Istorie Locala

Luni, 25 Iunie 2012 15:08

Vâlcea în Epoca romană

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Foto: Castrul Arutela

Prezenţa romană pe teritoriul judeţului Vâlcea este atestată încă din perioada războaielor purtate de Traian împotriva lui Decebal. Această regiune a jucat un rol important în contextul pregătirii celei de-a doua campanii romane pentru supunerea regelui dac.

Campania romană de pe Valea Oltului organizată în contextul războaielor dacice. Pentru cel de-al doilea război (desfăşurat între anii 105-106), Traian (98-117) a conceput un plan strategic în care a integrat şi un corp expediţionar ce trebuia să înainteze de-a lungul Oltului. Concentrarea trupelor pentru acest corp a avut loc în zona de deschidere a Văii Oltului, în dreptul actualei localităţi Stolniceni.

Alegerea acestui punct pentru strângerea şi pregătirea trupelor romane în vederea viitoarei campanii, se datorează, probabil, şi apropierii de importanta aşezare dacică de la Buridava. Comanda corpului expediţionar a revenit guvernatorului Moesiei Inferior. Prezenţa sa aici este dovedită de cărămizile ştampilate cu însemnele gărzii sale (P.S), pedites singulares. Detaşamente ale acestei unităţi de infanterie specială de gardă au participat la construirea termelor (băi romane) mari şi a altor edificii din zonă, la ridicarea cărora au fost folosite cărămizi cu însemnele unităţii27.

Din armata romană concentrată la Stolniceni, au făcut parte atât soldaţi proveniţi din legiuni, cât şi din trupe auxiliare. Este atestată, prin cărămizi ştampilate şi în contextul pregătirilor pentru cel de-al doilea război împotriva lui Decebal, prezenţa la Stolniceni a soldaţilor din legiunile: I Italica, V Macedonica şi XI Claudia şi cohortele II Flavia Bessorum, I Augusta Nervia Pacensis Britonum Milliaria. Este foarte probabil ca din această armată să fi făcut parte şi soldaţi din alte unităţi auxiliare pentru care nu avem cărămizi ştampilate. Un astfel de caz este cel al cohortei I Hispanorum Veterana Quingenaria Equitata. Prezenţa la Stolniceni a unor militari din această unitate este menţionată pe un papirus descoperit în Egipt, cunoscut sub numele de papirusul Hunt28. Din păcate, nu a fost încă identificată, cu exactitate, tabăra în care au staţionat aceste trupe înainte de plecarea lor în campanie. Prezenţa la Stolniceni a unei armate formate din unităţi ale Moesiei Inferior şi aflată sub comanda guvernatorului său, se datorează faptului că teritoriul Olteniei dintre Olt şi Jiu intrase sub jurisdicţia acestei provincii.

Vom prezenta, în cele ce urmează, ipoteza noastră privind traseul parcurs de armata aflată sub comanda guvernatorului Moesiei Inferior, după părăsirea taberei de la Stolniceni. Odată cu declanşarea campaniei, armata romană a înaintat către nord, de-a lungul Văii Oltului, până în dreptul localităţii Gura Văii. În acest punct a fost traversat râul Olt, ajungându-se în dreptul localităţii Sâmbotin, pe teritoriul căreia se află şi o tabără militară fortificată (castra) cunoscută sub numele de Castra Traiana. Probabil că acest castru a funcţionat încă din perioada pregătirilor pentru campanie. Ridicarea fortificaţiei, probabil că se leagă de necesitatea apărării unui loc de traversare a Oltului folosit, credem noi, şi de armata romană pornită de la Stolniceni.

După trecerea râului, armata înaintează către nord, pe partea stângă a Oltului, până la vărsarea râului Sălătrucel. Odată ajunşi aici, romanii urcă pe Valea Sălătrucelului şi înaintează până în dreptul actualei localităţi Rădăcineşti. Deplasarea armatei romane către est a avut ca rol ocolirea Masivului Cozia, până la construirea drumului prin pasul Cozia, acest traseu fiind singura posibilitate de pătrundere în Ţara Loviştei. Marşul va continua către nord până în dreptul localităţii Titeşti, iar apoi către vest până în dreptul localităţii Copăceni. Ajunşi din nou la Valea Oltului, ocupanţii au urmat cursul acestuia către sud până la gura de vărsare a Lotrului. Au folosit, probabil, cursul Lotrului pentru a pătrunde către vest spre Valea Jiului şi mai apoi către zona cetăţilor dacice.


Aşezarea romană de la Stolniceni. După plecarea armatei romane din zona de cantonare de la Stolniceni, aici va înflori o aşezare ce va purta acelaşi nume de Buridava, ca şi dava dacică ce existase în apropiere. Numele aşezării este atestat de Tabula Peutingeriana, o hartă romană din secolul III. Obiceiul denumirii noilor aşezări romane cu nume purtate de davele dacice din zona învecinată, care îşi încetează existenţa în perioada romană, este extrem de frecvent în Dacia romană. Aceasta arată că romanii nu doreau să rupă legătura cu perioada anterioară, noile aşezări, care chiar dacă nu au fost întemeiate pe acelaşi loc pe care s-au aflat anterior cele dacice, păstrează, prin numele lor, amintirea vechilor centre dacice. Aceasta dovedeşte persistenţa (şi totodată importanţa !) în teritoriile ocupate, a unei însemnate populaţii dacice, de ale cărei înfăptuiri – implicit denumirile acestora – ţineau cont chiar şi cuceritorii.

Aşezarea romană de la Stolniceni a preluat rolul avut în exploatarea sării, de cea dacică de la Ocniţa. Sarea era probabil transportată aici, din zona Ocnelor Mari, şi încărcată pe plute, cu care mai apoi era coborâtă în aval pe Olt, până la Dunăre29. Treptat, aşezarea a ajuns la un nivel de dezvoltare apropiat de cel al localităţilor de tip urban, unii cercetători atribuindu-i o poziţie importantă în spaţiul nord-estic sau chiar al întregii Dacii Malvensis, provincie apărută în urma reformei administrative din timpul împăratului Marcus Aurelius din anul 168, mergându-se până la ipotetica identificare a acesteia cu enigmaticul oraş Malva, centrul administrativ al provinciei30.


Importanţa aşezării este demonstrată şi de impresionantele construcţii termale dezvelite în urma cercetărilor arheologice desfăşurate aici, unele dintre cele mai mari din Dacia.  Termele aveau încăperi cu instalaţii de hypocaustum, folosite pentru încălzirea centralizată a unei clădiri. Au fost identificate numeroase cuptoare (praefurnia) pentru încălzit aerul, care mai apoi era direcţionat către subsolul camerelor ce trebuiau să fie încălzite. Subsolurile (suspensurae) conţineau stâlpi din cărămizi etajate sau tuburi din lut ars, înalte de 0,68-0,70 m, care permiteau pătrunderea aerului cald venit dinspre cuptoare pe sub podeaua camerei. Încălzirea camerelor de baie nu se făcea doar prin podea, ci şi prin pereţii laterali. Aceştia erau placaţi cu cărămizi speciale (tegulae mammatae) şi tuburi de lut ars, ce permiteau aerului cald să urce din subsol şi astfel să încălzească pereţii, implicit camera. În camerele de baie încălzite se aflau căzi cu apă caldă şi bazine, acestea din urmă având scări de intrare şi ieşire din apă. S-au mai descoperit, de asemenea, canale de aducţiune şi eliminare a apei. Interiorul încăperilor era vopsit cu alb, roşu, galben sau roz, iar pe unele fragmente de tencuială s-au păstrat chiar şi urme de pictură cu roşu pompeian31. Deosebite erau şi elementele de stucatură, aici fiind descoperit  şi capitelul unei coloane.

Interesantă este descoperirea la Stolniceni, a unui fragment din statuia de bronz realizată în mărime naturală, a unui împărat roman. Aceasta, probabil, fusese comandată într-un atelier din afara provinciei. Paleta de obiecte romane descoperite la Stolniceni, este foarte variată: materiale de construcţie, ceramică, obiecte folosite în activităţile casnice, accesorii vestimentare etc. Au fost identificate la Stolniceni, 5 nivele de locuire romană32, delimitate astfel:

- nivelul I: Traian - prima parte a domniei lui Antoninus Pius;

- nivelul II: ultima parte a domniei lui Antoninus Pius, până la Commodus;

- nivelul III: perioada Commodus-Caracalla;

- nivelul IV: perioada Caracalla- Filip Arabul;

- nivelul V: perioada Filip Arabul-Aurelian.


Toate nivelurile de locuire păstrează urme de incendii şi distrugere, cele mai puternice fiind constatate pentru nivelurile III şi IV. Odată cu jumătatea secolului III, după marele atac carpic din 245, aşezarea de la Stolniceni decade. Cea mai mare parte a termelor mari nu mai sunt folosite, iar încăperile lor capătă o altă destinaţie, devenind locuinţe, probabil pentru militari. Au fost descoperite în unele din încăperile termelor, pentru acest nivel cronologic, vârfuri de lance şi vârfuri de săgeţi, ce vorbesc despre o prezenţă militară aici. În aşezarea de la Stolniceni, continuă locuirea şi după retragerea romanilor din Dacia, până în secolul al IV-lea. Acum  sunt refolosite unele din încăperile termelor, al căror zid este refăcut cu pietre, fără mortar, iar pavimentul (podeaua) este reparat cu lut galben. Sunt construite şi bordeie, tip de locuinţă necunoscut anterior în această aşezare33.

Având în vedere cele enunţate mai sus, putem concluziona că şi în epoca romană, sarea din regiunea oraşului Ocnele Mari a fost, la fel ca şi în cazul epocilor preistorice şi al celei dacice, cea care a creat condiţii favorabile naşterii şi dezvoltării unei aşezări deosebite, care a beneficiat şi de fertilul pământ din lunca Oltului.


Sectorul defensiv al Daciei Inferior (Malvensis) situat pe teritoriul judeţului Vâlcea. Odată cu încheierea războaielor dacice, Traian întemeiază, în vara anului 106, provincia romană Dacia. Provincia cuprindea Oltenia de la vest de Jiu, Banatul şi Transilvania, cu excepţia zonei de sud-est a acesteia, de la sud de Oltul transilvan şi depresiunea Ciucului. Regiunea de sud-est a Transilvaniei, Muntenia, sudul Moldovei şi spaţiul din estul Olteniei, dintre Jiu şi Olt, în care se află şi teritoriul judeţului Vâlcea, vor fi sub administraţia provinciei Moesia Inferior.

Supunerea dacilor nu va pune capăt ambiţiilor împăratului Traian, care va organiza, către sfârşitul domniei sale, o nouă expediţie militară amplă, de data aceasta împotriva regatului parţilor, stat situat la frontiera de răsărit a Imperiului roman, şi care se întindea de la Eufrat şi până la Indus. Războiul dus de Traian împotriva parţilor între 113 şi 117 s-a soldat cu victoria împăratului, fără însă a putea fi pacificate teritoriile cucerite.

În urma morţii lui Traian, în luna august a anului 117 în oraşul Selinus din Asia Mică, va ajunge împărat Hadrian (117-138). Venirea acestuia la conducerea Imperiului roman a pus capăt politicii expansioniste susţinute de Traian, noul împărat fiind adeptul unui program defensiv. Această politică este pusă în aplicare imediat după preluarea prerogativelor imperiale, împăratul retrăgându-şi armata din teritoriile partice ocupate de Traian. Hadrian a urmărit ca frontierele statului să beneficieze de o apărare naturală; astfel, cea orientală va fi reaşezată pe cursul Eufratului.

La fel ca şi în cazul teritoriilor partice, zonele ocupate de Traian la nordul Dunării au intrat în atenţia lui Hadrian, împăratul considerând că este dificilă păstrarea lor, mai ales după ce acestea fuseseră atacate de către sarmaţii roxolani, ce profitaseră de slăbirea defensivei romane în urma dislocării unor contingente importante în Orient. Eutropius afirmă că acesta a intenţionat (înainte de Aurelian) părăsirea Daciei, dar a renunţat la sfatul prietenilor săi, „pentru a nu lăsa mulţi cetăţeni romani în mâna barbarilor”. Aceşti cetăţeni romani ajunseseră în provincia întemeiată de Traian în urma procesului intens de colonizare iniţiat de împărat. Oportunităţile oferite şi posibilitatea începerii unei noi vieţii într-o regiune bogată, au atras colonişti din multe provincii ale Imperiului, în special din cele învecinate.

Cu toate că Hadrian renunţă să ordone părăsirea Daciei, el va lăsa în afara frontierelor Imperiului o mare parte din zonele de la nord de Dunăre, aflate - după războaiele lui Traian cu dacii - sub autoritatea provinciei Moesia Inferior. Singurele teritorii păstrate din acest areal, administrat anterior de Moesia Inferior, au fost Oltenia dintre Olt şi Jiu, sud-estul Transilvaniei şi, probabil, o fâşie din vestul Munteniei, ele fiind incluse, în anul 118, în provincia Dacia Inferior. Hadrian a creat, în urma reformei sale administrative, două provincii tampon între Dacia Superior (cuprindea cea mai mare parte din spaţiul intracarpatic, Banatul şi vestul Olteniei, aici se aflau şi exploatările aurifere) şi lumea barbară. Aşa au apărut provinciile Dacia Porolissensis, în nordul spaţiului intracarpatic, şi Dacia Inferior, în zona de sud-est a teritoriului nord-dunărean ocupat de romani34.

Reforma administrativă din Dacia a trebuit să fie continuată prin constituirea unui sistem defensiv pliat pe noile realităţi geo-strategice. Acum este concepută şi frontiera de pe Olt a Daciei Inferior, cunoscută sub numele de Limes Alutanus. Aşa cum am arătat mai sus, cea mai timpurie fortificaţie romană de pe Valea Oltului a fost ridicată la Sâmbotin, încă din perioada războaielor purtate de Traian împotriva dacilor. Odată ce Oltul va deveni limită a Imperiului, numărul de castre poziţionate de-a lungul râului a crescut. Din păcate, nu avem aceeaşi cantitate de informaţii pentru fiecare fortificaţie romană din această linie defensivă. Cunoaştem, însă, cu aproximaţie regiunea în care au fost ridicate cele mai multe castre, precum şi numele lor, datorită Tabulei Peutingeriene.


Rusidava. Castrul nu a fost încă identificat cu exactitate, însă s-a putut stabili, cu ajutorul informaţiilor topografice oferite de Tabula Peutingeriana, că acesta ar trebui să fie localizat în zona dintre Momoteşti şi Drăgăşani. În acest spaţiu, au fost găsite şi unele materiale de construcţie romane, fără a se şti dacă acestea provin din castrul roman. Este cea mai sudică construcţie de acest gen, care a făcut parte din linia defensivă a Oltului, de pe teritoriul judeţului Vâlcea.

Pons Aluti. După părerea lui Gr. Tocilescu, castrul se situează pe un deal de pe care se putea supraveghea Valea Oltului, situat în apropierea localităţii Ioneşti. Până în prezent, nu a fost cercetat perimetrul castrului, făcându-se doar câteva săpături arheologice ce au vizat termele sale.

Buridava. Aşa cum am arătat mai sus, Buridava romană a fost identificată la Stolniceni, presupunându-se că în acest loc ar fi trebuit să existe o tabără militară întărită, cel puţin pentru perioada în care aici a staţionat corpul expediţionar condus de guvernatorul Moesiei Inferior şi care a participat la cel de-al doilea război purtat de Traian împotriva lui Decebal. Cercetările arheologice desfăşurate în punctul „La Priză”, i-au făcut pe unii cercetători să considere că aceasta este locaţia presupusului castru de la Stolniceni35, existând însă şi argumente contrare.


Castra Traiana. Această fortificaţie este situată la sud de satul Sâmbotin, în imediata apropiere a pârâului Trant. Din păcate, poziţionarea lângă pârâu a castrului a făcut ca în prezent să se păstreze doar o parte din latura estică, cea mai mare parte a sa fiind distrusă de apele acestuia.

Înainte de construirea drumului pe Valea Oltului, întreprindere care a solicitat un important efort din partea autorităţilor provinciei, romanii erau nevoiţi să ocolească Masivul Cozia pentru a pătrunde în Depresiunea Loviştei şi de aici în spaţiul intracarpatic. Odată cu deschiderea traseului prin Pasul Cozia, s-a creat o bifurcaţie a drumului roman ce urca de-a lungul Oltului, separarea traseelor făcându-se la Jiblea. Existenţa acestei bifurcaţii i-a făcut pe unii cercetători să presupună prezenţa la Jiblea a unui castru, deşi nu a fost încă identificat36. Tabula Peutingeriana nu menţionează vreun castru în zona Jiblei, dar acesta nu este un argument în excluderea posibilităţii existenţei lui, deoarece nici fortificaţia situată pe drumul ce ocoleşte pe la est Masivul Cozia, nu apare pe hartă.


Arutela. Castrul este situat în Poiana Bivolari, pe malul stâng al Oltului, în faţa Mănăstirii Cozia. Acesta este mult mai bine cunoscut decât fortificaţiile menţionate anterior. Necesitatea menţinerii unei garnizoane aici, a apărut odată cu construirea drumului prin Pasul Cozia. Castrul a fost ridicat, conform inscripţiilor de fondare descoperite la Arutela, în perioada domniei lui Hadrian, în anul 138, de către o unitate de arcaşi sirieni (Suri Sagittarii), din ordinul guvernatorului Daciei Inferior, Titus Flavius Constans.


Castrul este de formă pătrată, poarta principală a acestuia, porta praetoria, fiind orientată către est. Din păcate, latura vestică şi părţi din laturile de nord şi sud au fost distruse, încă din antichitate, de o revărsare a Oltului. Zidul de incintă are două paramente - unul interior şi altul exterior, construite din blocuri de piatră cioplite la exterior şi lipite cu mortar. Spaţiul dintre paramente a fost umplut cu piatră măruntă nefasonată. Grosimea zidului este de 1,60 m şi se păstrează pe o înălţime ce variază între 0,50-1,70 m.


Fortificaţia a avut patru porţi, dintre care două - porta praetoria şi poarta de pe latura vestică, porta decumana, erau flancate cu câte două turnuri interioare (având în vedere că porta decumana a fost distrusă de Olt existenţa turnurilor de flancare este presupusă pe baza principiului simetriei). Porţile de pe laturile de nord şi sud nu au fost dotate cu turnuri, însă în aceste cazuri avem de-a face cu existenţa unor porţi duble. În cele două colţuri păstrate ale castrului, se află câte un turn cu o formă semicirculară către exterior; probabil că alte două turnuri au funcţionat în colţurile de nord-vest şi sud-vest. Zidul de incintă este prevăzut cu o serie de pinteni dispuşi perpendicular, compartimentele dintre ei fiind, probabil, folosite pentru depozitarea diverselor materiale şi poate pentru adăpostirea cailor. Peste aceşti pinteni erau aşezate bârne, creându-se astfel un drum de rond pentru patrularea soldaţilor37.

În mijlocul castrului se află clădirea comandantului (praetorium), în faţa căreia se intersectau drumul care unea porţile laterale (via pricipalis) şi cel care venea dinspre porta praetoria (via praetoria). Un alt drum ducea de la praetorium la porta decumana. În apropierea clădirii comandantului s-a aflat un bazin–rezervor, construit din piatră şi cărămidă.

La nord de via praetoria, a fost ridicată o construcţie în care se întrunea colegiul militar. În interiorul clădirii, a fost pus nisip pentru pavare. Pe axul central al clădirii, orientat nord-sud, au fost descoperite opt baze rectangulare folosite pentru susţinerea unor coloane din lemn ce sprijineau acoperişul. Clădirea a fost acoperită cu ţigle. În castru, a funcţionat şi un atelier de fierărie, necesar întreţinerii echipamentului militar. Clădirea descoperită în dreapta clădirii comandantului, a fost folosită pentru depozitarea proviziilor, o clădire asemănătoare fiind identificată şi în partea stângă a praetorium-lui. Interesantă este prezenţa pe latura de nord a fortificaţiei, a unei platforme scoase din zid către exterior. Aceasta, probabil că a fost folosită pentru amplasarea unei maşini de luptă. În ceea ce priveşte părăsirea acestui castru, aceasta se va fi întâmplat – tot cu probabilitate – datorită unei revărsări neobişnuite a Oltului, care a afectat, aşa cum am arătat mai sus, o importantă parte a construcţiei.

Pentru o mai bună supraveghere a defileului Oltului, romanii au amplasat pe lângă tabăra militară de la Arutela, şi un turn de supraveghere pe înălţimea cunoscută sub numele de piscul lui Teofil, din imediata apropiere a castrului. Turnul este orientat spre Olt, are o formă semicirculară,cu latura dreaptă spre est, şi se află la 300 m deasupra castrului38.

Praetorium. Prima fortificaţie se află la 20 de km nord de Arutela, pe malul stâng al Oltului, în satul Copăceni. Castrul a fost ridicat în anul 138 de către soldaţii din numerus burgariorum et veredariorum Daciae Inferioris, fiind apoi extins şi întărit – în anul 140 - cu două turnuri, de către aceeaşi unitate. Din păcate, din acest castru s-a păstrat doar o treime. A putut fi cercetată latura de est şi poarta sa principală (porta praetoria), ce era flancată de două turnuri pătrate. Şi în acest caz, sunt folosiţi pintenii adosaţi zidului fortificaţiei. Probabil că distrugerea castrului a avut loc la jumătatea secolului al III-lea, la fel ca şi în cazul Arutelei, datorită unei revărsări a Oltului, garnizoana fiind mutată într-o nouă tabără fortificată, situată pe raza comunei Racoviţa.

Noul castru39 a fost ridicat la 500 m nord de primul şi are o suprafaţă de 117,80x106,30 m. Zidul are paramentele construite cu piatră de carieră şi mortar, interiorul fiind umplut cu pietre de râu legate cu mortar. Colţurile castrului sunt rotunjite şi prevăzute cu turnuri interioare de formă trapezoidală. Fortificaţia a fost prevăzut cu câte două platforme de luptă pe fiecare latură, ieşite către exterior, poziţionate între turnurile de colţ şi porţi. Cele patru porţi ale castrului sunt apărate de câte două turnuri fiecare. A fost cercetată clădirea comandantului (praetorium), situată în centrul castrului, precum şi o clădire situată la aproximativ 13 m nord de acesta, folosită pentru adăpostirea proviziilor (horreum)40.

Importanţa castrelor de la Copăceni şi Racoviţa a fost extrem de mare, ele trebuind să supravegheze atât drumul de pe Valea Oltului cât şi un segment din drumul ce ocolea Masivul Cozia.


Existenţa drumului roman ce ocolea pe la est Muntele Cozia a impus necesitatea instituirii unor puncte de control şi în această regiune. Unul dintre acestea a fost creat la Rădăcineşti pe un platou dominant situat la 10 km de Olt; din păcate, nu cunoaştem numele antic al castrului. Fortificaţia are dimensiunile de 63,10x56,70 m şi este prevăzută cu turnuri interioare, semicirculare, la colţuri. Zidul are paramente din piatră de carieră legată cu mortar, între ele fiind pusă piatră de râu de mai mici dimensiuni. Şi acest castru are pinteni perpendiculari pe zidul de incintă. Porţile castrului nu sunt flancate de turnuri. În interiorul castrului, nu au fost identificate construcţii din zid, locuirea în castru făcându-se în barăci din lemn.

Cel de-al doilea castru care trebuia să asigure protecţia tronsonului de drum ce traversa regiunea de la est de Muntele Cozia, a fost ridicat la Titeşti, pe panta din dreapta a dealului Cazanului. Castrul are dimensiunile de 56,60x48,20 m. Are numai două porţi fără turnuri, poarta principală (porta praetoria) fiind orientată către est. Colţurile fortificaţiei sunt rotunjite, fără a avea turnuri. Şi în acest caz sunt prezenţi pintenii perpendiculari pe traseul zidului de incintă. In interiorul castrului, a putut fi cercetată arheologic clădirea comandantului (praetorium), cu o suprafaţă de 7,90x4 m41.

Revenind la linia Oltului, trebuie să menţionăm existenţa unui turn de formă pătrată, cu latura de 10 m şi zidit din piatră, la confluenţa dintre Lotru şi Olt (Văratica, or. Brezoi). Turnul trebuia să asigure legătura între castrele Arutela şi Praetorium. Cel mai nordic punct menţionat de Tabula Peutingeriană, situat pe teritoriul judeţului Vâlcea şi unde ar putea fi o fortificaţie romană, este Pons Vetus. Mulţumită distanţelor menţionate de această hartă romană, s-a putut stabili că fortificaţia romană a fost ridicată  în apropiere de localitatea Câineni. Până în prezent, nu a fost identificat niciun castru, în schimb fiind cercetat un turn cu zid din piatră situat în punctul „Turnuleţe”. Turnul avea forma pătrată, cu latura de 4 m, şi fusese ridicat în imediata apropiere a drumului roman. Se pare că în apropierea turnului s-a aflat şi un pod, care făcea legătura cu malul drept al Oltului.

În încheierea acestei prezentări succinte a fortificaţiilor romane de pe teritoriul judeţului Vâlcea, trebuie să menţionăm şi unităţile militare care au staţionat în acest spaţiu. Problema prezenţei militare la Stolniceni (Buridava romană), am tratat-o anterior, astfel că nu o vom mai face şi în cele ce urmează.


Suri Sagitarii a fost o unitate de arcaşi sirieni, care şi-a avut sediul principal la Arutela, castru ridicat în anul 138, din ordinul lui Titus Flavius Constans - guvernatorul provinciei Dacia Inferior. Un contingent al acestei unităţi, a participat la construirea castrului de la Rădăcineşti, după cum atestă fragmentele a două inscripţii de fundare, şi a asigurat garnizoana acestuia. Arcaşii sirieni au staţionat în regiune până în timpul lui Antoninus Pius (138-181), când au fost organizaţi în Numerus Surorum sagittariorum şi mutaţi la Romula (Reşca, jud. Olt)42.


Cohors I Hispanorum Veterana Quingenaria Equitata. Soldaţi ai acestei unităţi, au fost prezenţi la Castra Traiana (Sâmbotin) în contextul pregătirii celei de-a doua campanii a lui Traian împotriva lui Decebal. Nu este exclus ca ei să fi constituit garnizoana castrului şi după terminarea ostilităţilor43. Un contingent al unităţii, va staţiona după anul 140 la Arutela, înlocuindu-l pe cel al unităţii de arcaşi sirieni care – aşa u mam spus mi sus - va fi mutat la Romula. Prezenţa acestei cohorte aici este dovedită de o lamă de argint cu inscripţia Valerius Valer[i]anus eq(ues) lib(rarius) c(o)hor(tis) I Hisp(anorum) ex voto pos(uit), care datează de la mijlocul secolului al II-lea.


Numerus Burgariorum et Veredariorum. Această unitate a fost înfiinţată cu scopul de a supraveghea şi asigura serviciile poştale şi pentru a întreţine drumul de pe Valea Oltului, în zona defileului, cât şi, probabil, pe cel situat la est de Muntele Cozia. S-a presupus că această unitate auxiliară a fost recrutată dintre localnici, deşi situaţia nu este sigură, datorită faptului că în numele acestei trupe nu se menţionează originea etnică.

Numerus-ul a avut ca şi sediu principal castrul de la Copăceni (Praetorium). Unitatea a construit fortificaţia de la Copăceni în timpul guvernatorului Daciei Inferior, Titus Flavius Constans (anul 138), extinzând-o şi întărind-o, mai apoi, din ordinul noului guvernator Iulius Fidus Aquila. După distrugerea de către râul Olt, la mijlocul secolului al III-lea, a castrului de la Copăceni, va fi ridicat unul nou la Racoviţa, unde au staţionat, probabil, soldaţi din aceeaşi unitate.

Aşa cum unitatea de arcaşi sirieni a fost implicată în construirea castrului de la Rădăcineşti, este foarte probabil ca şi castrul de la Titeşti să fi fost ridicat de către soldaţi din acest numerus, deşi nu a fost descoperită nici o inscripţie care să menţioneze acest lucru. Probabil, garnizoana castrului de la Titeşti a fost alcătuită din soldaţi ai unităţii ce-şi avea sediul la Praetorium. Nu vom insista asupra problemelor legate de existenţa unor aşezări rurale de epocă romană pe teritoriul judeţului Vâlcea, deoarece informaţiile sunt foarte lapidare. Deşi pe teritoriul judeţului au fost descoperite numeroase obiecte de factură romană, rămâne ca viitoarele cercetări să identifice sau nu, posibilele aşezări. Mult mai evidentă este implicarea teritoriului actualului judeţ Vâlcea în evenimentele politico-militare desfăşurate de-a lungul perioadei în care acest spaţiu a aparţinut lumii romane.


Evenimente politico-militare reflectate de tezaurele monetare. Vom încerca, în cele ce urmează, să abordăm problema orizonturilor de tezaure44 identificabile în zona sud-carpatică a Daciei. Definirea acestor orizonturi de tezaure este extrem de importantă, fiind subliniată, în numeroase rânduri, legătura dintre ascunderea depozitelor monetare şi evenimente politico-militare care au afectat un anumit teritoriu45. Un alt motiv care ar fi putut duce la ascunderea de tezaure şi care putea să afecteze anumite microregiuni este acţiunea bandelor de hoţi (latrones). Atacurile bandelor de hoţi sunt atestate şi pentru teritoriul Daciei46, ele putând constitui, mai ales în momentele de instabilitate politică, factori de presiune asupra comunităţilor locale, care puteau determina ascunderea de tezaure.  Această problemă a atacurilor hoţilor, credem noi, nu a fost suficient abordată în literatura noastră de specialitate, putând justifica unele ascunderi de tezaure puse, în trecut, pe seama unor atacuri externe.

Desigur, ascunderea tezaurelor nu poate fi pusă numai pe seama fenomenelor care au afectat în mod general o anumită regiune sau microregiune. Ascunderea tezaurelor poate fi cauzată şi de motive personale, care nu mai pot fi stabilite sau cuantificate de noi astăzi. Ce putem şti însă, în mod sigur, este că s-a întâmplat ceva cu cel care a ascuns tezaurul. Ceva l-a oprit să-şi recupereze averea ascunsă. În general, ne gândim la cauze violente, care ar fi putut duce la uciderea sau îndepărtarea definitivă de locul ascunderii, a fostului posesor. Având în vedere acest fapt, tindem să credem în existenţa unor fenomene de ordin politico-militar în zonele de provenienţă a tezaurelor sau să luăm în calcul aceste incursiuni ale lotrilor, cunoscuţi, chiar şi din inscripţiile din Dacia, pentru atacurile lor ce se lăsau cu pierderi de vieţi omeneşti. Există, însă, şi un motiv neviolent care ar fi putut duce la ascunderea unui tezaur, fără ca proprietarul să dorească recuperarea lui. Astfel, unele depozite monetare, care pot să conţină şi obiecte de podoabă, au putut fi depuse votiv, însă este foarte greu să le identificăm, din cauza absenţei, în cele mai multe dintre cazuri, a datelor arheologice amănunţite, care să permită corelarea tezaurului cu contextul în care a fost descoperit. Bineînţeles, nu putem lua în calcul atunci când facem analiza noastră, decât tezaurele care ne sunt cunoscute, probabil că foarte multe au fost descoperite în decursul timpului, analiza noastră putând fi influenţată de această realitate. Din păcate, pentru zona Olteniei, nu cunoaştem decât tezaure care au fost descoperite începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea. Desigur, nu în totalitatea lor şi cu toate amănuntele de rigoare, multe dintre ele dispărând pentru totdeauna din lumina cercetării ştiinţifice. Vom încerca, pe baza informaţiilor de care dispunem, reconstituirea orizonturilor de tezaure ce s-au născut în teritoriul Daciei sud-carpatice.


Evenimentele de la începutul domniei lui Commodus. Prima dată când constatăm o ascundere masivă de tezaure în regiunea sud-carpatică, este la începutul domniei lui Commodus (180-192). Foarte interesant este contextul de descoperire a tezaurului de la Râmnicu-Vâlcea. Puşculiţa în care se aflau monedele, a fost găsită într-un strat de arsură, care este legat de incendierea aşezării romane de aici, la un moment foarte apropiat de cel al ascunderii tezaurului47. Distrugerea aşezării de la Râmnicu-Vâlcea, coincide cu încheierea celui de-al doilea nivel de locuire din aşezarea romană de la Stolniceni (Buridava romană) şi a fost datată în timpul lui Commodus. Credem că şi ascunderea tezaurului menţionat, trebuie plasată la începutul domniei lui Commodus.

Un al doilea tezaur, ce poate fi încadrat în acest context, este cel descoperit la Flămânda-Cremenari (jud. Vâlcea). Din păcate, acest tezaur nu a fost recuperat în integritatea sa. Locul de descoperire a tezaurului este situat la vest de Olt, la mai puţin de 5 km de aşezarea de la Stolniceni, fiind, foarte probabil, ascuns din aceleaşi cauze care au determinat incendierea şi distrugerea aşezărilor de la Râmnicu-Vâlcea şi Buridava.

Situaţia tensionată constatată pentru nord-estul Olteniei la începutul domniei lui Commodus,  pare a fi reflectată şi de descoperirile de tezaure din zonele sudice ale regiunii.


Evenimentele din timpul lui Elagabal. Pentru domnia lui Elagabal (218-222) avem o situaţie deosebită. În vremea acestui împărat, un număr de trei tezaure au fost ascunse într-un spaţiu foarte restrâns, cu o lungime de aproximativ 10 km; este vorba de tezaurele de la Frânceşti, Pădureţu şi Slăviteşti-Băbeni. Trebuie precizat că această situaţie este aparte, în Dacia de la nord de Carpaţi fiind cunoscut doar un singur tezaur încadrabil în rândul celor încheiate cu monedă de la Elagabal şi încă unul - din sudul Olteniei48. Având în vedere raritatea tezaurelor încheiate cu Elagabal în Dacia şi ţinând cont de situaţia remarcată de noi pentru judeţul Vâlcea, putem formula două ipoteze:

Este posibil să avem de-a face cu un orizont de tezaure izolat, apărut datorită unor presiuni locale, minore, nefiind atestate evenimente politico-militare de amploare, care să fi afectat regiunea sudică a Daciei. Nu este exclus ca toate cele trei tezaure să fie loturi dintr-un tezaur mai mare, care mai apoi a fost împărţit şi vândut separat; este vorba de tezaurul descoperit la Pădureţu49. Până în prezent, se ştie doar că tezaurul de la Pădureţu este împărţit în patru loturi, aflate în posesia a patru instituţii: Muzeul Naţional Bruckenthal, Muzeul Judeţean Argeş, Muzeul Judeţean Vâlcea şi Institutul de Arheologie din Bucureşti. Monedele au ajuns în colecţiile acestora în urma vânzării separate a monedelor din  tezaur. Din păcate, informaţiile se opresc aici, fără a şti dacă şi monedele din tezaurul de la Frânceşti, aflate în colecţia Muzeului Naţional de Istorie, au făcut parte sau nu din acelaşi depozit monetar. În ceea ce priveşte tezaurul de la Slăviteşti-Băbeni, nu avem decât mărturia scrisă a celui care a vândut Muzeului Judeţean Vâlcea, monedele respective.

Credem, în măsura în care poate fi definit un orizont local cu tezaure încheiate cu monedă de la Elagabal, că ascunderea depozitelor monetare nu trebuie pusă neapărat pe seama unor atacuri externe, ci trebuie să luăm în consideraţie şi unele posibile cauze interne. Ne gândim aici la posibilitatea ca zona să fi fost tulburată de atacuri ale lotrilor, care ar fi putut tulbura o micro-regiune ca aceasta. Excludem posibilitatea existenţei unui atac extern, deoarece acesta ar fi trebuit resimţit într-un spaţiu mai larg, atestat arheologic şi documentar50.


Evenimentele din timpul lui Gordian al III-lea (anul 242). O schimbare majoră în ceea ce priveşte densitatea tezaurelor în zona sud-carpatică, are loc odată cu domnia lui Gordian al III-lea (238-244). Această schimbare constă într-o creştere numerică importantă a tezaurelor încheiate cu monedă emisă de acest împărat. În prezent, pot fi definite, în funcţie de datarea ultimelor emisiuni şi structură, două categorii de tezaure finalizate cu monedă de la Gordian al III-lea: tezaure ascunse în contextul anului 242 şi tezaure ascunse în perioada domniei lui Filip Arabul (244-249) în contextul evenimentelor din 24551. Deşi s-a afirmat că Dacia nu a fost afectată de aceste atacuri52, trebuie explicat din ce cauză tezaurele menţionate nu au mai putut să fie recuperate de către proprietarii lor antici, după ce fuseseră ascunse datorită motivelor expuse mai sus. În general, nerecuperarea tezaurelor ascunse, într-un context politico-militar violent, se poate datora decesului fostului posesor sau plecării lui precipitate şi – ulterior – definitive, dintr-un teritoriu. Astfel, credem că nu este exclus ca anumite contingente ale armatei barbare care au pătruns în Moesia şi Thracia, să fi traversat în retragerea lor sudul provinciei Dacia, fiind sub presiunea armatei romane conduse de împăratul Gordian al III-lea. Aceştia au profitat, probabil, şi de o rezistenţă mai slabă în zona liniei de demarcaţie dintre Dacia şi teritoriile romane sud-dunărene, faţă de cea de pe graniţa dunăreană a Imperiului, cu teritoriile barbare.

Tezaurele descoperite în Oltenia, au fost ascunse foarte aproape de traseul unor drumuri romane. În acest context, a fost ascuns şi tezaurul de la Drăgăşani, situat şi el în apropierea drumului roman de pe Valea Oltului. Interesant de remarcat este că faptul că tezaurul de la Sâmbureşti (jud. Olt), a fost ascuns la numai aproximativ 15 km de castrul de la Ioneştii Govorii, Pons Aluti, care, probabil că, aşa cum ne arată şi numele său, apăra un loc de trecere peste Olt. Acest loc de trecere a Oltului est folosit şi peste doar câţiva ani, în mod cert de data asta, de atacatorii carpi în anul 245.


Evenimentele din timpul lui Filip Arabul (anul 245). Un moment de cotitură al istoriei Daciei romane şi, implicit, al teritoriilor sale sudice, a fost atacul carpic din anul 245. Acesta a afectat puternic provincia şi a necesitat un efort deosebit din partea Romei, pentru a-i pune capăt, însuşi împăratul fiind implicat în mod direct în represiunea dirijată de Imperiu împotriva barbarilor şi în reconstruirea zonelor afectate, o atenţie deosebită acordându-se Romulei. Evenimentul a determinat ascunderea de tezaure în întreaga Dacie. Între numeroasele tezaure ascunse cu acest prilej pe teritoriul Olteniei, se înscrie şi cel descoperit la Ioneştii Govorii. Tezaurul a fost găsit într-un nivel de distrugeri, după unii cercetători în castru, după alţii - în terme. Important este că acest tezaur atestă trecerea carpilor peste limesul alutan în zona castrului Pons Aluti, după care aceştia au pornit să jefuiască teritoriile provinciei. Acest moment al invaziei carpice din anul 245, a determinat apariţia unui vârf al ascunderii de tezaure în regiunea sud-carpatică a Daciei, vârf ce nu a mai fost atins şi nu va mai fi atins nici până la părăsirea Daciei de către Aurelian. Ascunderea masivă de tezaure în contextul acestui eveniment vorbeşte despre şocul provocat de invazia carpilor, şoc după care provincia nu-şi va mai reveni niciodată. Situaţia de criză din regiunile sud-carpatice se va accentua odată cu atacul goţilor conduşi de regele Kniva în anul 250, care nu a afectat, se pare, teritoriile actualului judeţ Vâlcea, dar a lovit foarte grav regiunea din câmpia Olteniei, contribuind la destabilizarea situaţiei din provincie.

Evenimentele de după căderea în captivitate a lui Valerian (anul 260). Un moment extrem de interesant din istoria Daciei romane, este reflectat de tezaurele descoperite pe teritoriul judeţului Vâlcea, ascunse în contextul evenimentelor ce au avut loc imediat după ce împăratul Valerian (253-260) a căzut în captivitatea sasanidă la Edessa (în Orient)53.  Trecând în revistă descoperirile de tezaure din Dacia romană şi, implicit, pe cele din regiunile sale sud-carpatice, putem constata - pentru perioada Valerian-Gallienus - o situaţie aparte: în timp ce la sud de Carpaţi avem tezaure încheiate cu monedă de la Valerian, în regiunile de la nordul munţilor, acestea lipsesc. Situaţia se inversează atunci când încercăm să căutăm tezaurele încheiate cu emisiuni din perioada în care Gallienus (253-268) domneşte singur (260-268). Ele sunt prezente în Transilvania, dar lipsesc în Oltenia.

Pentru teritoriul din nord-estul Olteniei, se constatată o situaţia unică: este singura regiune a Daciei, unde avem prezente două tezaure sigure şi recuperate aproape integral cu monedă de la Valerian, tezaurul de la Stăneşti şi tezaurul de la Olteni, la care putem adăuga tezaurul de la Râureni, dacă nu încheiat cu monedă de la Valerian, măcar ascuns în acelaşi moment cronologic cu celelalte două. Această situaţie ne face să credem că se poate vorbi de un orizont de tezaure ascuns, probabil, în contextul evenimentelor ce au avut loc după căderea în captivitate a lui Valerian, în 260.

În ultima vreme, a revenit în discuţie situaţia Daciei din timpul lui Gallienus. Cea mai mare parte a monedelor aparţinând lui Gallienus, ca singur împărat, au fost descoperite în zona de vest a Daciei, zonă a cărei coloană vertebrală este reprezentată de drumul imperial (traversa zona Banatului şi vestul Transilvaniei, trecând prin oraşele Tibiscum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Porolissum). Aşa cum se cunoaşte, armata a fost mereu un consumator de monedă54 şi, de cele mai multe ori, moneda nouă pătrundea în provincie prin intermediul acesteia. Ţinând cont de acest fapt, s-a argumentat că în timpul lui Gallienus, zona de concentrare militară a fost în jurul drumului imperial, restul regiunilor dacice rămânând fără o prezenţă militară efectivă. Această renunţare la limesul tradiţional şi trecerea la concentrarea de trupe în puncte strategice, se încadrează în conceptul militar de ansamblu pe care l-a instituit Gallienus pentru a putea face faţă cu rapiditate, cu un număr redus de unităţi, numeroaselor situaţii de criză ce se iveau permanent. Această schimbare de optică, în ceea ce priveşte sistemul defensiv al Daciei, a afectat, probabil, şi teritoriul judeţului Vâlcea, lipsa prezenţei militare ducând la dispariţia sursei de aprovizionare cu monedă nouă, în condiţiile în care, în general aprovizionarea Daciei cu monedă devenise extrem de deficitară55.

Aşa cum se poate vedea din cele expuse mai sus, odată cu deceniul patru al secolului al III-lea, teritoriul judeţului Vâlcea, la fel ca întreaga Dacie romană, va fi afectat de incursiunile barbare. În Oltenia peste 25 de tezaure au fost îngropate în doar 16 ani, între 245 şi 261. Acest lucru ne vorbeşte, în mod elocvent, despre situaţia deosebit de tensionată din regiunea de sud a Daciei în acest interval temporal, ce a dus la alterarea vieţii romane56 şi la reorganizarea apărării romane în timpul domniei lui Gallienus. Restrângerea controlului militar roman asupra unor teritorii în timpul lui Gallienus a fost preambulul retragerii romane din teritoriile nord-dunărene, decisă de împăratul Aurelian (270-275) şi care va pune capăt perioadei de existenţă a Provinciei Dacia.


Note bibliografice

 

27. Gh. Bichir, Centrul militar roman de la “Buridava”, în “TD”, VI, 1-2, 1985, 94-95.

28. D. Tudor, Centrul militar roman de la “Buridava”, în “SMMIM”, 1, 1968, pag. 23-29.

29. V. Wollmann, Mineritul metalifer, extragerea sării şi carierele de piatră în Dacia romană, Cluj-Napoca, 1996, pag. 244.

30. R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998, pag. 98-99.

31. Gh. Bichir, Continuitatea şi romanizarea populaţiei geto-dace în lumina cercetărilor de la Stolniceni-Râmnicu-Vâlcea, în SV, IV, 1983, pag. 11

32. Gh. Bichir, P. Bardaşu, Şantierul arheologic Stolniceni-”Buridava” (jud. Vâlcea), în MCA, XV, 1983, pag. 336.

33. Gh. Bichir, A. Sion, P. Bardaşu, Aşezarea de la Stolniceni-”Buridava” (jud. Vâlcea), în “MCA”, XVII, 1992, pag. 266.

34. A. Husar, Din istoria Daciei romane, Cluj-Napoca, 2002, pag. 38.

35. D. Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, 1968, pag. 259.

36. C. M. Vlădescu, Armata romană în Dacia Inferior, Bucureşti, 1983, pag. 92.

37. D. Tudor, Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, Arutela I-II, în “SMMIM”, 2-3, 1969-1970, pag. 8-44.

38. D. Tudor, Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, Arutela III-IV, în “SMMIM”, 2-3, 1973, pag. 16.

39 C. M. Vlădescu, Castrul de la Racoviţa şi rolul său defensiv în garnizoana Praetorium, în “SV”, VI, 1985, pag. 15-21.

40. C. M. Vlădescu, Fortificaţiile romane din Dacia Inferior, Craiova, 1986, pag. 70-79.

41. C. M. Vlădescu, Centre militare romane din sectorul de nord al limesului alutan, în „Buridava”, 4, 1982, pag.    55-64.

42. C. C. Petolescu, Auxilia Daciae, Bucureşti, 2002, pag. 143.

43 R. Avram, D. Avasiloaiei, Garnizoana romană de la Castra Traiana, în “SCIV(A)”, 46, 2, 1995, pag. 195.

44. V. Mihăilescu-Bârliba, Tezaurele monetare. Cercetare şi interpretare, în “SCIV(A)”, 44, 1, 1993, pag. 53-58.

45. H. Mattingly, Hoards of roman coins found in Britain: and a coin survey of the Roman Province, în „The Journal of Roman Studies”, 22, 1, 1932, pag. 89.

46.  IDR II 1977, pag. 76-77, nr. 134;  IDR III/1 1977, pag. 94-96, nr. 71,  139-140, nr. 118.

47. A. Dumitraşcu, O puşculiţă cu denari romani imperiali descoperită la Râmnicu-Vâlcea, în “BSNR”, 140-141   (1992-1993), 1996, pag. 101-102.

48. V. Suciu, Tezaure monetare din Dacia romană şi postromană, Cluj-Napoca, 2000, pag. 89.

49. G. Depeyrot, D. Moisil, Le trésor de Frânceşti. Les débuts de la crise du denier (98-235), Wetteren, 2004, pag. 80.

50. C. Preda, Tezaurul monetar imperial de la Pădureţu, jud. Vâlcea, în ““BSNR”” 140-141 (1992-1993), 1996,  pag.  113-114; se presupune un atac barbar asupra acestei regiuni.

51. E. Petac, Consideraţii cu privire la data finală a tezaurelor monetare îngropate la mijlocul sec. III-lea pag. Chr.  în Dacia romană de la sud de Carpaţi, în “SCN”, XII, 1997, pag. 28-29.

52. ***, Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 2001, pag. 92.

53. A. Husar, Gesta deorum per romanos, Târgu-Mureş, 1999, pag. 182.

54. O. Dudău, Circulaţia monetară în castrele de trupe auxiliare din Provincia Dacia, Timişoara, 2006, pag. 16-27.

55. C. Găzdac, Monetary circulation and the abandonment of the auxiliary forts in Roman Dacia, în „Limes”, XVIII, 2002, pag. 738.

56. D. Tudor, Distrugerea castrului roman de la Slăveni, pe Olt, în „Historica”, I, 1970, pag. 82; S. I. Purece, Tezaurul de la Stăneşti, Bucureşti, 2005, pag. 32-33. 



Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 107-114). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea. 


Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 24 Octombrie 2017
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 24614 ori Ultima modificare Luni, 25 Iunie 2012 15:34
Ești aici: Home Valcea Valcea Vâlcea în Epoca romană