Istorie Locala

Miercuri, 27 Iunie 2012 12:09

Oamenii de pe teritoriul actualului judeţ Vâlcea, în epoca marilor migraţii

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Foto:  Cele două diademe de aur, descoperite la Goranu, Râmnicu-Vâlcea (sec. XIII-XIV)

 

Evul Mediu românesc are un caracter aparte. Condiţiile istorice, în strânsă legătură cu cele sociale şi economice, au făcut ca debutul şi sfârşitul evului mediu pe teritoriul nostru să fie puţin decalate faţă de ceea ce se întâmpla în Europa de vest. Ceea ce trebuie subliniat, însă, în mod deosebit, este faptul că dezvoltarea evului mediu în ţările române, cu toate că acestea erau despărţite din punct de vedere politic, are multe elemente comune, ducând cu gândul la unitatea spirituală a spaţiului. Întreg evul mediu reprezintă, pentru Vâlcea, epoca de constituire a frumosului şi inestimabilului patrimoniu de monumente istorice, care fac din judeţul nostru - aşa cum spunea istoricul şi criticul de artă francez Henri Focillon - „coeur de la Roumanie et patrie de la patrie“[1].

 

La începutul Evului Mediu românesc ţinutul de la poalele munţilor Carpaţi, străbătut de bătrânul Olt, era locuit de „urmaşii Romei”, expresia sintezei daco-romane, în situaţia de coabitare cu elementele populaţiilor migratoare. Aşezările şi necropolele din perioada secolelor IX-XI, descoperite la Râmnicu-Vâlcea, Râureni, Stolniceni, Căzăneşti-Săveasca, Ioneştii Govorei, Ocnele Mari, Horezu, Costeşti, Lăcusteni şi Măciuca-Ştefăneşti[2], atestă prezenţa unei populaţii ruralizate, bine organizată, de religie creştin-ortodoxă,  cultivatoare de plante şi crescătoare de animale şi furnizoare de tribut în natură unor populaţii nomade aflate în trecere spre capitala Bizanţului. Ramură de importanţă vitală a sferei producţiei materiale, agricultura a ocupat în contextul economiei comunităţii de la sud de Carpaţi, în secolele IX-XI, un loc de primă însemnătate. Pe lângă tradiţia uneltelor agricole daco-romane, s-a adăugat şi influenţa tehnicii agricole preluate de la migratori. Depozitele osteologice şi uneltele păstrate, ne evidenţiază creşterea bovinelor şi ovicaprinelor. Alte îndeletniciri agrare sunt viticultura, grădinăritul, cultura plantelor textile, creşterea păsărilor de curte, albinăritul, pescuitul, vânătoarea, toate acestea constituind activităţi importante ale locuitorilor. Preocuparea pentru extragera şi reducerea minereurilor feroase, se poate deduce după unele toponime, cum ar fi Valea Băiaşului (Ţara Loviştei) sau Băişoara[3]. Descoperirile făcute în dreapta Oltului indică un număr mare de monede bizantine din vremea împăraţilor Leon al VI-lea (886-912), Roman I (919-944) şi Ioan Tzimiskes (969-976). Acest lucru atestă legăturile economico-politice între Imperiul Bizantin şi populaţia existentă în aceste locuri[4].

Niciun alt popor migrator nu a avut o înrâurire aşa de puternică asupra poporului român aşa cum au avut-o slavii. Sub raportul limbii, de exemplu, unul dintre cei mai buni cunoscători ai domeniului Ovid Densuşianu, spune că influenţa slavă „a fost mult mai intensă şi variată decât aceea germanică asupra limbii italiene sau franceze”[5]. Într-o perioadă de câteva veacuri, începând cu secolul VI şi terminând cu secolul al XIII-lea, odată cu întemeierea primelor alcătuiri politice româneşti[6], o mulţime de cuvinte slave au pătruns în limba română Numeroase toponime vâlcene poartă şi ele nume slave sau provin de la acestea: Vâlcea, Râmnicul, Bistriţa, Bratia, Ruda, Dobruşa, Balomireasa, Otăsău, [Dealul] Scheiului, Govora, Ocnele Mari, Cozia, Ostrov, Grădiştea, Priporu, Slătioara[7].

De asemenea, apare evidentă originea slavă a hidronimului şi, mai apoi a toponimului Râmnic (râba = peşte). La vărsărea în Olt, apa Râmnicului producea o zonă inundabilă, propice vieţuirii peştelui sau a practicării pescuitului, ceea ce a făcut ca de la noţiunea de râbnic – « iaz (eleşteu, loc) cu peşte », să se ajungă la forma „Râmnic”, proces ale cărui începuturi ce se pierde în negura veacurilor anterioare[8]. Râmnicul va fi devenit oraş în secolul al XIII-lea, înainte de întemeierea statului feudal al Ţării Româneşti şi ca urmare a procesului intern al dezvoltării societăţii noastre, proces care a avut ca esenţă creşterea necontenită a producţiei şi a schimburilor de produse pe piaţa locală, aşezarea trecând prin fazele de sat, târg permanentizat şi oraş[9]. Ca să ajungă oraş, „Râmnicul trebuie să fi avut un trecut mai mult decât secular” - afirma Aurelian Sacerdoţeanu[10]. Începând cu secolul al XVI-lea, numele oraşului Râmnic apare însoţit de apelativul Vâlcea.

La sfârşitul secolului al IX-lea, locuitorii spaţiului dintre Carpaţi şi Dunăre, au intrat în contact cu ultimul val de migratori nomazi pătruns dinspre Asia Centrală şi Europa Răsăriteană, reprezentat de către unguri, pecenegi, uzi şi cumani[11]. O cercetare făcută în Ţara Loviştei, a stabilit existenţa unei concentrări de toponime şi antroponime de origine peceneagă sau cumană, în special în satele Găujani, Boişoara, Câineni, precum: Alăman, Bărăgan, Berindei, Buga, Caramliu, Călăpancea, Colhon, Gutăi, Huluzu, Modruz, Ruhat, Tauzu, Teleabă, Tocsobeni, Torcan, Ului[12]. Este interesant, însă, că în această microregiune nu există antroponime sau toponime de tip Pecenegul, Peceneaga. În zona menţionată, a fost organizat un avanpost al sistemului defensiv al Transilvaniei. În castrul roman Praetorium I de la Copăceni, a fost identificat un nivel de locuire din secolele XIII - XIV, din care provin pinteni şi vârfuri de săgeţi şi de lance[13]. În imediata apropiere, există două turnuri romane refolosite, care supravegheau defileul Oltului[14]. Dealtfel, expediţia din 1213 contra Bulgariei s-a desfăşurat pe acest traseu. Pecenegii din Ţara Loviştei au fost probabil incluşi, împreună cu românii, în acest segment avansat al sistemului defensiv al Transilvaniei, creat la o dată incertă, dar oricum - în primele decenii ale secolului al XIII-lea[15]. Deci, Ţara Loviştei a fost una dintre zonele de graniţă unde au fost dizlocaţi bissenii, al căror nume a fost moştenit de vârful din Munţii Cibinului. Un toponim de origine cumană (prin intermediul antroponimului pe care îl reprezintă), este şi localitatea vâlceană Comanca - Olăneşti (sec. XIII)[16]. Originea cumană a numelui voievodului Basarab I şi a dinastiei de domnitori munteni este, astăzi, deplin stabilită şi admisă de istorici şi filologi.

Părerea cercetătorilor este unanimă în privinţa existenţei, în secolele XII-XIII, a unei obşti teritoriale în zona actualului oraş Râmnicu-Vâlcea, şi anume în perimetrul cuprins înspre nord, între Dealul Cetăţuia, râul Olt spre est, dealurile Capela şi Troianu spre vest, iar spre sud se întindea până la Stolniceni[17]. În binecunoscuta epopee germană Nibelungenlied (Cântecul Nibelungilor), scrisă în jurul anului 1200, este menţionat un „duce” numit Ramunc din „ţara vlahilor”. Mulţi au localizat această formaţiune prestatală la sud sau răsărit de Carpaţi, alţii - chiar în zona Râmnicului. Nu ştim dacă la ea se referă epopeea germană, dar cu certitudine în jurul Râmnicului, va fi existat, în secolele IX-XIII, o formaţiune politică românească[18].

Legenda culeasă de Grigore Tocilescu de la o anume Uţa Logofeteasa, ne aduce în discuţie zona cartierului Goranu, la Malul Alb -, unde ar fi existat o cetate puternic fortificată, a cărei distrugere, istoricii o plasează în sec. XIII-XIV-lea, în timpul năvălirii mongole. Tradiţia populară vorbeşte, aşadar, despre o căpetenie locală care îşi avea reşedinţa în jurul Râmnicului. Aceasta era în permanent conflict cu „descălecătorul” şi întemeietorul de ţară, Basarab voievod: „Olea face o[a]le / Basarabă i le sparge / Olea oale o mai face / Basarab i le va sparge”[19].

În acest caz, tradiţia este întărită de investigaţiile arheologilor. În 1980, cu prilejul unor lucrări de terasare amplasate în imediata apropiere a oraşului Râmnicu-Vâlcea, în cartierul Goranu, au fost scoase la iveală două diademe din aur. Depuse, iniţial, la Banca Naţională a României, ele au fost încredinţate Muzeului Naţional de Istorie. În prezent, una din cele două diademe se află expusă la secţiunea “Tezaur” (vezi foto). Din această piesă, s-au păstrat doar cinci plăcuţe din foaie de aur, de formă dreptunghiulară, prevăzute în partea de sus cu câte un ornament reproducând floarea de crin (motiv bizantin). În vârful fiecărei inflorescenţe, pe revers, era prinsă o cruce din fire subţiri de aur (motiv creştin). Diadema ce se purta, probabil, în timpul ceremoniilor nupţiale, se alătură celor descoperite la Gogoşu, Schela Cladovei, Olteni - pentru spaţiul Munteniei, sau Cotnari - pentru cel al Moldovei.

În primii ani ai secolului XIII, a apărut un cnezat în cuprinsul Regatului ungar, cel al "fiilor lui Bela cneazul", semnalat de o scrisoare a papei Inocenţiu al III-lea (1160-1216) către arhiepiscopul de Calocea. Cât priveşte structurile politice de la sud cel puţin, la răsărit de Carpaţi, ele se pot reconstitui pe temeiul actelor considerate de importanţă capitală pentru istoria noastră, respectiv - scrisoarea din 14 noiembrie 1234 a papei Grigore IX (1170-1241) către viitorul rege Bela IV (1235-1270) şi privilegiul acordat de acest rege la 2 iunie 1247 cavalerilor ioaniţi, ajunşi la Dunărea de Jos cu scopul de a suplini puterea militară a regatului, greu încercată de marea invazie tătară (1241)[20].

Niciun eveniment din primele secole ale celui de-al doilea mileniu al erei creştine, nu a lăsat o impresie atât de covârşitoare asupra contemporanilor şi nu a avut urmări la fel de profunde ca marea invazie mongolă. Năvălirea din 1241, asemuită cu un uragan, a străbătut şi  teritoriul de la sud de Carpaţi. Corpul tătar condus de Böček, unul din nepoţii lui Gingis-han a trecut pe “drumul Kara-Ulagh-ilor” (valahii negri), a învins acele popoare “Ulagh” şi a pătruns în interiorul arcului carpatic pe valea Oltului, prin trecătoarea Turnu Roşu[21].

Cele dintâi cnezate şi voievodate româneşti pe care le cunoaştem, sunt acelea amintite de Diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247). Prin această diplomă, regele Bela al IV-lea al Ungariei, acordă posesiuni şi privilegii cavalerilor ioaniţi, pe care îi chemase ca să apere hotarele împotriva tătarilor. Documentul îi numeşte români pe străvechii posesori ai pământului şi menţionează cinci formaţiuni politice româneşti: „Ţara Severinului” (vestul Olteniei şi o parte a Banatului), voievodatele lui Litovoi (Valea Jiului şi Ţara Haţegului) şi Seneslau (în stânga Oltului) şi cnezatele lui Ioan (în Romanaţi, probabil spre sud) şi Farcaş (în dreapta Oltului, de la munţi şi până la Dunăre, probabil în Vâlcea)[22].

Localizarea cnezatului lui Farcaş în spaţiul actualului judeţ Vâlcea, s-a făcut pe baza unei ipoteze a marelui istoric Nicolae Iorga. El stabileşte o legătură între antroponimele Farcaş şi Vâlcu, ambele traducându-se în limba română prin Lupu. El consideră că, în cancelaria regelui Bela al IV-lea, cel care a emis actul a tradus în maghiară antroponimul Vâlcu (poate evoluat deja în diminutivul Vâlcea!), sub forma Farcaş[23]. Altfel spus, judeţul Vâlcea şi-ar datora numele cneazului Vâlcea (<Vâlcu), tradus în maghiară Farcaş, ambele nume având sensul « lup »[24]. Deşi localizarea cnezatului lui Farcaş în judeţul Vâlcea nu este suficient de sigură, majoritatea istoricilor acreditează această ipoteză.

Sub protecţia cavalerilor teutoni (1211-1225), încă din secolul al XIII-lea s-au stabilit în Vâlcea meseriaşi şi negustori saşi şi români din Transilvania[25].


Note bibliografice


[1]. Henri Focillon, L’ ancien art roumain, în vol. “Moyen Age. Survivances et réveils. Études d'art et d'histoire », Montréal, 1945, pag. 190.

[2]. Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato - dunăreană şi Bizanţul în vecurile V – XI e. n., Iaşi, Editura Junimea, 1981, pag. 68.

[3]. Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu (coordonatori), Istoria Românilor, vol. III, Genezele româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pag. 177.    

[4]. Gheorghe I. Petre-Govora, Govora - de la primii oameni la contemporani, Râmnicu-Vâlcea, Editura Petras, pag. 39.

[5]. Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol I, Editura ALL, Bucureşti, 2001, pag. 197-198.

[6].  Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, op.cit., pag. 77

[7]. Apud Ion Soare, Consideraţii etimologice privind toponimia majoră a judeţului Vâlcea, în Studii Vâlcene, Râmnicu-Vâlcea, VII,/pag. 180 şi urm.

[8]. Ion Soare, Din istoricul localităţilor vâlcene. Argumente lingvistice şi documentare: Râmnicu-Vâlcea, în Jurnalul de Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, nr. 58, 15-24 martie 1996, pag. 6.

[9]. Corneliu Tamaş, Istoria Municipiului Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Etitura Conphys, 2006, pag. 59-60.

[10]. Aurelian Sacerdoţeanu, Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicu-Vâlcea, în « Buridava », Râmnicu-Vâlcea, I/1972, pag. 32.

[11]. Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, op.cit., pag. 250.

[12]. Andrei Pandrea, Pecenegii şi cumanii în Ţara Loviştei, Aalborg, 1994, pag. 12.

[13]. Dumitru Tudor, Materiale arheologice din castrul Praetorium I (Copăceni, jud. Vâlcea), descoperite de Gr. G. Tocilescu (1894), în “Drobeta”, 5, 1982, pag. 59, 61-65, 75-76.

[14]. O. Stoica, Câteva date arheologice privitoare la fortificaţia medievală de la Racoviţa (jud. Vâlcea), în “Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară”, 14-15, 1981-1982, pag. 83-87; Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-XVI, Bucureşti, 2001, 140-141.

[15]. Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII lea. Între cruciată şi Imperiul mongol, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, pag. 76.

[16]. Constantin C. Giurescu, op.cit., pag 248.

[17]. Gheorghe Dumitraşcu, Corneliu Tamaş, Râmnicul medieval. Studiu şi documente, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 1995, pag. 7.

[18]. Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, op.cit., pag. 374.

[19]. Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2000, p. 25.

[20]. Luminiţa Dumitru, Tezaurul de la Goranu, în « Magazin Istoric », Anul XXXIV – serie nouă – nr. 8 (413), aug. 2001, pag. 72 73.

[21]. Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, op.cit., pag. 449.

[22]. Ibidem, pag. 368.

[23]. Nicole Iorga, Fărcaş-Vâlcea cnezul, în “Revista istorică”, XV, 1929, pag. 191-192.

[24]. Petre Bardaşu, Studii de istorie, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2002, pag. 31-32.

[25]. Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident - la începuturile culturii medievale româneşti (sec. X-XIV), Bucureşti, Editura Academiei, 1974, pag. 170. 


 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 118-121). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea. 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Sâmbătă, 17 August 2019
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 6339 ori Ultima modificare Miercuri, 27 Iunie 2012 14:10
Ești aici: Home Valcea Valcea Oamenii de pe teritoriul actualului judeţ Vâlcea, în epoca marilor migraţii