Istorie Locala

Fiecare dintre noi ştie destul de multă istorie pentru a înţelege că fără domnitorii şi boierii olteni, istoria neamului nostru ar fi fost cu totul alta. Domnii mai scurte sau mai îndelungate, realizări importante sau, dimpotrivă, treceri prin scaunul domnesc fară vreo însemnătate aparte, evenimente care marchează veacuri întregi, totul se leagă, într-un fel sau altul, de lupta boierilor şi a domnitorilor olteni pentru a menţine vie, trează şi neatinsă fiinţa naţională a neamului lor.

Prezentăm acum unul dintre destinele tragice din istoria noastră: Radu de la Afumaţi, cel care a domnit între 1522-1529.

Marți, 20 Aprilie 2021 08:40

«Mihai Viteazul - Fiul Vâlcii»

Scris de

În martie 1601, pe când Mihai se afla la Curtea imperială de la Praga, pictorul Aegidius Sadeler i-a schiţat portretul „lucrat după natură”, după cum mărturisea autorul, care îl înfăţişă pe Mihai voievodul Ţării Româneşti, strălucitor în norocire şi în nenorocire şi virtuos în amândouă, în vârstă de 43 de ani. Aşadar Mihai s-ar fi născut în anul 1558. Trebuie consemnat faptul că la noi, pe atunci Anul Nou începea împreună cu cel bisericesc la 1 septembrie. Deci, momentul naşterii cu aproximaţie trebuie căutat după această dată până la moartea tatălui său, întâmplată a doua zi de Crăciun a anului 1557, la Râmnicu Vâlcea, unde domnitorul se preocupa de zidirea unei biserici - Cuvioasa Paraschiva - fie după această zi nenorocită. 

Studiind documentele date de către cancelaria domnitorului Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai, vedem că din iunie 1557, acesta şi sfatul domnesc se găseau la Râmnic (30 iunie 1557), Drăgoeşti (4 iulie 1557), Piteşti (iulie 17), Brâncoveni (25 iulie), Bucureşti (10 septembrie), Târgovişte (15 septembrie), Bucureşti (octombrie-noiembrie). 

Luni, 19 Aprilie 2021 09:05

Gramatica lui Ienache Văcărescu/1787

Scris de

«Am subliniat în mai multe rânduri rolul de excepţie, în plan cultural, deţinut de Râmnicu-Vâlcea în decursul timpului. Înfiinţarea „morilor de hârtie” de către Matei Basarab a avut un răsunet favorabil în timp, pentru că numeroase personalităţi creatoare au fost atrase de acest centru al spiritualităţii româneşti oltene. Una dintre lucrările importante care au văzut lumina tiparului vâlcean a fost şi faimoasa Gramatică a luminatului boier Ienăchiţă Văcărescu, al cărei titlu nu se poate reţine fară un oarecare efort: „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielelor gramaticii rumâneşti, adunate şi alcătuite acum întâi dă dumnealui Ianache Văcărescul cel dă acum dikeefilax a bisericii cei mari a Răsăritului şi mare vistier a Principatului Valahiei, şi hărăzite dă însuşi la prea cinstitul, sfiinţitul, dă Dumnezeu iubitoriul episcop a sfintei episcopii a Râmnicului Kyr Filaret. Tipărite cu porunca şi blagoslovenia sfinţiei sale, acum în domnia prea înălţatului şi prea luminatului prinţip a toatăi Ungrovlahiei, Nicolae Mavrogheni voevod, în arhieria prea sfinţitului şi alesului dă Dumnezeu mitropolit şi arhiescop a ţării Kyr Grigorie. La leat 1787. În tipografia sfintei episcopii a Râmnicului de Gheorghe sin Popa Constantin tip. Râmniceanul.”

...iar dascălii întâi își împlineau menirea, iar apoi se luptau să își primească „lefșoara”

«...„Toate năravurile, bune sau rele, le dobândeşte omul cât este în braţele maicii sale, mai nainte de a intra în lume”, credea boierul Grigore Otetelișanu, căruia i se spunea cândva, cu ironie, că și-ar fi trădat rangul și egalii, pentru a deveni avocatul țăranilor din Oltenia. Boierul, care a locuit până în ultima sa clipă în conacul de la Benești, era un erudit care adunase cu sârg cele mai prețioase volume într-o impresionantă bibliotecă, un bărbat care a rămas în istorie ca un iluminat autodidact, care, oriunde ar fi mers, purta cu el trei-patru cărți, pe care le răsfoia în oricare clipă de liniște.

Referitor la originea catolicilor din Râmnic, Pavel Chihaia îi vede colonizaţi în urma celor din Câmpulung şi a celor de la Argeş, contemporani cu cei din Târgovişte, adică la începutul veacului al XV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. (102)

Faptul că saşii râmniceni apar atestaţi documentar la sfârşitul veacului al XlV-lea, prin Bars (Bartolomeus) şi Mădrăcica (maghiarul madâr = pasăre), con­semnaţi în hrisovul cu privilegii pe care acelaşi domn îl dă Coziei la 4 septembrie 1389 (103), ne determină să credem că procesul de colonizare al saşilor începe cu mult înaintea domniei acestui voievod. La 1780, catolicul Bonaventura Andreiani din Câmpulung socoteşte saşii râmniceni ca aduşi de soţia Margareta a legendarului Negru Vodă (104). în realitate, procesul cunoaşte mai multe etape, începând în a doua jumătate a veacului al XlII-lea şi încheindu-se la mijlocul celui de-al XlV-lea.

Intensa rețea de comunicaţie care a străbătut oraşul în evul mediu a făcut ca la limitele sale exterioare, în locurile de traversare ale apelor - Oltul sau Râmnicul (Olăneștiul – notă V.S.) să existe nenumărate poduri, unele dintre ele să ni se păstreze documentar peste veacuri. Cele mai importante sunt, fără doar şi poate, cele de peste apa Oltului.

Primul document păstrat, care ne aduce informaţii despre podul de peste Olt, este hrisovul pe care Vlad Vintilă îl dă la 1 aprilie 1535, când întăreşte episcopiei „jumătate din podul de la Olt, lângă Râmnic, pentru că l-a ţinut şi până acum la alţi domni care au fost înaintea domniei mele“ (304), cealaltă jumătate rămânând în stăpânirea domniei. Că acest pod era în funcţiune şi sub alţi domni anteriori o ştim din 14 iulie 1517, când apare ca martor „Stanciu de la pod“ (305).

Că fântânile fac parte din civilizaţia unui oraş nu poate fi tăgăduit. Un oraş fară fântâni se aseamănă cu o pădure fără flori. Obiceiul de a construi fântâni este tot atât de vechi ca şi localnicii.

Cea dintâi zidire de acest fel pe care memoria documentelor ne-o păstrează este ridicată de Dobromir, mare ban al Olteniei între anii 1568-1583 (?) (notă subsol nr. 275), în mar­ginea heleşteului din câmpul de jos al oraşului, pe care apoi o dăruieşte episcopiei cu întreaga sa ocină. Că fântâna era în hotarul oraşului aflăm dintr-un hrisov de la Radu Şerban, prin care se întăreşte lui Ghin şi lui Stanciu, la 18 iulie 1605, mai multe ocini, printre care şi „ocina în oraş la Fântâna Banului“ (276). Darul pe care marele ban oltean l-a făcut râmnicenilor a fost păstrat cu grijă în întreg evul mediu. Neagoe Hulubescu cumpără la 18 iunie 1637 un loc la Fântâna Banului (277), iar peste aproape un veac şi jumătate (10 decembrie 1783) episcopia avea un loc lângă dru­mul Corbeanului, care cobora de la această fântână (278).

Contemporană cu fântâna Banului Dobromir este şi Fântâna episcopului, care se afla pe drumul cel bătrân al oraşului, în câmpul de sus(279). Nu ni s-a păstrat nici o altă informaţie cu ajutorul căreia să putem identifica ctitorul acestei construcţii.

 

Dacă studiezi fondurile arhivistice din Vîlcea pentru perioada 1944-1947, anul 1947 apare ca un an grotesc. Este un an plin de delaţiuni; ai senzaţia că întreg judeţul s-a pus pe reclamat. De fapt, în toată murdăria asta există o regulă: toţi cei săraci s-au grăbit să intre în P.C.R şi apoi au trecut la delaţiunea tuturor duşmanilor personali. Iată doar un exemplu de petiţie, revelator pentru afirmaţia de mai înainte: „Subsemnatul locuitor paşnic Nicolae C. Mazilu din comuna Suteşti, judeţul Vîlcea fiind de partea dvs. înscris în partidul comunist şi fiind om sărac ...reclam pe soţii Dumitrescu-Rada care au supt viaţa din noi pe timpul Legionarilor, Ţărăniştilor şi Antonescienilor ...violînd din nou libertatea noastră a săracilor, care n-avem ce mînca iar ei au mari cantităţi de cereale ascunse.” (4)

Danemarca e o ţară mititică, înconjurată numai de apă, departe înspre miazănoapte dela noi. Acolo iarna ţine 8 luni, iar vara 4. Câteva săptămâni de ploi şi negură înseamnă acolo primăvară şi toamnă. Cât te uiţi cu ochii, e şes nisipos. Iarna suflă vânt de te desbracă, omăt (zăpadă) şi ploi multe şi câte un puişor de ger de te vâră în casă, vara călduri destul de mari, dar nu arde soarele ca la noi, nu dogoreşte.

Pe acolo e altă lume. Oameni înalţi, voinici, bălai, cu ochii albaştri, cu părul blond (bălan), aspri la chip, scumpi la vorbă şi la râs, dar şi la plâns. Odată râd şi plâng pe an: când le pleacă bărbaţii şi feciorii la pescuit pe Mare, unde stau 7—8 luni. Cei ce rămân acasă îi plâng chiar binişor, căci treaba pescuitului nu e uşoară.

„Când Dumnezeu a vrut să creeze peştii, a vorbit cu marea. Dacă scoţi un peşte din apă, acesta va muri. Apa fără peşte este încă apă, dar peştii fără apă nu sunt nimic. Când Dumnezeu a vrut să creeze copaci, a vorbit cu pământul. Dacă scoţi un copac din pământ, acesta moare. Solul fără copac este încă sol, dar copacul fără sol este nimic. Când Dumnezeu a vrut să creeze pe om, s-a orientat spre Sine. Dacă omul se deconectează de la Dumnezeu este un nimic. Omul conectat la Dumnezeu şi-a înţeles viaţa ca timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăieşte, aici pe pământ, sperând să primească şi un loc în ceruri, un colţişor din Raiul pierdut. Dumnezeu l-a chemat la existenţă pe om transmiţându-i misiunea de a fi şi el creator. În creaţie omul se arată mai mult ca niciodată „imagine a lui Dumnezeu” şi îşi realizează această misiune, în primul rând plăsmuind „materia” propriei umanităţi şi apoi exercitând o stăpânire creativă asupra universului care-l înconjoară. Dumnezeu, printr-o iubire a Lui pentru om, a transmis o scânteie din înţelepciunea Sa omului, invitându-l să împărtăşească din puterea Sa creatoare. Aşa s-a ajuns ca omul să înfiinţeze comunitatea, în speţă satul. A trăi într-un sat conectat, înseamnă a trăi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie, adică a trăi în Dumnezeu. Dacă omul se deconectează de la Dumnezeu, implicit şi satul este deconectat de la Dumnezeu, pentru că oamenii formează satul. Dumnezeu fără om este încă Dumnezeu, dar omul, fără Dumnezeu este un nimic. La fel şi satul fără om este un nimic.”

Page 1 of 101
Ești aici: Home Valcea