Istorie Locala

...iar dascălii întâi își împlineau menirea, iar apoi se luptau să își primească „lefșoara”

«...„Toate năravurile, bune sau rele, le dobândeşte omul cât este în braţele maicii sale, mai nainte de a intra în lume”, credea boierul Grigore Otetelișanu, căruia i se spunea cândva, cu ironie, că și-ar fi trădat rangul și egalii, pentru a deveni avocatul țăranilor din Oltenia. Boierul, care a locuit până în ultima sa clipă în conacul de la Benești, era un erudit care adunase cu sârg cele mai prețioase volume într-o impresionantă bibliotecă, un bărbat care a rămas în istorie ca un iluminat autodidact, care, oriunde ar fi mers, purta cu el trei-patru cărți, pe care le răsfoia în oricare clipă de liniște.

Referitor la originea catolicilor din Râmnic, Pavel Chihaia îi vede colonizaţi în urma celor din Câmpulung şi a celor de la Argeş, contemporani cu cei din Târgovişte, adică la începutul veacului al XV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. (102)

Faptul că saşii râmniceni apar atestaţi documentar la sfârşitul veacului al XlV-lea, prin Bars (Bartolomeus) şi Mădrăcica (maghiarul madâr = pasăre), con­semnaţi în hrisovul cu privilegii pe care acelaşi domn îl dă Coziei la 4 septembrie 1389 (103), ne determină să credem că procesul de colonizare al saşilor începe cu mult înaintea domniei acestui voievod. La 1780, catolicul Bonaventura Andreiani din Câmpulung socoteşte saşii râmniceni ca aduşi de soţia Margareta a legendarului Negru Vodă (104). în realitate, procesul cunoaşte mai multe etape, începând în a doua jumătate a veacului al XlII-lea şi încheindu-se la mijlocul celui de-al XlV-lea.

Intensa rețea de comunicaţie care a străbătut oraşul în evul mediu a făcut ca la limitele sale exterioare, în locurile de traversare ale apelor - Oltul sau Râmnicul (Olăneștiul – notă V.S.) să existe nenumărate poduri, unele dintre ele să ni se păstreze documentar peste veacuri. Cele mai importante sunt, fără doar şi poate, cele de peste apa Oltului.

Primul document păstrat, care ne aduce informaţii despre podul de peste Olt, este hrisovul pe care Vlad Vintilă îl dă la 1 aprilie 1535, când întăreşte episcopiei „jumătate din podul de la Olt, lângă Râmnic, pentru că l-a ţinut şi până acum la alţi domni care au fost înaintea domniei mele“ (304), cealaltă jumătate rămânând în stăpânirea domniei. Că acest pod era în funcţiune şi sub alţi domni anteriori o ştim din 14 iulie 1517, când apare ca martor „Stanciu de la pod“ (305).

Că fântânile fac parte din civilizaţia unui oraş nu poate fi tăgăduit. Un oraş fară fântâni se aseamănă cu o pădure fără flori. Obiceiul de a construi fântâni este tot atât de vechi ca şi localnicii.

Cea dintâi zidire de acest fel pe care memoria documentelor ne-o păstrează este ridicată de Dobromir, mare ban al Olteniei între anii 1568-1583 (?) (notă subsol nr. 275), în mar­ginea heleşteului din câmpul de jos al oraşului, pe care apoi o dăruieşte episcopiei cu întreaga sa ocină. Că fântâna era în hotarul oraşului aflăm dintr-un hrisov de la Radu Şerban, prin care se întăreşte lui Ghin şi lui Stanciu, la 18 iulie 1605, mai multe ocini, printre care şi „ocina în oraş la Fântâna Banului“ (276). Darul pe care marele ban oltean l-a făcut râmnicenilor a fost păstrat cu grijă în întreg evul mediu. Neagoe Hulubescu cumpără la 18 iunie 1637 un loc la Fântâna Banului (277), iar peste aproape un veac şi jumătate (10 decembrie 1783) episcopia avea un loc lângă dru­mul Corbeanului, care cobora de la această fântână (278).

Contemporană cu fântâna Banului Dobromir este şi Fântâna episcopului, care se afla pe drumul cel bătrân al oraşului, în câmpul de sus(279). Nu ni s-a păstrat nici o altă informaţie cu ajutorul căreia să putem identifica ctitorul acestei construcţii.

 

Dacă studiezi fondurile arhivistice din Vîlcea pentru perioada 1944-1947, anul 1947 apare ca un an grotesc. Este un an plin de delaţiuni; ai senzaţia că întreg judeţul s-a pus pe reclamat. De fapt, în toată murdăria asta există o regulă: toţi cei săraci s-au grăbit să intre în P.C.R şi apoi au trecut la delaţiunea tuturor duşmanilor personali. Iată doar un exemplu de petiţie, revelator pentru afirmaţia de mai înainte: „Subsemnatul locuitor paşnic Nicolae C. Mazilu din comuna Suteşti, judeţul Vîlcea fiind de partea dvs. înscris în partidul comunist şi fiind om sărac ...reclam pe soţii Dumitrescu-Rada care au supt viaţa din noi pe timpul Legionarilor, Ţărăniştilor şi Antonescienilor ...violînd din nou libertatea noastră a săracilor, care n-avem ce mînca iar ei au mari cantităţi de cereale ascunse.” (4)

Danemarca e o ţară mititică, înconjurată numai de apă, departe înspre miazănoapte dela noi. Acolo iarna ţine 8 luni, iar vara 4. Câteva săptămâni de ploi şi negură înseamnă acolo primăvară şi toamnă. Cât te uiţi cu ochii, e şes nisipos. Iarna suflă vânt de te desbracă, omăt (zăpadă) şi ploi multe şi câte un puişor de ger de te vâră în casă, vara călduri destul de mari, dar nu arde soarele ca la noi, nu dogoreşte.

Pe acolo e altă lume. Oameni înalţi, voinici, bălai, cu ochii albaştri, cu părul blond (bălan), aspri la chip, scumpi la vorbă şi la râs, dar şi la plâns. Odată râd şi plâng pe an: când le pleacă bărbaţii şi feciorii la pescuit pe Mare, unde stau 7—8 luni. Cei ce rămân acasă îi plâng chiar binişor, căci treaba pescuitului nu e uşoară.

„Când Dumnezeu a vrut să creeze peştii, a vorbit cu marea. Dacă scoţi un peşte din apă, acesta va muri. Apa fără peşte este încă apă, dar peştii fără apă nu sunt nimic. Când Dumnezeu a vrut să creeze copaci, a vorbit cu pământul. Dacă scoţi un copac din pământ, acesta moare. Solul fără copac este încă sol, dar copacul fără sol este nimic. Când Dumnezeu a vrut să creeze pe om, s-a orientat spre Sine. Dacă omul se deconectează de la Dumnezeu este un nimic. Omul conectat la Dumnezeu şi-a înţeles viaţa ca timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăieşte, aici pe pământ, sperând să primească şi un loc în ceruri, un colţişor din Raiul pierdut. Dumnezeu l-a chemat la existenţă pe om transmiţându-i misiunea de a fi şi el creator. În creaţie omul se arată mai mult ca niciodată „imagine a lui Dumnezeu” şi îşi realizează această misiune, în primul rând plăsmuind „materia” propriei umanităţi şi apoi exercitând o stăpânire creativă asupra universului care-l înconjoară. Dumnezeu, printr-o iubire a Lui pentru om, a transmis o scânteie din înţelepciunea Sa omului, invitându-l să împărtăşească din puterea Sa creatoare. Aşa s-a ajuns ca omul să înfiinţeze comunitatea, în speţă satul. A trăi într-un sat conectat, înseamnă a trăi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie, adică a trăi în Dumnezeu. Dacă omul se deconectează de la Dumnezeu, implicit şi satul este deconectat de la Dumnezeu, pentru că oamenii formează satul. Dumnezeu fără om este încă Dumnezeu, dar omul, fără Dumnezeu este un nimic. La fel şi satul fără om este un nimic.”

Miercuri, 24 Februarie 2021 08:34

Țara Loviștei - datini și obiceiuri/ Dragobetele

Scris de

Aici, unde apele Oltului au săpat cu putere munții, despărțindu-i în două (în stânga masivul Făgăraș, în dreapta Parâng), se întinde, „între munții și pădurile ei”, depresiunea intracarpatică Loviștea-Lotru, menționată într-un document din secolul al XII-lea sub denumirea de Țara Loviștei.

Oferind condiții favorabile de climă și variate resurse de hrană, depresiunea a fost locuită din vremuri îndepărtate. Dezvoltarea ei nu a fost izolată: peste culmi, prin trecători, ea a comunicat cu restul țării, cu celelalte ținuturi românești din exteriorul Carpaților.

Vorbind despre Loviște, vorbim despre un ținut privilegiat, zonă de interferență, de unde „cântatul cocoșilor” se aude în trei județe: Vâlcea, Argeș și Sibiu...

Marți, 23 Februarie 2021 09:32

Familia de olari Vicşoreanu/ Horezu/ Vâlcea

Scris de

În partea dinspre Nord a Vâlcii, la poalele Munţilor Căpăţânii, se aşează pitoresc satul Olari. Satul urcă pe lângă biserica Covreşti, un sfânt lăcaş de cult, cu sfinţi pictaţi în medalioane, sub streşinile acoperişurilor. De o parte şi de alta a şoselei, se înşiră casele cu o arhitectură vâlceană veche, cu foişor aşezat deasupra intrării pivniţei şi stâlpi sculptaţi, cu taiere atârnate pe ziduri, sau pe panouri, lângă garduri. Din mijlocul curţilor, răsar des acoperişurile afumate ale cuptoarelor de ars obiecte de ceramică, îndeletnicire pe care au ales-o mulţi dintre locuitorii satului, îndeletnicire destul de veche, se pare, de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, ctitorul mănăstirii Hurezu. Hurezul foloseşte o argilă de calitate, unică, scoasă din dealul Ulmet, şi o serie de argile colorate pentru ornamentarea vaselor. Olarii din Horezu au încercat să concureze ceramica orientală importată cu secole în urmă, însă elementele tradiţionale, formele şi motivele vechi româneşti s-au păstrat în decursul vremii şi se regăsesc în cele mai frumoase obiecte, ceramica de Hurezu devenind cea mai rafinată ceramică din ţară, unii dintre meşteri au atins chiar valori. Printre aceştia se numără şi familia de olari Vicşoreanu, familie devenită celebră în ceramica românească contemporană. Sus, în coama dealului, se află casa marelui artist Victor Vicşoreanu. S-a născut olar şi asta a vrut să facă mereu, chiar dacă tatăl lui s-a împotrivit şi dorea ca fiul său să devină băiat de prăvălie sau ofiţer. Era un meşteşug moştenit de la trei generaţii: străbunicul Marin, bunicul Nicolae şi apoi tatăl Gheorghe. Primele obiecte din lut făcute de Victor au fost nişte jucării, cam în jurul vârstei de şapte ani, pe care le-a împărţit copiilor la şcoală. La doisprezece ani învaţă deja să lucreze şi obiectele lui capătă valoare...

                                                                                                            

drd. Ionela Nițu

Aplecarea asupra studierii modalităţilor de petrecere a timpului liber este extrem de importantă pentru înţelegerea evoluţiei unei comunităţi, a vieţii cotidiene a acesteia, a valorilor care o animau, dar şi asupra nivelului de cultură al acesteia.

În general, despre petrecerea timpului liber se discută într-un mod mai superficial, considerând că acesta este apanajul celor cu bani. O analiză mai aprofundată a subiectului relevă, însă, faptul că modalităţile de petrecere a timpului liber erau diverse şi ţineau cont, în special, de nivelul social şi material al protagoniştilor, de poziţia pe care aceştia o ocupau în societatea râmniceană.

Imediat după primul război mondial, familiile cele mai influente din oraş, reprezentate mai cu seamă prin partea feminină, s-au implicat în tot felul de campanii de ajutorare a celor mai afectaţi de ororile războiului: văduve, orfani, invalizi.

Astfel, în 1919, s-a constituit Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război, Filiala judeţului Vâlcea, având ca preşedintă pe Ecaterina Oromolu, iar printre membri, pe Clara Otetelişanu, Viţa Niculaescu, Maria Varlaam, Maria Simian, Maria Hanciu, Ştefan Filipescu, Oprea Simian, Al. D. Măciuceanu etc.

Page 1 of 101
Ești aici: Home Valcea