Istorie Locala

Bibliografia sportului râmnicean este puţină; calificativul este valabil şi pentru arhivele instituţiilor cu profil sportiv. Lipsa este suplinită, în bună parte, de publicaţiile editate în Râmnicu-Vâlcea, care au acordat spaţii corespunzătoare sportului, iar după 1989, au apărut şi reviste profilate pe teme sportive: „Arena vâlceană”, „Sport Express” etc.). Ca şi la volumul I al Enciclopediei …, domnul Eduard Dulăcioiu – directorul publicaţiei „Arena vâlceană”, ne-a pus la dispoziţie întreaga bază de date (online) a revistei, pe ultimii ani (din iunie 2010 până la data definitivării acestei secvenţe).

a) Perioada interbelică. Ca eveniment mai deosebit în acest interval, se cuvine menţionată transformarea în spitale, în timpul celui de-Al doilea Război Mondial, a celor două licee din Râmnic, astăzi – colegiile naţionale „Alexandru Lahovari” şi „Mircea cel Bătrân”. Serviciul Sanitar al Judeţului Vâlcea şi cadrele medicale din Râmnic, ca şi din alte localităţi, s-au confruntat în continuare cu o serie de probleme privind sănătatea, în special cu epidemiile cauzate de boli infecţioase precum febra tifoidă, tuberculoza pulmonară, frigurile palustre (Situaţiunea judeţului Vâlcea, 1898, 28), situaţia sanitară a locuitorilor Râmnicului, ca şi a celorlalţi vâlceni, neîmbunătăţindu-se prea mult faţă de perioada anterioară.

În anii 1828-1829 (cu unele „replici” în anul care a urmat), bântuise în Ţara Românească o epidemie năprasnică de ciumă, (a doua după cea din 1813 – „Ciuma lui Caragea”), „boală lipicioasă”, cum este denumită în documente, adică infecţioasă. La 10 septembrie 1830, Căimăcămia Craiovei, care avea în subordine judeţele din Oltenia, a poruncit „să să facă cuviincioasa întâmpinare” a molimei, astfel: „Către Dumnealor boierii ispravnici ot sud Vâlcea: „nu numai să puneţi carantine pe la cuviincioasele locuri, dar să le şi întăriţi bine cu cinovnici şi alţi slujbaşi, oameni vrednici, şi pe nimeni din părţile acelor locuri să nu îngăduiască a intra în judeţul dumneavoastră, fără a face carantină de nooă zile şi (. . .) curăţenie prin afumare. Şi mai ales pe aceia ce acum, după stricarea bâlciului Râureni, să întorc pe la casele lor, să să ţină la carantină nooă zile, afumându-li-se lucrurile ce vor avea cu dânşii” (PJV, dos. 2/1830, f. 4). La 24 august 1831, poliţaiul oraşului Râmnic se adresează otcârmuitorului judeţului cu propunerea ca, din porunca acestuia, să fie procurate 20 de care cu câte doi boi şi doi oameni la fiecare, pentru a strânge cantitatea mare de gunoaie, „de multă vreme adunate”, care exista atât în oraş, cât şi în împrejurimile acestuia (Ibidem, f. 504). Sunt trimise şi instrucţiuni scrise, cuprinzând îndatoririle fiecărui dregător în privinţa regulilor pe care acesta trebuia să le păstreze „după pravila carantinii”.

Ca în întreaga ţară, vechii locuitori din arealul râmnicean vor fi apelat la practici medicale empirice, unele – însoţite de descântece sau vrăji; deochiul, de pildă, care, sporadic, se mai întâlneşte şi azi. Daco-geţii, trăitori şi în apropierea acestor locuri - la Buridava (Ocnele Mari), dovedeau îndemânare deosebită şi ştiinţă în vindecarea bolilor, inclusiv prin medicamentaţie naturistă (plante medicinale), ceea ce îi impresionase şi pe vechii greci (Giurescu, f. an, 53).De asemenea, în zonă (Poiana Bivolari, lângă Căciulata; Ocnele Mari ş.a.) au existat din vechime ape termale şi minerale, care vor fi fost utilizate de locuitori în scopuri terapeutice (Berbece, Botvinic, 1978, 16; Berciu, 1981).

Documentele vremii nu amintesc şi numele primilor episcopi hirotoniţi pe seama acestei eparhii, iar pomelnicul episcopiei nu dă nici o indicaţie, oricât de sumară, cu privire la timpul şi locul primilor episcopi. Se socoteşte de unii, că cel dintâi episcop al Râmnicului, hirotonit chiar de patriarhul Nifon în anul 1503, a fost Maxim Brancovici, aflat atunci în ţară şi ajuns, prin 1504, mitropolit al Ungrovlahiei (Mironescu, 1906, 16). Cu privire la identificarea primilor doi ierarhi – Ilarion şi Iosif – din pomelnicul episcopiei, nu avem date certe.

Râmnicul – oraşul istoric şi satele sale componente nu dispun de nicio mânăstire. Bisericile, însă, în număr relativ mare, reprezintă unul dintre titlurile de glorie şi de nobleţe ale oraşului, nu numai prin vechimea lor şi prin arhitectura deosebită, ci şi prin comorile de artă pe care le adăpostesc. Ele dovedesc bogata viaţă religioasă – în primul rând, creştin ortodoxă (dar nu numai) – a locuitorilor acestei zone. Le vom menţiona mai jos, în ordine alfabetică, cu scurte prezentări, în limita spaţiului avut la dispoziţie. Atunci când acestea nu se află în Râmnicul istoric, vom menţiona cartierul sau satul component în care se află biserica respectivă. 

Prin patrimoniul cultural imaterial se înţelege ansamblul de practici, reprezentări, expresii, cunoştinţe, abilităţi pe care comunităţile, grupurile şi indivizii le recunosc ca făcând parte din moşte-nirea lor culturală, transmisă din generaţie în generaţie şi recreată în permanenţă. Patrimoniul cultural imaterial se regăseşte în special în următoarele domenii: tradiţii şi expresii orale, principalul lor vector fiind limba, artele spectacolului, practici sociale, ritualuri şi evenimente festive, cunoştinţe şi practici legate de natură şi univers şi artizanatul tradiţional. Oraşele, aşa cum este Râmnicu-Vâlcea ca factor de civilizaţie, s-au înmulţit şi au cunoscut o perioadă de înflorire. Toate privilegiile acordate mănăstirii Cozia şi Râmnicului, s-au păstrat şi în vremea domnitorilor care vor veni după Mircea cel Bătrân, iar oraşul de la poalele Dealului Capela s-a dezvoltat tot mai mult, devenind un centru comercial şi cultural de mare anvergură în perioada medievală. Din anul 1999 la Râmnicu-Vâlcea s-a înfiinţat Orchestra profesionistă „Rapsodia vâlceană” iar în anul 2000 s-a constituit Grupul folcloric „Rapsozii Oltului”.

În termeni strict legali, patrimoniul cultural mobil cuprinde doar bunurile culturale mobile clasate, incluse, după valoarea lor, în două categorii juridice: Fondul patrimoniului cultural naţional, care cuprinde bunurile culturale de valoare deosebită, şi Tezaurul patrimoniului cultural naţional, care cuprinde bunurile culturale de valoare excepţională. De aceea, ne vom referi la muzee, instituţiile care protejează aceste bunuri:

foto: Hala din Piaţa agroalimentară centrală, construită între anii 1902-1904

Unul din cele mai vechi oraşe ale ţării, Râmnicu-Vâlcea a moştenit un considerabil tezaur patrimonial, dacă ar fi să judecăm după numărul şi valoarea culturală, istorică şi artistică. Conform Listei Monumentelor Istorice din 2010 şi listelor precedente acesteia, zestrea municipiului cuprinde un total de 54 coduri (85 subcoduri componente): 19 biserici, 11 instituţii publice, 4 case particulare, 9 monumente de for public, 4 cruci comemorative, 5 ansambluri urbane, 9 situri arheologice şi peste 10.500 de volume de carte veche.

Patrimoniul cultural imobil

Această categorie de bunuri materiale constituie cea mai valoroasă componentă a patrimoniului cultural, atât în ceea ce priveşte valoarea materială directă, cât şi în raport cu posibilităţile de inserţie a unor componente extraculturale.

Perioada interbelică. La Râmnic, îşi continuă activitatea, cu foarte bune rezultate, secţiunea Vâlcea a Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. Ca o recunoaştere a prestigiului de care se bucura secţiunea râmniceană a Ligii, Râmnicul va fi ales de conducerea centrală a asociaţiei, ca loc de desfăşurare a Primului Congres Naţional al Ligii Culturale, în iunie 1919 (DJVAN, Liga Culturală, dos. 1/1927-1930, 8).