la Malu Vârtop și avea linie ferată îngustă cu vagonete pentru transportul cărbunelui. Bazinul carbonifer cuprinde comuna Muereasca și orașul Călimănești, până la Berislăvești.

Ești aici: Home Articole filtrate după dată: Februarie 2021