Istorie Locala

Nu se cunoaşte dacă există vreunul din judeţele ţării, cu mai multe biserici, mânăstiri şi schituri de sihăstrie ca judeţul Vâlcea.

Aşezările frumoase, singuratice şi încântătoare, acoperite pe acele vremuri cu păduri seculare, au tras pe pioşii noştri Domni şi bine credincioşii creştini a clădi asemenea aşezăminte religioase.

Biserica a fost întotdeauna alături de şcoală, una din marile instituţii din viaţa poporului, nu putem să trecem fără să vorbim de viaţa religioasă a locuitorilor din comuna Şirineasa.

Ion Gheorghe Maurer: Pîrvulescu s-a ridicat - a fost singurul om care s-a ridicat! - şi l-au dat afară. Într-o societate cu un alt nivel decât al nostru, normal ar fi fost ca, în urma acestei cuvântări, Ceauşescu să fie dat afară. Toţi membrii congresului ştiau că Pârvulescu are dreptate şi fiind acea întrunire legal constituită şi de cel mai înalt rang în conducerea partidului, normal ar fi fost să i se alieze lui Pârvulescu, să arate abaterile lui Ceauşescu şi să-l excludă»

&&&

Veniamin Micle

Biografia tipografului Macarie ieromonahul prezintă mari lacune[1], singurele mărturii documentare despre viaţa şi activitatea sa fiind cele trei cărţi, Liturghierul, Octoihul şi Tetraevanghelul, apărute între anii 1508-1512. Cercetătorii istoriei tiparului românesc, introdus în Ţara Românească la începutul secolului al XVI-lea, au emis numeroase opinii contradictorii privind acest tipograf. Pentru identificarea sa, vom realiza, pe temeiul studiilor şi, în special, al celor mai recente descoperiri în domeniu, o analiză a tuturor ipotezelor, încercând să oferim unele repere concludente în vederea identificării acestei personalităţi marcante din istoria culturii şi civilizaţiei româneşti.  

MACARIE MUNTENEGREANUL

Macarietipografuldin Ţara Românească a fost identificat în primul rând cu Macarie tipograful din Muntenegru, despre care există însă date biografice extrem de sărace. Majoritatea biografilor săi, precum I. Karataev, L. Tomić, L. Stoianović, V. Jagić, sunt de comun acord că el a învăţat arta şi tehnologia imprimării cărţilor la Veneţia, în oficina ilustrului tipograf Aldo Manuzio cel Bătrân.[2] Un studiu recent,[3] apărut în anul 2004, privind vlahii din Muntenegru, se referă şi la ieromonahul Macarie tipograful. Autorii recunosc că despre personalitatea lui nu există prea multe date, decât faptul sigur că a fost faţă bisericească şi un foarte bun tipograf.[4]

Se ştie că între Veneţia şi ţara vasală a Cernoievičilor existau relaţii foarte strânse, împrejurări care, se presupune, l-au determinat pe mitropolitul Vasile al Zettei să împuternicească plecarea ieromonahului Macarie la Veneţia, în căutarea unor cărţi necesare slujbei bisericeşti; firesc era să se îndrepte spre tipografia lui Thorresano, unde se tipărise, în anul 1483, prima carte în limba slavonă, cunoscutul Missale catolic.[5] Ajuns acolo, unii cred că a devenit consilierul acestei întreprinderi editoriale pentru limba slavă, adică „revizor de texte şi supraveghetor de tipar”, cum se numeau aceşti cărturari,[6] desfăşurând o bogată activitate, ca: îndrumarea gravorilor la confecţionarea literelor, supravegherea zeţarilor la culegerea textelor şi tălmăcirea înţelesului literelor din alfabet; de asemenea, a corectat şi a revizuit zaţul, încât nu-i exclus să fi învăţat şi tehnica zeţuirii. Mai mult, Macarie a fost „poate şi meşterul tipograf al secţiei slave patronate de Thorresano”,[7] şi se crede că el a tipărit, tot acolo,[8] în anul 1493, cunoscutul Breviarium croaticum sau Breviarium illyricum.[9] Cert este că, înainte de 1492, ieromonahul Macarie se afla la Veneţia, unde învaţă meşteşugul tiparului.[10]

Devenind mare şi recunoscut „meşter al tiparelor”, Macarie revine în patrie şi se stabileşte „în Mănăstirea Obod, la vreo 20 kilometri de Cetinje, capitala Muntenegrului”, o fortăreaţă a Cernoievičilor.[11] Aici, la doi ani după ce autorităţile catolice bisericeşti din Cracovia închiseseră tipografia lui Schweipoldt Fiol,[12] voievodul George Cernoievič înfiinţează o tipografie cu caractere slave, unde între anii 1493-1496, ieromonahul Macarie tipăreşte, cu ajutorul ucenicilor săi, o serie de cărţi bisericeşti.[13] Potrivit celor mai recente cercetări, efectuate de istoricul sârb George Radojičić şi publicate în 1952, Macarie a tipărit şase cărţi, dintre care se cunosc: Octoih I, Octoih II (1493-1494), Psaltirea (1495), Molitvelnicul (1496) şi Evangheliarul; din ultima carte, au fost descoperite numai şapte foi în Mănăstirea Dečani,[14] iar de curând, şi fragmente din Octoihul II şi Molitvelnic.[15]

Cea mai cunoscută carte, dintre tipăriturile lui Macarie Muntenegreanul, este Octoihul I, din care se păstrează nouă exemplare în bibliotecile din Belgrad: opt la Biblioteca Naţională şi unul la Biblioteca Academiei. Din Octoihul II s-au păstrat numai şase foi, descoperite mai târziu la Biblioteca Naţională din Belgrad.[16]

Octoihul I a fost descris amănunţit de slavistul V. Jagič, prezentând numeroase extrase şi facsimile;[17] el are o Prefaţă foarte lungă, alcătuită din două părţi distincte. Specialiştii consideră că prima, cea mai extinsă, „încărcată de obligatoarele formule-tip călugăreşti”, care au pătruns din manuscris şi în cartea tipărită, este fără îndoială „facerea” lui George Cernoievič; iar a doua, mai scurtă, este alcătuită de ieromonahul Macarie, „lucrată cu mâinile sale”, din porunca lui George Cernoievič, sub mitropolitul Vavila al Zettei”.[18] Cercetătorul croat realizează şi o comparaţie, verset cu verset, între Octoihul I şi cel grecesc, precum şi cu numeroase manuscrise ale Octoihului slav, constatând că, în general, vecerniile Octoihul I încep cu trei stihuri diferite pentru fiecare zi; aceeaşi deosebire se constată la toate grupurile de câte trei stihuri, care se află la începutul vecerniilor tuturor zilelor, observând că aceste trei stihuri sunt aşezate deosebit faţă de Octoihul grecesc: cele de marţi sunt în Octoihul grecesc luni, iar cele de joi, în Octoihul grecesc se găsesc marţi.[19]

CărţileieromonahuluiMacarie sunt prevăzute cu câte un colofon, acea inscripţie explicativă aşezată la finele unei cărţi, manuscrisă sau tipărită, înlocuit astăzi cu foaia de titlu.[20] Dintre cărţile sale, exemplare cu colofon s-au găsit numai din Octoih şi Psaltire;[21] ele au o importanţă majoră, deoarece indică numele tipografului, originea, locul de activitate şi sponsorul lucrării. Epilogul Octoihului este mult mai extins, pe trei pagini, cu citate din Sfânta Scriptură, dezvoltând ideea folosului răspândirii cărţilor bisericeşti. Aici este menţionată şi data finalizării operei: „4 ianuarie 7002”;[22] de asemenea, tipograful menţionează în cărţile tipărite şi originea sa. Astfel, citim în Octoih: „S-a trudit şi a făcut cu mâinile sale, smeritul preot monah Macarie din Cernagora”,[23] iar în Psaltire: „Preotul monah Macarie din Muntenegru. A scris aceste cărţi”.[24] Istoricul sârb L. Stojanovič consideră că, „Macarie repetă acest lucru şi în Psaltirea tipărită la Cetinje, probabil datorită faptului că acest adaos i-a devenit un titlu stabil: prin el se făcuse cunoscut în lucrările sale de mai înainte”.[25] Se presupune că Macarie a avut un rol principal în tipărirea cărţilor sale. După cum se ştie, ţara de origine a lui Macarie n-a avut tradiţia unor cărţi bisericeşti manuscrise, rezultat al şcolilor de miniaturistică, cum au existat în Balcani, sau chiar în ţările române. Deci, el a întocmit şi manuscrisul pentru zeţari, ceea ce l-a îndreptăţit să afirme în epiloguri că: „Am muncit cu mâinile”.[26] Cărţile sale cuprind în epiloguri data anului, calculată după stilul de la 1 ianuarie, precum şi folosirea elementelor rare de cronologie: crugul soarelui şi al lunii.[27]            

Unii cercetători consideră activitatea tipografică a lui Macarie din Muntenegru o improvizaţie; în acest sens aduc ca dovadă grafia şi decoraţia cărţii. Virgil Molin observă că litera de la Cetinje este „inexpresivă, de tip comun, fără căutare spre decorativ”,[28] iar uncialele, grafemele latine corespunzătoare literele „H”, „X”, „C”, „P” etc., au valoarea fonetică transferată conform alfabetului slav. De asemenea, ornamentele sunt în stil veneţian, reprezentând: mascaroni, amoraşi, cornul abundenţei, ghirlande, păsărele,[29] deci material luat la întâmplare, cu puţine excepţii, străine de cartea bisericească: acei îngeraşi din grafica tipic catolică, cu iniţiale romane amestecate cu chirilice, cu frontispicii având motive străine de arta bisericească de origine bizantină.[30]

Pe baza unor studii complexe, istoricul V. Jagič ajunge, în anul 1894, la concluzia că ieromonahul Macarie tipograful din Muntenegru nu ar fi părăsit Zetta, când a fost cotropită de turci, ci a murit în Mănăstirea Obod de lângă Cetinje;[31] tipografia s-a risipit din cauza năvălitorilor,[32] însă resturile ei s-au păstrat până în preajma celui de al Doilea Război Mondial.[33]    

Deşi s-a demonstrat încă la sfârşitul secolului al XIX-lea că ieromonahul Macarie tipograful din Muntenegru s-a stins din viaţă în Mănăstirea Obod, unde activase ca tipograf, totuşi istoriografia tiparului românesc susţine că el ar fi venit în Ţara Românească, unde şi-a continuat activitatea.

Opinia venirii ieromonahului Macarie în ţara noastră a fost lansată de istoricul Alexandru Odobescu, care face o serie de presupuneri cu privire la acest tipograf, bazându-se pe sursele informative de care dispunea la data respectivă. Cu privire la prima tipografie de la noi, scrie că: „Meşterul, care o dirija, a fost călugărul muntenegrean Macarie, care tipărise în Zenta, la Ţettinie, pentru prinţul George Cernoievici; el se retrase în ţară la noi”.[34] Ideea a fost admisă ulterior de unii cercetători străini şi români; primul care o face – deşi păstrează oarecare rezervă – este P. I. Safaric, într-un studiu privind istoria tiparului sârbesc, publicat în anul 1865.[35] Spre finele secolului al XIX-lea, apar şi alţi adepţi, ca Ilarion Ruvaraţ,[36] Stoian Novacović[37] şi francezul Emile Picot.[38]

La începutul secolului al XX-lea, problema este reluată de o serie de cercetătorii români. Primul o abordează Nerva Hodoş, în 1902, într-un articol referitor la începuturile tipografiei în Ţara Românească,[39] fiind urmat în deceniile următoare de Al. Procopovici,[40] Nicolae Iorga,[41] şi Sextil Puşcariu.[42] Nicolae Iorga scria, în 1929, că „începuturile lui Macarie tipograful nu sunt cunoscute. Desigur, va fi petrecut un timp la Veneţia, unde se va fi învăţat să umble cu slovele. Aşezat, peste puţin, pe lângă micii dinaşti Cernoievici din Muntenegru, rămăşiţă veşnic ameninţată a marelui principat de odinioară al Zentei, el înalţă numele lor prin tipărirea unor cărţi.

După ocuparea ţării de către turci, Macarie, chemat poate de Maximian, vine în Ţara Românească. În 1507 era aici, şi începea tipărirea unui frumos Liturghier”.[43] Deşi afirmaţiile lui Nicolae Iorga sunt destul de relative, nesigure, chiar mărturisind că „începuturile lui Macarie tipograful nu sunt cunoscute”, totuşi prin marele său prestigiu s-a impus, încât majoritatea cercetătorilor acceptă ipoteza, fără comentarii. În acest sens, profesorul Constantin Moisil scria în 1937: „Noul meşteşug, de a scrie cu tiparul, a fost adus în Ţara Românească de un călugăr pribeag, Macarie, priceput să toarne litere de metal, să graveze înflorituri şi ornamente în lemn şi să împlinească toate celelalte lucrări necesare pentru imprimarea cărţilor”.[44] De asemenea, în 1958, la împlinirea a 450 de ani de la tipărirea Liturghierului (1508), apar numeroase studii privind tiparul românesc şi personalitatea primului tipograf.

Cercetători de prestigiu afirmau originea muntenegreană a ieromonahului Macarie, fără a aduce însă dovezi concludente. Astfel, Constantin C. Giurescu scria că „Macarie care, după pătrunderea turcilor în Muntenegru (1496), plecase spre Veneţia, se hotărî deci să vie în Ţara Românească”;[45] iar preotul profesor Ene Branişte, că „smeritul monah muntenegrean isprăvea”[46] cartea, sau că, „prezenţa numelor celor doi sfinţi naţionali sârbi, Simeon şi Sava, pomeniţi în rânduiala Proscomidiei”, „s-ar putea explica foarte bine şi prin originea tipăritorului”.[47] Tot aşa, în 1961, cu ocazia ediţiei fotocopie a Liturghierului, în Studiul introductiv se afirmă că prezenţa celor doi sfinţi sârbi, „este dovada despre mediul sârbesc de unde venea Macarie”,[48] urmând afirmaţii asemănătoare ale cercetătorilor Dan Dumitrescu: „De la Cetinje, Macarie tipograful a sosit în Ţara Românească”(1970);[49] Barbu Teodorescu: „Cel care deschide drumul artei grafice la noi e Macarie, venit din Cetinje” (1976);[50] preotul Emil Nedelescu: „Cercetători apreciaţi afirmă că primul tipograf, Macarie, venind din părţi sud-dunărene, a tipărit primele cărţi între 1508-1512” (1984),[51] iar preotul profesor Mircea Păcurariu sublinia că „este un singur meşter tipograf, cu numele Macarie, originar din Muntenegru, care, după ce şi-a încetat activitatea în Cetinje, a reluat-o în Ţara Românească” (în 1992),[52] idee reiterată şi peste şapte ani: „Ieromonahul Macarie, venit din Muntenegru”.[53] Cu totul recent, citim într-un articol din 2006, că „Macarie, originar din Cerna Gora (Muntenegru), s-a refugiat la noi din cauza pericolului otoman”.[54] Deci, ideea este susţinută de mari personalităţi ale culturii româneşti.  

Unii cercetătorii şi-au imaginat şi modul cum a venit Macarie Muntenegreanul în Ţara Românească, având ca bagaj „o lădiţă”, „săculeţii cu slovă”, sau „un sac mai mare”. C. D. Fortunescu scrie, în 1924, că Macarie şi-a adus cu sine: teascul de mână, săculeţii cu slovă, matriţele de turnat literele, cum şi un număr de ornamente şi frontispicii săpate în lemn. Transportul unei asemenea „tipografii” nu putea fi greu de efectuat, „totul cuprinzându-se într-un sac mai mare or într-o ladă-cufăr de dimensiuni mijlocii”.[55] Totuşi, Nicolae Iorga priveşte mai realist tipărirea celor trei cărţi macariene, adevărate monumente de artă, şi nu este de acord cu vechile formule, ca „Ieromonahul Macarie veni în Ţara Românească, aducând cu el un săculeţ cu buchi frumos tăiate, de iniţiale înflorite şi de frontispicii dibaci împletite, în care se simte influenţa, origina veneţiană”.[56] Nici istoricul P. P. Panaitescu nu împărtăşeşte viziunea lui Fortunescu, scriind că, dacă Macarie a venit din Muntenegru în Ţara Românească, „a venit cu mâna goală, fără literele vechii sale tipografii, ci numai cu ştiinţa sa de meşter, iar aici, fie că a găsit o tiparniţă gata montată, fie că voievodul îi cumpără una, «nu se ştie de unde»”.[57]

Cercetătorii istoriei tiparului la români au căutat şi argumente prin care să justifice venirea ieromonahului Macarie Muntenegreanul în Ţara Românească. În anul 1930, Sextil Puşcariu scria că „a fost deci nevoie ca Macarie să privească spre Muntenia vecină, ca spre cel mai sigur teren de activitate”,[58] iar P. P. Panaitescu, în 1939, considera că venirea lui Macarie se cuvine raportată la năvălirile turceşti peste popoarele balcanice,[59] sau „trebuie legată de marele curent istoric de emigraţie a nobililor şi dinaştilor sârbi, la începutul secolului al XVI-lea”;[60] ultima opinie o găsim în 1955 adoptată şi de T. N. Manolache.[61]

Preotul profesor Niculae Şerbănescu susţine că „după toată probabilitatea, mitropolitul Maxim este cel care va fi pus cuvânt pe lângă Radu cel Mare pentru aducerea în ţară a ieromonahului Macarie tipograful din Cetinje”,[62] însă apare nedumerirea îndreptăţită: dacă aşa a fost, din ce cauză Macarie nu l-a menţionat în Liturghierul tipărit sub păstorirea sa, fiind mitropolit al Ungrovlahiei până în toamna anului 1508, când Mihnea cel Rău îl trimise în solie la regele Vladislav al II-lea, la Buda.[63]

Adevărul este că toate aceste sunt simple presupuneri, nu există documente scrise privitoare la venirea lui Macarie Muntenegreanul în ţara noastră. Doi reputaţi cercetătorii ai istoriei tiparului românesc, Dan Simonescu şi Virgil Molin, într-un studiu publicat în 1958, afirmau cu certitudine că nu avem dovezi sigure pentru susţinerea acestei afirmaţii: „Dacă Macarie ieromonahul şi tipograful a fost în Ţara Românească – despre acesta nu avem dovezi”.[64]

Primul cercetător care observă că cei doi tipografi, Macarie din Muntenegru şi Macarie din Ţara Românească, nu sunt identici, a fost savantul profesor croat dr. V. Jagič,un corespondent al Academiei Române. Tratând, în anul 1894, despre tipografia bisericească din Cetinje, el aduce o serie de argumente în favoarea tezei sale.[65] În primul rând, invocă deosebirile de literă şi de limbă.[66] Cu privire la litere, a constatat că tăietura din tipografia de la Cetinje nu seamănă cu cea din tipografia munteană; aceeaşi observaţie face şi cu privire la frontispicii,[67] fapt ce dovedeşte că „tipografia din Muntenegru nu a fost adusă în ţara noastră şi că nici cărţile tipărite la noi nu urmează pe cele tipărite de Macarie în Muntenegru”.[68] De asemenea, V. Jagič afirmă că numele Macarie nu este o dovadă, sau este prea puţin, ca să se ajungă la concluzia identităţii, întrucât este unul dintre cele mai răspândite nume între călugării ortodocşi; el scrie că, în ciuda omonimiei, „unele lucruri, în schimb, vorbesc împotriva identităţii. Înainte de toate, trebuie avut în vedere că în tipăriturile româneşti, la numele lui Macarie lipseşte adaosul «ωть Чрьньіє Гори», care apare în toate tipăriturile de la Cetinje. Oare n-ar fi fost cu cale ca, un bărbat departe de patria sa, care apare a doua oară ca un Culturtraeger de la Apus la Răsărit, punând în lucrare pentru a doua oară arta sa, să adaoge ceva şi în privinţa originii sale?”.[69]

Teza emisă de V. Jagič a fost acceptată şi de unii cercetători români; istoriculP. P. Panaitescu, într-o comunicare susţinută la Congresul slaviştilor, întruniţi în 1929 la Praga, admite concluzia profesorului.[70] Ulterior îşi va reafirma convingerea, scriind în 1939 că „numai identitatea numelui maestrului tipograf nu este o dovadă absolut sigură, mai ales după ce s-a observat că materialul tipografic diferă”.[71] Apoi, apelează la afirmaţiile lui V. Jagič care precizase că „meşteşugul aşezării literelor şi a rândurilor ar arăta pe alt meşter”, precum şi la observaţia aceluiaşi savant care constatase că Macarie din Cetinje menţiona, pe tipăriturile sale, originea: „Din Cerna Gora”, în timp ce Macarie din Ţara Românească nu proceda la fel.[72] Deşi o perioadă, P. P. Panaitescu a afirmat că nu ar fi vorba despre unul şi acelaşi Macarie,[73] mai târziu renunţă la această convingere.[74]

BarbuTeodorescu scria, în 1958, că „dacă acelaşi tipograf a dat Ceaslovul din 1493, în tipăriturile din Muntenegru şi cele româneşti, s-ar fi observat puncte comune”.[75] La fel se întreba, un an mai târziu, şi Virgil Molin, scriind: „În ce condiţii a fost creat aspectul grafic, adică configuraţia alfabetică a acestei chirilice pentru perioada Cetinje şi de ce diferă faţă de acea din cărţile macariene pentru Ţara Românească, din moment ce refuzăm să acceptăm teza Jagič, că ar fi fost doi Macarie, cu două tiparniţe diferite”,[76] şi conchide că: „Macarie a fost unul singur, ieromonah şi tipograf, de la naşterea lui undeva în ţinutul voievodatului Zetta (Muntenegru) şi până la moarte, probabil la Veneţia”.[77]      

Într-un studiu publicat în 1967 de cercetătorul bulgar Peter Atanasov, autorul nu admite identitatea celor doi tipografi; el crede că ieromonahul Macarie din Ţara Românească ar fi bulgar, originar din cartierul Şcheii-Braşovului, şi ar fi învăţat arta tipografică la Cracovia, în tipografia lui Schweipoldt Fiol.[78] Ideea este interesantă, în ce priveşte lipsa de identitate a celor doi tipografi, dar Macarie din Ţara Românească nu a fost bulgar de origine, cum se va demonstra mai departe.

Pentru o cunoaştere mai temeinică a faptului dacă cei doi tipografi sunt o singură persoană, P. P. Panaitescu a lansat, în anul 1939, ideea comparaţiei textelor tipărite în cele două tipografii, din Muntenegru şi Ţara Românească,[79] lucrare realizată abia peste trei decenii, în anul 1969, de cercetătorul Ludovic Demény. Pe baza exemplarelor existente în fondurile bibliotecilor din Petersburg şi Moscova, autorul a studiat cărţile apărute la Cetinje, ajungând la concluzia că există o diferenţă radicală între tipografia chirilică de la Cetinje şi cea din Ţara Românească, fiind vorba de două tipografii diferite. Chiar un frontispiciu din cărţile de la Cetinje, despre care s-a afirmat că există o „identitate perfectă”, cu cele din cărţile tipărite în Ţara Românească, are particularităţi care infirmă presupusa identitate. De asemenea, aranjarea literelor capitale de la baza frontispiciului are o înfăţişare cu totul diferită.[80] Deci, cercetările sale duc la concluzia că între cele două caractere tipografice nu există, în mod real, nici o identitate, şi recunoaşte rezultatele cercetătorului bulgar, care demonstra diferenţa radicală între ele.[81]    

Cele mai aprofundate studii comparative, privind tipăriturile ieşite de sub teascurile celor două tipografii – Cetinje şi Ţara Românească – le realizează mitropolitul Tit Simedrea (1886-1971), care aduce argumente temeinice împotriva identităţii celor doi tipografi. Deşi Virgil Molin scria în 1931 că „postfeţele lui Macarie pentru Cetinje, ca şi cele din cărţile Ţării Româneşti au o flagrantă identitate de text, expresii şi concepţie, ieşite din una şi aceeaşi pană”,[82] totuşi cercetările comparative ale mitropolitului Tit arată contrariul. Referindu-se la Postfaţa Liturghierului (1508) şi la Epilogul Octoihului (1494), mitropolitul cărturar afirmă categoric că nu există nici o potrivire, afară de numele ieromonahului tipograf. Postfaţa, săracă în cuprins, arată numele domnitorului când s-a început tipărirea, al celui când s-a terminat, data şi numele tipografului. Acest Epilog este fără îndoială alcătuit de Macarie şi „s-ar putea zice, că este cartea de identitate autentică a ctitorului primei tiparniţe ridicate pe pământul ţării noastre”. Prefaţa Octoihului este lungă, formată din două părţi distincte: prima, mai extinsă, este alcătuită de George Cernoievič, iar a doua, mult mai scurtă, este a lui Macarie. [83] O altă observaţie de nuanţă face autorul, privind deosebirea vocabulei folosite pentru a indica demnitatea monahală a meşterului tipograf; Macarie din Muntenegru se prezintă: „Азь рабь и сщєно инокь Макарїє” (eu robul lui Hristos, preot şi monah Macarie), iar Macarie din Ţara Românească: „смђрєніи мниχ и сщєнникь Макарїє” (smeritul monah şi preot Macarie); autorul crede că, prima este a unui ieromonah provenit dintr-un preot văduv, iar a doua, a unui ieromonah hirotonit din călugăr. De asemenea, referitor la verbul întrebuinţat pentru a indica lucrarea efectuată.[84] Multă vreme, tipăriturile slave au numit arta tipografică prin verbele din colofoanele manuscriselor: троудити, съврьшити, роукоделити, списати etc. Dar faptul că Macarie românul foloseşte în epilogul cărţilor sale verbul троудити şi niciodată роукоделити, cum apare în prefaţa Octoihului de la Cetinje, din 1494, este semnificativ. Nepotrivirea este tot atât de izbitoare dacă luăm în consideraţie şi verbul folosit pentru a indica lucrarea prestată. Macarie românul exprimă lucrarea făcută de el prin verbul троудити (a trudi - πολυπραγμονειν) şi съврьшити (a săvârşi - αποπληρουν), pe când cel din Muntenegru se exprimă prin verbul роукоделити (a lucra cu mâinile - χειρουργειν).[85] Verbul folosit de Macarie pentru munca prestată este acelaşi în toate postfeţele celor trei tipărituri.[86] Vocabula tipar apare prima dată în tipăriturile slave cu caractere chirilice în colofonul Liturghiei tipărite la Veneţia, în 1519, de ieromonahul Pahomie „ωть Черьнїе Гωри”.[87]

La ultimele două cărţi, Octoihul (1510) şi Tetraevanghelul (1512), tipărite de Macarie în Ţara Românească, apare un nou tip de postfaţă, aproape identic cu Prefaţa Octoihului din Muntenegru (1494).[88] P. P. Panaitescu crede că l-a folosit fiind „opera originală” sau „cartea lui de vizită!”. În replică, mitropolitul Tit argumentează: „Dacă acest Prolog „este «într-adevăr» cartea lui de vizită”,[89] normal era să-l fi folosit întâi la Liturghier (1508), dar nu l-a folosit”.[90] Autorul recunoaşte asemănarea celor două colofoane, dar afirmă că trebuie ţinut cont de trei argumente care oferă clarificările necesare, anume: un document mai vechi, dovezile interne şi faptele privind identitatea tipografilor. Documentul mai vechi este Epilogul Liturghierului (1508); dovezile interne sunt: lipsa adausului ωть Чрьныїє Гори şi fundamentala deosebire de text şi orânduirea materiei între cele două Octoihuri,[91] iar faptele privind identitatea o neagă practica vechilor tipografi din care se constată că epilogul şi chiar prologul cărţilor pe care le tipăreau, erau „facerea” lor; uneori adaptau la propriile tipărituri colofoane mai vechi, întocmite de înaintaşii lor sau, în sfârşit, luau colofonul alcătuit de alt tipograf, fără a schimba nimic, trecându-l pe numele lor.[92] Deci, identitatea frazeologică dintre Epilogul celor două tipărituri se explică prin faptul că textul din Octoihul de la 1494 a constituit model pentru un începător în arta tipografiei.

Tit Simedrea se referă şi la formula de datare din Postfaţa Liturghierului (1508); ea cuprinde anumite greşeli care infirmă ipoteza identităţii celor doi tipografi. Macarie precizează că „s-a trudit cu aceasta… în anul 7016, crugul soarelui 16, al lunii 5, indictionul 11, luna noiembrie 10 zile”, când a terminat lucrarea. Dacă nu ar fi precizat că tipărirea s-a terminat în primul an al domniei lui Mihnea cel Rău, (începută în aprilie 1508), ar fi fost foarte dificil de stabilit anul adevărat al tipării, pentru că elementele cronologice sunt calculate greşit. Astfel, anul „7016 noiembrie 10” după calculul bizantin, practicat atunci în Biserica noastră, corespunde cu anul de la Naşterea lui Iisus Hristos „1 septembrie 1507 – 31 august 1508”. Această nepotrivire a determinat pe Émile Picot să formuleze ipoteza, adoptată ulterior de toţi cercetătorii, că datarea lui Macarie nu merge după calculul bizantin, care începea anul la 1 septembrie, ci după cel apusean, cu începutul anului la 1 ianuarie.[93] Ieromonahul Macarie greşeşte şi indictionul formulei de datare din Postfaţa Octoihului (1510), unde înseamnă indictionul 12 în loc de 13, precum şi pe cel din Postfaţa Tetraevanghelului (1512), unde este trecut indictionul 14, în loc de 15; în schimb, elementele cronologice din formulele de datare ale Prefeţei şi Postfeţei Octoihului din 1494 şi cele din Prefaţa Psaltirii din 1495 sunt calculate corect. Cunoscând greşelile de datare a celor trei cărţi tipărite în Ţara Românească, comise de tipograful Macarie, nu se poate admite ipoteza că cei doi tipografi sunt una şi aceeaşi persoană, ci „dovedesc un alt tipograf decât cel care lucrase în Muntenegru”.[94]  

De asemenea, mitropolitul Tit observă că, pe lângă nepotrivirile apărute în colofoanele celor două grupe de cărţi, este fără îndoială lipsa, din postfeţele cărţilor tipărite în ţara noastră, a adausului ωть Чрьныє Гори de la numele tipografului Macarie. Deci, concluzia logică este că „smeritul monah şi preot Macarie”, tipograful Liturghiei slavone şi a celorlalte două cărţi liturgice tipărite în Ţara Românească, nu este Macarie „ωть Чрьныє Гори”. Dacă ar fi fost cel din Muntenegru, ar fi adăugat locul de origine în titulatura sa din colofoanele cărţilor tipărite la noi în ţară. Lipsa din Postfaţa Liturghierului de la 1508 s-ar justifica prin faptul că nu are nici o legătură cu tipăriturile din Muntenegru, dar să lipsească tocmai din Postfaţa Octoihului de la 1510, „copiată cuvânt cu cuvânt” după Prologul Octoihului din 1494, şi mai ales din Postfaţa Tetraevanghelului de la 1512, care cunoştea Psaltirea de la 1495, în al cărei Prolog scrie limpede: „Eu smeritul preot şi monah Macarie ot Cerna Gora. Am scris această carte”, nu se poate explica altfel, decât că Macarie tipograful nu-şi avea originea la Cernagora. Dacă era muntenegrean, îşi arăta locul de baştină, cum a procedat şi în cărţile tipărite la Veneţia şi Cetinje.[95]  

În legătură cu potrivirea celor două colofoane ale Octoihurilor din 1494 şi 1510, mitropolitul Tit Simedrea mai face o pertinentă observaţie, considerând că „poate atârna greu în balanţa criticii interne”. Adică, scrie el: „Savanţii sârbi, care au căutat cu tot dinadinsul să dea de urma ieromonahului Macarie, tipograful de la Cetinje, după cotropirea Muntenegrului de către turci (1496), deşi au cunoscut cu mult înainte de savanţii români potrivirea Postfeţei Tetraevanghelului, tipărit în ţara noastră la 1512, cu Prologul Octoihului tipărit în anul 1494 la Cetinje, totuşi nici unul, nici chiar arhimandritul Ilarion Ruvaraţ, n-au invocat această potrivire drept argument de identificare a celor doi Macarie. Probabil socotind, ca şi noi mai sus, că un exemplar din Octoihul muntenegrean putea fi adus de oricine după şaisprezece ani de la tipărirea lui”.[96]

În concluzie, mitropolitul Tit Simedrea afirmă: „Din toate elementele, din care s-a construit legenda identităţii de tipograf a ieromonahului Macarie din ţara noastră cu cel din Muntenegru, întemeindu-se pe asemănarea Epilogului din Octoihul de la 1510, cu Prologul din Octoihul de la Cetinje din 1494, a rămas în picioare numai identitatea de nume a celor doi ieromonahi tipografi”,[97] însă „numeroasele, evidentele şi esenţialele nepotriviri ce ies la iveală din ispitirea critică a cuprinsului colofoanelor Liturghiei (1508) şi Octoihului (1494), presupuse a fi imprimate de acelaşi tipograf, nerăspunzând la această presupunere, ne îndreptăţesc a spune răspicat, că nu sprijinesc cauza identităţii de tipograf”.[98]

MACARIE BISTRIŢEANUL

Într-o însemnare publicată în 1967, istoricul Petre Ş. Năsturel emitea ipoteza că ieromonahul Macarie tipograful ar fi fost egumen al Mănăstirii Bistriţa,[99] idee reluată recent şi de profesorul Costea Marinoiu care scrie: „Ceea ce rămâne pentru noi o enigmă este însă stabilirea identităţii între Macarie tipograful şi primul egumen al Bistriţei, care purta acelaşi nume – Macarie”.[100]

Documentele de arhivă menţionează că, la 16 martie 1494, stareţul Mănăstirii Bistriţa era ieromonahul Macarie, fiind probabil chiar întâiul egumen al ctitoriei Craioveştilor.[101] Hrisovul adevereşte că domnul Vlad Călugărul întăreşte moşiile cu care au înzestrat „vlastelinii” săi Mănăstirea, ca să fie „dumnezeieştilor călugări şi rugători, părintelui egumen Macarie şi după aceea celor ce vor fi năstavnici şi tuturor celor întru Hristos fraţi”.[102] Acesta este unicul document care vorbeşte despre egumenul Macarie.[103] Cert este că în timpul egumeniei sale, Mănăstirea Bistriţa era un renumit centru de cultură slavonă şi spiritualitate ortodoxă. Aici funcţiona o şcoală mănăstirească,[104] asemănătoare celor din unele mănăstiri moldoveneşti, despre care istoricul Alexandru Duţu scrie că, „emisari din centrele balcanice porneau spre Bistriţa olteană, spre Putna şi Neamţ, unde aflau mijloace pentru a-şi astâmpăra foamea de carte”.[105] Însuşi banul Barbu Craiovescu supraveghează organizarea şi funcţionarea ei în condiţii optime, întrucât avea, în primul rând, rolul de a educa şi forma vlăstarele boierilor Craioveşti, ale căror funcţii erau bine stabilite în viaţa socială, culturală şi politică a statului, dar şi ale altor fii de boieri şi slujitori bisericeşti,[106] fiind condusă de însuşi „năstavnicul” Macarie.[107] Acesta avea colaborator pe monahul Andrei, călugăr cărturar şi poliglot; dintr-un manuscris, aflăm că Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul a fost „scoasă şi tâlcuită pe slavonie de cuviosul între ieromonahi chir Andrei, cu porunca şi osârdia”[108] banului Barbu, eveniment petrecut după anul 1497 când au fost aduse la ctitoria sa moaştele sfântului.[109]

Despre elevii Şcolii slavone de la Bistriţa, există date deosebit de edificatoare. Locul principal îl ocupau fraţii Neagoe şi Preda, fiii vornicului Pârvu; fraţii Barbu şi Drăghici, fiii comisului Danciu, şi Pârvu, fiul postelnicului Radu.[110] Neagoe a fost cel mai strălucit elev al Şcolii slavone, afirmându-se în decursul vieţii ca ilustru cărturar, scriitor, filosof, ctitor, diplomat, om politic şi miliar. Vasta sa cultură, dobândită aici, cuprindea teologie, istorie, filozofie, precum şi limbile slavonă şi greacă. Biblioteca Mănăstirii dispunea de o serie de scrieri, ca Tetraevanghele, Pravile, Antologii, Psaltiri, Mineie, Viaţa Sfântului Grigorie, Trebnicul şi altele, pe care Neagoe le-a citit cu pasiune. El stăpânea slavona scris şi vorbit, cum aflăm de la Gavriil Protul, mai marele Muntelui Athos, care mărturisea că „văzu scrisoarea domnului” prin care invita autorităţile athonite la sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş.[111] La întocmirea operei sale, Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Theodosie, foloseşte izvoare slavone, cunoscute din şcoala bistriţeană, dintre care au fost identificate: Sfânta Scriptură, Omilii patristice, Despre răbdare şi Cuvânt la Înviere de Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici de Sfântul Efrem Sirul, Scara Sfântului Ioan Scărarul, Umilinţa lui Ioan Monahul, Panegiricul la Sfinţii Împăraţi de Eftimie al Târnovei, precum şi romanele populare Varlaam şi Ioasaf şi Alexandria.[112] Fratele lui Neagoe, Preda este alt elev al Şcolii slavone de la Bistriţa. Pasiunea pentru cultură, dobândită aici, a păstrat-o întreaga viaţă; pentru susţinerea şi promovarea ei, avea caligrafi anume angajaţi. Dintre ei, este cunoscut grămăticul Dragomir care, „din porunca marelui jupan Preda”, copiază Albina sau Floarea Darurilor (1518) şi Apostolul (1519); de asemenea, termină Mineiul pe luna ianuarie (1521), început de Dieniş, care probabil era tot unul dintre angajaţii banului. Cărţile au fost donate Mănăstirii, fiind cunoscute sub numele de: „Biblioteca banului Preda”.

Alături de fiii Craioveştilor, la Şcoala de la Bistriţa s-au format şi numeroşi slujitori ai Bisericii. Astfel, la începutul secolului al XVI-lea este menţionat monahul Iacob, aparţinând primei generaţii de călugări cărturari din obştea bistriţeană; cunoscător al limbii slavone, copiază un Antologhion, semnat „Iacob monahul”.[113] La 16 august 1506 redacta şi scria un act de donaţie pentru boierii Craioveşti, aflaţi la Mănăstirea Bistriţa, „mult păcătosul numit Stepan”;[114] faptul că se numeşte pe sine „mult păcătosul”, unii cercetători îl consideră monah din obştea bistriţeană.[115] De asemenea, la 23 iulie 1514, scria în Mănăstirea Bistriţa, copistul Stan, un hrisov prin care Neagoe Basarab întăreşte logofătului Teodor şi banului Stanciu stăpânire peste o jumătate din satul Costeşti. Tot în această perioadă s-a început redactarea vechiului Pomelnic al Mănăstirii.[116]

La începutul secolului al XVI-lea, în Mănăstirea Bistriţa funcţiona şi o renumită Şcoală de caligrafi şi miniaturişti. Cel mai vechi produs, cunoscut până astăzi, este Tetraevanghelul,[117] donat, în anul 1512, Mănăstirii de postelnicul Marcea, atestat în această funcţie sub domnia lui Vlăduţ (1510-1512).[118] De asemenea, au mai fost descoperite la Bistriţa alte două exemplare din Tetraevanghel, aparţinând acestei Şcoli, însă într-o stare avansată de degradare. În descrierea lui Alexandru Odobescu, Tetraevanghelul lui Marcea arăta astfel: „Frontispiciile de la începutul fiecărei Evanghelii sunt compuse din graţioasa încrucişare şi din ingenioasa împletire ale unor linii fine, colorate carmin, verde, cinabru şi albastru, brodate de un firicel de aur; figurile rotunde, eliptice, pătrate, se combină cu o simetrică măiestrie, într-acea scânteietoare împestriţare de culori vii, ce se îmbină cu o minunată armonie; marginile rotunjite sau festonate ale grupului sunt semănate cu steluţe de felurite culori; iar din capătul de sus şi din colţuri se desprind nişte graţioase figuri de palmete, de aplustre şi de acante. Acest tot, desenat cu o pensulă uşoară şi delicată, produce efectul plăcut al unei reţele transparente de aur şi de culori vii. Iniţialele reproduc în proporţii mai restrânse, dar nu mai puţin graţioase, aceste forme variate şi agreabile”.[119] Considerat unul dintre cele mai frumoase manuscrise din Oltenia, el este o realizare artistică de excepţie, în privinţa caligrafiei şi a ornamentaţiei, înscriindu-se pe linia artistică a monahului Gavriil Uric de la Mănăstirea Neamţ, fără nici o legătură cu Evangheliarul Sfântului Nicodim de la Tismana, copiat în 1405. Deci, modelul lui Gavriil Uric s-a impus şi în Oltenia, de vreme ce acest Tetravanghel, „scris la Bistriţa-Vâlcea, nu e decât o variantă a stilului moldovean”, cum afirmă Barbu Teodorescu.[120]         

În perioada când ieromonahul Macarie era egumenul Mănăstirii Bistriţa, Biserica Ungrovlahiei cunoaşte o nouă reorganizare, înfiinţându-se două eparhii noi: una la Râmnicu-Vâlcea, alta la Buzău. Se ştie, Episcopia Râmnicului îşi are originea în fosta Mitropolie a Severinului, prima eparhie înfiinţată pe teritoriul Olteniei.[121] Însă în anul 1419, după moartea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), Ţara Românească pierde cetatea Severinului, fiind ocupată de Regatul maghiar,[122] iar Mitropolia este obligată să-şi părăsească reşedinţa, stabilindu-se în locuri mai sigure; ultimul dintre ele, menţionat documentar, a fost Mănăstirea Strehaia din judeţul Mehedinţi.[123] Documentul emis la 17 mai 1589 arată că Strehaia era proprietatea lui Neagoe; boier de frunte şi mare latifundiar oltean, afirmându-se prin „credincioasă slujbă” faţă de domnitorul Vladislav al II-lea (1447-1456), care l-a răsplătit cu noi sate şi moşii, între care se afla şi Craiova, promovându-l în rândul vlastelinilor, adică al marilor boieri apropiaţi domnului[124] – aşa cum atestă epitaful funerar de pe mormântul voievodului, din Mănăstirea Dealu.[125] Cunoscut şi sub numele de „Neagoe de la Craiova”, a avut patru fii, renumiţii fraţi Craioveşti: Barbu banul, Pârvu vornicul, Danciu comisul şi Radu postelnicul.

Ulterior, Neagoe de la Craiova este avansat în rândul boierilor cu dregătorii, foarte probabil în timpul domnitorului Basarab Ţepeluş (1477-1482), când ajunge ban.[126] Potrivit documentului menţionat, bănia încredinţată lui Neagoe de la Craiova a fost cea de la Strehaia.[127] Existenţa acestei bănii este susţinută şi de o inscripţia comemorativă a înfiinţării Episcopiei de Strehaia, scrisă „pă zid în ceardac, la chiliile arhiereşti”, în anul 1673; ea nu se mai păstrează acolo, întrucât au dispărut „chiliile arhiereşti”, însă a fost copiată de egumenul Teodosie, din porunca mitropolitului Varlaam, la 1759, în Pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Strehaia, având următorul cuprins: „Această sfântă Mănăstire Strehaia, ce au fost mai înainte vreme episcopie, … ci fiind surpată mult de puterea varvarilor s-au mutat scaunul la Râmnic”.[128] Istoricul Ştefan Ştefănescu scrie că, în intervalul dintre desfiinţarea Mitropoliei de Severin şi data înfiinţării Episcopiei de Râmnic, a existat o reşedinţă episcopală la Strehaia, şi că tot în această vreme a existat acolo şi o reşedinţă politică, un scaun bănesc, aşa cum adevereşte documentul din 1589, avându-l în frunte pe Neagoe de la Craiova.[129] Deci, Episcopia de Strehaia îşi avea sediul pe una dintre marile proprietăţi ale boierilor Craioveşti care, în calitate de buni creştini au ocrotit-o, manifestând interes pentru instituţia bisericească şi conducătorul ei spiritual.

Un document din 3 septembrie 1491 arată că, mai înainte de emiterea lui, „s-a pustiit atât reşedinţa băniei cât şi a episcopiei de Strehaia”,[130] astfel că, la emiterea actului nu mai exista la Strehaia nici bănie, nici Episcopie; ele s-au „pustiit” anterior datei amintite.[131] Deci, după acest an, Episcopia de Strehaia a rămas „surpată” şi fără reşedinţă, iar boierii Craioveşti au obţinut din partea lui Vlad Călugărul înfiinţarea unei bănii pe altă moşie a lor, anume Craiova. De acum înainte, în sfatul domnesc activa în funcţia de ban, fiul cel mare al lui Neagoe, Barbu, care se intitula, „Barbu ban” sau „Barbu Cralevski”, iar bănia de la Craiova va funcţiona, timp de zece ani, cu rang egal faţă de celelalte bănii ale Olteniei.[132]

Istoria Episcopiei de Strehaia, cât şi a băniei din această localitate, unde rolul principal revenea Craioveştilor, ne ajută să înţelegem mai bine unele aspecte privitoare la începuturile Episcopiei de Râmnic.[133] Şi aici, boierii Craioveşti îşi vor fi manifestat interesul, la fel ca la Strehaia, faţă de prosperitatea Bisericii sub noua formă de organizare, precum şi de numirea episcopului, ceea ce ne determină să credem că au mijlocit să fie numită la conducerea Eparhiei o personalitate aflată în preajma şi sub protecţia lor. Organizarea administrativă a ţării, prin înfiinţarea de către domnitorul Radu cel Mare a dregătoriei de mare ban şi încredinţarea ei puternicei familii a boierilor Craioveşti, precum şi reorganizarea Bisericii, prin alegerea celor doi episcopi, unul pentru părţile Buzăului, iar celălalt pentru marele banat al Olteniei, era firesc ca marele ban, pe a cărui moşie de la Strehaia funcţionase vechea Episcopie, iar episcopul depindea în mare măsură de el, să-şi impună un om al său în fruntea noii Episcopii de la Râmnicu Vâlcea.[134] Trebuie remarcat faptul că şi interesul boierilor Craioveşti era puternic în această zonă. Sediul episcopal se afla în apropierea ctitoriei de la Bistriţa, unde îşi aveau locuinţele lor fortificate, amplasate în locuri strategice, folosite mai ales în timpul verii. Marele ban Barbu îşi construise un impunător conac în preajma Mănăstirii, pe stâncile unei coline situate pe interfluviul Bistriţa-Romani, la nord-vest de aşezământul monahal, mai sus de Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul. Amplasamentul fostelor clădiri ale banului este marcat şi astăzi de pietrele folosite la construcţia edificiului, iar localnicii îl numesc: „La casa domnească”.[135] De asemenea, se ştie că marele ban Pârvu II s-a stins din viaţă la 14 aprilie 1529; la finele actului testamentar, se precizează că, „în această zi a fost moartea lui, în anul 7039, la Piatra”,[136] unde se vede că petrecea o anumită perioadă a timpului, adică în satul Pietreni, învecinat cu Bistriţa; de acolo a fost adus şi înhumat la Mănăstire, fapt consemnat şi într-un document emis la 15 iunie 1625 de voievodul Alexandru Coconul (1623-1627),[137] iar Matei Basarab (1632-1654) specifică, în hrisovul din 30 aprilie 1633, că la Bistriţa „este îngropat Pârvu banul, strămoşul domnului Basarab voievod”.[138]

Pe lângă vasta sa cultură, manifestată în calitate de conducător al Şcolii şi de organizator al Bibliotecii mănăstireşti, egumenul Macarie ieromonahul era înzestrat şi cu mari calităţi gospodăreşti şi administrative. Dintre realizările sale, se păstrează până astăzi bisericuţa Ovidenia din Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul; în ea, se vede şi chipul său pictat la locul rezervat ctitorilor. Zidită în jurul anului 1500, ea îndeplinea rolul de „tainiţă” a Mănăstirii, pentru adăpostirea tezaurului şi a Sfintelor Moaşte în vremuri de primejdie.[139] Ca urmare, se poate accepta ca posibilă ipoteza emisă de istoriograful Petre Năsturel, cu privire la ridicarea lui la treapta de episcop al nou înfiinţatei Episcopii a Râmnicului;[140] pentru acest scaun, era persoana cea mai îndreptăţită, având totodată întreg sprijinul boierilor Craioveşti care stăpâneau Oltenia.[141]

În epoca înfiinţării Episcopiei de Râmnic, în fruntea băniei se afla Barbu Craiovescu, fiul cel mare al lui Neagoe, crescut la Strehaia, în preajma fostului episcop care păstorise Eparhia ce îşi avea sediul pe proprietatea părintească. Între timp, el ctitorise Mănăstirea Bistriţa, ajunsă acum la apogeul prosperităţii sale economice, culturale şi duhovniceşti, sub îndrumarea înţeleaptă a egumenului Macarie ieromonahul.

Având în vedere aceste împrejurări, era firesc ca, marele ban Barbu să propună, sau chiar să-şi impună în fruntea noii Episcopii de Râmnic pe un om al său, mai ales că acesta şi corespundea pentru asemenea demnitate.[142] Dacă nu se admite ipoteza că ieromonahul Macarie Bistriţeanul[143] a fost ales ca prim episcop al Râmnicului, se naşte întrebarea: unde a fost el în perioada 1506-1512, când în fruntea Mănăstirii Bistriţa s-a aflat ieromonahul Moise (15 august 1506 – 10 septembrie 1508) şi ieromonahul Vavila ( 30 iulie 1512).[144]

Deci, văzând legăturile strânse dintre boierii Craioveşti şi instituţiile bisericeşti – Episcopia de Strehaia şi Mănăstirea Bistriţa – precum şi puterea de care dispuneau în zona Olteniei, deţinând bănia şi alte funcţii administrative şi politice, se poate conchide că, primul episcop al Râmnicului a fost ieromonahul Macarie, egumenul Mănăstirii Bistriţa.

Având în vedere realitatea istorică oglindită în documente, se ajunge la concluzia că ieromonahul Macarie Bistriţeanul nu poate fi identificat cu Macarie tipograful care apare în anul 1508.

MACARIE GOVOREANUL

Alexandru Odobescu a încercat să identifice pe ieromonahul Macarie tipograful cu ieromonahul Macarie, egumenul Mănăstirii Govora. Într-adevăr, aici întâlnim, la 8 septembrie 1492, un egumen cu acest nume, care primea o parte din moşia Hinţa de la Radu cel Mare, asociat la domnie cu tatăl său Vlad Călugărul.[145]

Ulterior, un zapis emis la 24 martie 1495 precizează că ieromonahul Macarie de la Mănăstirea Govora a lăsat ca, după moartea sa, a părinţilor şi a fraţilor săi cu care se tocmise, să-i facă pomenire în tot anul o zi, şi dăruieşte în acest scop Mănăstirii o vie ce o cumpărase, jumătate de la Radu şi jumătate de la Paraschiva. Statorniceşte apoi ca nimeni din neamul său să nu aibă voie a se amesteca la această vie.[146] Alexandru Odobescu a emis opinia potrivit căreia donatorul acestei vii este ieromonahul Macarie, tipograful din Muntenegru, care, venind în Ţara Românească, s-a stabilit la Mănăstirea Govora. Citirea atentă a hrisovului infirmă însă această părere. În primul rând, Macarie tipograful muntenegrean activează la Cetinje până în anul 1496, iar documentul este emis la 24 martie 1495; o clauză a donatorului prevedea ca, „nimenea din neamul meu să nu aibă voie a se amesteca la această vie”, de unde rezultă că Macarie era pământean, având rude care ar fi putut ridica pretenţii de moştenire asupra viei. Probabil, donatorul viei este un monah din Govora, care face o donaţie Mănăstirii, tocmindu-se cu „fraţii” să-i facă „pomenire în tot anul, o zi”; de asemenea, fiind iubitor de sihăstrie, voia ca după moartea lui Ieremia de la Schitul Iezer, „să am a petrece acolo”. De fapt, aici găsim prin anii 1512-1513 pe „nastavnicul” Macarie, care „a adus el însuşi cărţi…”.[147]

Referitor la dania lui Macarie către Mănăstirea Govora, Alexandru Odobescu scria: ”Nu e asta oare o învoială a ieromonahului Macarie cu călugării de la Govora ca să aibă el a sta printre dânşii când, prin moartea lui Ieremia de la Iezer, i se va deschide un loc în Mănăstire… Aceasta ne dă dar să înţelegem că ieromonahul Macarie îşi alesese drept locuinţă Mănăstirea Govora”.[148]

Donaţia a avut loc, aşa cum adevereşte hrisovul din 1 august 1496 emis de voievodul Radu cel Mare, prin care întărea, printre proprietăţile Mănăstirii Govora, şi “o vie de la Ocne, pe care le-a dat-o popa Macarie, ca să-i fie pomană”,[149] dar el nu poate fi identificat cu ieromonahul Macarie tipograful care se găsea, la data respectivă, în Muntenegru.

MACARIE MITROPOLITUL

Unii istorici au încercat să identifice pe ieromonahul Macarie tipograful cu mitropolitul Macarie din timpul domnitorului Neagoe Basarab. Această ipoteză a fost lansată prima dată de Alexandru Odobescu care, orientându-se după Cronica anonimă, scria: „Deci, şi Neagoe se pleacă glasului norodului şi luă cununa şi scaunul a toată Ţara Românească, şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni. Şi cum ridică David chivotul Legei Domnului, aşa şi Neagoe Vodă ridică Biserica cea căzută şi puse pe Macarie mitropolit a toată Ţara Ungrovlahiei, Plaiului şi Severinului, cu blagoslovenia lui Pahomie patriarhul Ţarigradului. Deci, dintr-acea vreme până astăzi s-au potolit şi s-au împăcat ţara de gâlceavă, şi bisericile se veseliră, că aşa ajuta ruga Sfântului Nifon”.[150] Argumentul principal, adus de Alexandru Odobescu, pentru susţinerea ipotezei sale, constă în identitatea de nume a celor doi prelaţi.[151] Teza a fost susţinută, dar şi abandonată, de numeroşi istorici şi cercetători ai istoriei tiparului românesc.[152]    

Primul care îşi însuşeşte opinia lui Alexandru Odobescu este istoricul francez Emile Picot,[153] fiind urmat de unii cercetători şi istorici români. Astfel, profesorul de Teologie la Universitatea din Cernăuţi, Euseviu Popovici afirma în cursul său de istorie, susţinut în anul 1909, că mitropolitul Macarie, ales sub Neagoe Basarab, „a fost mai înainte monah muntenegrean şi, de la 1494, a efectuat primele tipărituri de cărţi bisericeşti slavone, mai întâi în Muntenegru, apoi în Muntenia”;[154]la fel credea şi Nicolae Dobrescu,[155] iarC. D. Fortunescu, în 1924, considera pe „refugiatul de la Cetinje, viitorul mitropolit al Munteniei”;[156] Nicolae Iorga admite că, pentru meritele sale tipografice, ieromonahul Macarie a fost ridicat la rangul de mitropolit al Ungrovlahiei.[157] Tratând despre voievodul Neagoe Basarab, în 1929, Iorga scria: „Macarie, meşterul de tipar, îi lucrează o Evanghelie de toată frumuseţea, pe care o mântuie la 25 iunie 1512, iarăşi fără a pomeni în titlul ei de vreo binecuvântare arhierească. După această dată – oprind astfel cursul lucrărilor singurei tipografii slavone din Balcani – ca răsplată, Neagoe, sau cum îi zicea, după numele tatălui său, Basarab Vodă, ceru de la patriarhul Constantinopolului Pahomie – pe care îl întâlnim între anii 1505 şi 1514 – să-l facă mitropolit pe Macarie. Că Biserica munteană rămăsese fără cârmuitor de la plecarea lui Nifon care, poate, va fi aruncat şi blestemul asupra aşezământului creat din nou de dânsul, dovedesc cuvintele lui Gavriil Protul: «Şi, cum ridică David chivotul Legii Domnului, aşa şi Neagoe Vodă ridică Biserica cea căzută, şi puse pe Macarie mitropolit a toată Ţara Românească, Plaiului şi a Severinului»”.[158] Deci, ar fi fost ales mitropolit, pentru meritele sale. În acest sens, P. P. Panaitescu scria: „Dacă admitem că Macarie a fost ales mitropolit pentru meritele sale, înseamnă că meşteşugul cărţii era aşa de nobil şi de preţios, încât cei ce i se dedică merită să fie ridicaţi la cele mai înalte trepte”.[159] În anul 1947, Ştefan Ciobanu tratând despre istoria literaturii române vechi, susţinea că Macarie tipograful a fost ales mitropolit,[160] idee reluată peste un deceniu de istoricul sârb Djurdje Radojčić.[161]

Tratânddespremitropoliţii Ungrovlahiei, preotul profesor Niculae Şerbănescu scria în 1959 că ieromonahul Macarie tipograful a fost ales mitropolit între 25 iunie 1512, când, apărând Evangheliarul, nu se aminteşte nici un vlădică şi Macarie era încă ieromonah, şi toamna târzie a anului 1513, când se termină păstorirea patriarhului ecumenic Pahomie,[162] şi că ar fi păstorit „până prin 1521”, trupul fiindu-i îngropat „undeva în jurul bisericii Mitropoliei din Târgovişte”.[163] Pentru a preîntâmpina unele observaţii critice sau a combate pe cele existente împotriva tezei sale, autorul aduce o serie de argumente, dintre care menţionăm: noul mitropolit nu trebuia să fie episcop sau stareţ;[164] n-a mai tipărit din lipsă de fonduri;[165] frecvenţa numelui Macarie printre călugări nu poate fi un argument împotriva identificării acestor două persoane; la noi, în general, monahii cu alese merite în arta tipografică, au fost promovaţi, în posturi de conducere din Biserică (Antim Ivireanul, Mitrofan la Buzău, Damaschin la Râmnic);[166] deşi alţi ierarhi, ieşiţi dintre tipografi, au continuat tipărirea de cărţi şi după ce au fost aleşi episcopi sau mitropoliţi, în timp ce Macarie îşi încetează activitatea, totuşi, probabil să fi mai tipărit vreo carte din care nu s-a păstrat nici un exemplar;[167] apoi „se uită însă că situaţia ce moştenea Macarie în Biserica ungrovlahă” lăsa de dorit, în „ceea ce priveşte organizarea”, ceea ce i-a cerut „multă trudă, putând numai în câţiva ani să îndrepte starea de lucruri ce moştenise”.[168] După ce aduce aceste argumente şi încă multe altele, profesorul Niculae Şerbănescu afirmă că mitropolitul Macarie este identic cu ieromonahul Macarie tipograful, „ridicat în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei de Neagoe Basarab, datorită meritelor lui culturale şi stăruinţei conaţionalilor săi, Miliţa Doamna şi mitropolitul Maxim Brancovici”.[169] Peste câţiva ani, Damaschin Mioc afirma că, „între 1512-1521, Macarie este, foarte probabil, mitropolit al Ţării Româneşti”.[170]

Înscriindu-se pe linia majorităţii cercetătorilor, preotul profesor Mircea Păcurariu scria, în 1980, că mitropolitul Macarie „este una şi aceeaşi persoană cu ieromonahul Macarie tipograful, care a tipărit primele cărţi slavone pe pământul românesc”.[171] Motivele încetării activităţii sale tipografice le atribuie stării „în care se găsea atunci Biserica”, purtării de grijă la ridicarea „Mănăstirii de la Curtea de Argeş, a bisericii mitropolitane din Târgovişte şi a mutării scaunului Mitropoliei în acest oraş”, apoi, probabil, „Macarie nici nu a avut în jurul săuoamenipricepuţi în meşteşugul tiparului, care să-i continue munca”. În fine, mitropolitul îşi va fi încheiat păstoria cam în acelaşi timp cu domnul Neagoe Basarab (15 septembrie 1521),[172] idei reafirmate şi într-un studiu recent.[173] De asemenea, şi cercetătorii cei mai recenţi au mers pe linia înaintaşilor. În 2004, profesorul Costea Marinoiu scria: „Ieromonahul Macarie devine o personalitate cunoscută în viaţa culturală şi bisericească românească. Este unul dintre oamenii apropiaţi ai domnitorului Neagoe Basarab… Prezenţa lui în scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti este consemnată de Gavriil Protul, participant la Curtea voievodului Neagoe Basarab, cu prilejul târnosirii Mănăstirii Curtea de Argeş (15 august 1517)”.[174]

Cercetătorii cazului Macarie tipograful au făcut şi alte afirmaţii care neagă ipoteza că acesta ar fi fost mitropolit al Ţării Româneşti sub Neagoe Basarab.[175] Se ştie că scaunul mitropolitan a fost vacant vreo patru ani în timpul domnilor care au urmat lui Radu cel Mare: Mihnea cel Rău (1508-1509), Mircea (1509-1510) şi Vlad cel Tânăr (1510-1512). Vremurile tulburi în care au domnit ei, nu le-au dat răgaz să se ocupe şi de alegerea unui nou titular.[176] De fapt, alegerea mitropolitului Macarie nu o menţionează nici un hrisov emis de Neagoe Basarab; el este cunoscut din Viaţa Sfântului Nifon de Gavriil Protul, unde scrie că la sfinţirea bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş se afla şi „Macarie mitropolitul ţării”. De asemenea, Învăţăturile lui Neagoe are un capitol ce cuprinde Cartea lui Neagoe Vodă către chir vlădica Macarie şi către alţi egumeni şi ieromonahi şi preoţi,[177] precum şi de Pisania catedralei din Târgovişte, ctitorită de Neagoe, „în zilele arhiepiscopului chir Macarie”, şi terminată la 17 mai 1520”.[178]

Identitatea dintre ieromonahul Macarie tipograful şi mitropolitul Macarie al II-lea a fost negată prima dată, în anul 1939, de istoricul P. P. Panaitescu; el se întreba atunci: „Dar este oare sigur că mitropolitul Macarie, din vremea lui Neagoe Basarab, este tot ieromonahul tipograf? Ca dovadă avem numai numele şi contemporaneitatea, ceea ce este cam puţin când este vorba de un nume aşa de răspândit în lumea monahilor creştini ortodocşi”.[179] În 1955, Teodor N. Manolache, adept al identităţii „celor doi ieromonahi tipografi Macarie în una şi aceeaşi persoană”, scria că „nu acelaşi lucru se poate spune despre identificarea lui cu mitropolitul Macarie din vremea lui Neagoe Basarab”.[180] Tot în acelaşi an, P. P. Panaitescu, reluând problema, se pronunţă mai deschis împotriva acestei identităţi, sprijinindu-şi afirmaţia pe faptul că „un simplu ieromonah nu putea ajunge direct mitropolit, trecând peste episcopii şi stareţii mănăstirilor”; de asemenea, potrivit celor spuse de Gavriil Protul, Neagoe şi-a ales mitropolit imediat după înscăunare,[181] şi conchide: „Socotim că, întocmai cu numirea Sfatului boierilor, asigurarea unui partizan pentru scaunul mitropolitan vacant s-a făcut imediat după urcarea în domnie”,[182] însă, „la 25 iunie 1512, în postfaţa Tetraevanghelului, cinci luni după urcarea lui Neagoe în scaun, Macarie tipograful era tot ieromonah, pe când numirea în scaunul vacant al Mitropoliei trebuie să fi avut loc, pentru asigurarea unui sprijin moral, chiar la urcarea în scaun”.[183] Profesorul Ene Branişte acceptă opinia lui P. P. Panaitescu, considerând că „o pune pe bună dreptate la îndoială”.[184] Nici istoricul sârb George Radojičić nu este de părere că Macarie tipograful ar fi ajuns mitropolit.[185]

Având în vedere realitatea istorică, suntem de acord cu opinia lansată de Petre Ş. Năsturel, potrivit căreia, în persoana mitropolitului, din vremea lui Neagoe Basarab, trebuie văzut pe fostul egumen Macarie al Mănăstirii Bistriţa,[186] care păstorea Eparhia Râmnicului de aproape un deceniu.[187] Deci, „Neagoe, ruda Craioveştilor, a găsit normal să aşeze în fruntea Bisericii pe unul dintre episcopi, având de ales între cel de Râmnic şi Buzău. Şi s-a oprit asupra episcopului Olteniei, omul Craioveştilor şi mai mare în cinste decât al Buzăului, căci i se şi spunea episcop de Râmnic-Noul Severin, în amintirea mitropoliei de Severin de la sfârşitul veacului al XIV-lea şi începutul celui de al XV-lea”.[188]   Motive pentru care, într-o cuvântare adresată „către chir vlădica Macarie şi către alţi egumeni şi ieromonahi şi preoţi şi către tot clirosul”, rostită la Mănăstirea Curtea de Argeş, cu ocazia reînhumării osemintelor mamei sale şi ale unor fii ai săi, Neagoe Basarab adresează mitropolitului o serie de apelative reverenţioase, pline de condescendenţă şi respect, ca: „O, bunul meu părinte”,[189] „învăţătorul şi îndrumătorul meu”, „cinstite părinte, chir Macarie”;[190] „cela ce eşti cu mila şi cu darul lui Dumnezeu ales şi pus înaintea noastră, de ne luminezi şi ne străluceşti ca razele soarelui, ca să ne arăţi şi să ne înveţi calea lui Dumnezeu, preaiubite părinte, chir vlădico Macarie”.[191] Aceste expresii voievodale ar constitui argumente suficient de grăitoare, pentru a demonstra că mitropolitul Macarie al II-lea a fost dascălul şi părintele duhovnicesc al tânărului Neagoe, când ucenicea în Şcoala slavonă din Mănăstirea Bistriţa.[192]

Credem că era firesc ca domnul învăţat şi iubitor de cultură, cum era Neagoe Basarab, să dorească pe scaunul mitropolitan un ierarh cu aceleaşi preocupări. În perioada respectivă, cel mai cult prelat al Bisericii Ungrovlahiei era episcopul de Râmnic, cunoscut de voievod din perioada când ocupa funcţiile de egumen al Mănăstirii Bistriţa şi „năstavnic” al Şcolii mănăstireşti, unde el însuşi dobândise formaţia intelectuală şi educaţia morală. Deci, era firesc să ridice la cel mai înalt rang ierarhic pe fostul său duhovnic şi învăţător. Mai mult, acum, când s-au descoperit documente noi şi s-au efectuat cercetări aprofundate asupra unor realităţi contemporane evenimentelor, problema se vede altfel. Argumentul că Neagoe a ales mitropolit pe Macarie tipograful din Muntenegru, la insistenţa unor străini, conaţionali de ai lui, este modest. Cred că Divanul avea de spus un cuvânt hotărâtor în această privinţă, mai ales după experienţele destul de neplăcute pe care le avusese cu mitropoliţii anteriori de origine străină, Nifon şi Maxim.

MACARIE ATHONITUL

Discuţiile privind pe ieromonahul Macarie tipograful din Ţara Românească s-au extins şi la soarta sa după 1512, anul ultimei sale tipărituri.[193] La un moment dat, s-a emis ipoteza că ar fi vorba de un călugăr Macarie ieromonahul din Muntele Athos, pe care l-ar fi adus domnitorul Radu cel Mare, cu scopul de a înfiinţa o tipografie; argumentele acestor cercetători se bazează pe deosebirea de literă, de text şi de ornamente dintre tipăriturile muntenegrene şi cele româneşti.[194]   În acest sens, pe la mijlocul secolului al XX-lea, istoricul George Radojicič, tratând despre relaţiile sârbo-române din secolele XIV-XVII, identifică pe Macarie tipograful cu un contemporan al său, tot Macarie, atestat documentar între anii 1525-1533 ca egumen la Hilandar, mănăstirea sârbească din Muntele Athos[195]. În sprijinul tezei sale, istoricul sârb aduce două argumente; primul se referă la ajutoarele româneşti acordate în anii 1525 şi 1533, atât Mănăstirii Hilandar, cât şi metocului ei, Turnul lui Arbănaş, precum şi egumenului personal; al doilea, priveşte scrierea unei scurte Cosmografii despre „ţările dacice” (Moldova, Ţara Românească, Transilvania) de către ieromonahul Macarie. George Radojicič a descoperit aceste informaţii istorice în cinci documente româneşti inedite, provenind din arhiva Hilandarului, iar unul din surse interne.

Documentul cel mai vechi, privind daniile către Mănăstirea athonită Hilandar, datează din anul 1492, prin care domnitorul Vlad Călugărul, la rugămintea „ţariţei Mara”, a luat sub oblăduirea sa Mănăstirea aflată în mari lipsuri, stabilindu-i un obroc de 5000 aspri, iar călugărilor care veneau să-i ridice, 500 aspri, de cheltuială; al doilea, emis la 15 mai 1510 de Vlăduţ Voievod, are un conţinut asemănător primului. Celelalte trei documente au fost emise de voievodul Radu de la Afumaţi, între 30 aprilie şi 15 mai 1525; actul din 30 aprilie 1525 cuprinde o danie către aceeaşi Mănăstire, făcută de domn la rugămintea egumenului Macarie şi a monahului Ioan, care consta în 10.000 aspri anual, bolniţei mănăstireşti 800 aspri, iar călugărilor care vor veni să-i ridice, 500 aspri. De asemenea, voievodul acordă 1200 aspri metocului Turnul lui Arbănaş, iar lui Macarie personal, 1000 aspri, ambele sume fiind obroace anuale.[196] În perioada egumeniei sale (1525-1533), Macarie ieromonahul vine în ţările române şi obţine însemnate daruri băneşti de la vechi cunoscuţi – rude ale dinaştilor sârbi şi muntenegreni – precum şi de la domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei.[197]

Al doilea argument al istoricului sârb George Radojicič este Scurta cosmografie despre ţările dacice, „scrisă” de ieromonahul Macarie, în deceniul al treilea din secolul al XVI-lea.[198] În fond, „cosmografia” este o traducere din greceşte în sârba medievală a capitolului destinat Daciei din Geografia lui Ptolemeu Claudiu (90-168), în care se vorbeşte despre Dacia „şi hotarele ei”, arătând că se află între Rusia Mică, Haţeg „ţara numită Germania, care este Ungaria”. Sunt amintite „Moldovlahia şi Ungrovlahia”, „Mizia de Sus”, „ţara lui Črnojevič”; „Dacia Mediterana este astăzi numită Haţeg şi Erdelj şi Mukač, până la râul Tisa”. De asemenea, o provincie a ei se numeşte acum Mehadia şi se întinde până la râul Olt.[199] P. P. Panaitescu descrie textul ca fiind „încurcat şi necorectat de traducător” care, în calitate de cunoscător al locurilor, avea posibilitatea să o facă; deci, nu indică pe Macarie tipograful. De asemenea, istoricul afirmă că „ieromonahul, care trăise în Veneţia, ar fi putut alege un text mai bun şi nu pare să fi ştiut greceşte”.[200]

Dintre cercetătorii români, Damaschin Mioc este cel care acceptă, fără rezerve, teza istoricului sârb George Radojičić, în sprijinul căreia aduce şi câteva argumente inedite.[201] Autorul reia problema controversată cu privire la Macarie tipograful, în special după 1512, anul ultimei sale tipărituri din Ţara Românească,[202] şi afirmă că, după moartea lui Neagoe Basarab, patronul său recunoscut, Macarie „s-a retras la ctitoria athonită a dinaştilor sârbi, Hilandarul”.[203] El consideră că egumenia sa „la Hilandar, nu înlătură posibilitatea ca anterior să fi fost şi mitropolit. Sunt cunoscute destule cazuri de mitropoliţi retraşi apoi ca egumeni ai unor mănăstiri”.[204] Având în vedere milele obţinute din Ţara Românească şi Moldova, care totalizau anual 16.800 aspri, îndeosebi dania personală din partea lui Radu de la Afumaţi, precum şi scurta descriere a ţărilor române,[205] istoricul susţine că voievozii l-ar fi răsplătit ca „drept mulţumire pentru serviciile sale aduse ţării”, care ar fi constat în activitatea depusă pentru înfiinţarea tipografiei şi imprimarea primelor cărţi de la noi.[206]

Din „aprofundarea analizei actelor de danie amintite”, a conţinutului „tâlcuirii” şi a împrejurărilor în care ele au fost făcute, Damaschin Mioc afirmă că „se pot scoate noi dovezi în sprijinul identităţii celor doi Macarie”.[207] Autorul subliniază faptul că, potrivit actelor descoperite de istoricul sârb, domnii români aveau în titulatura lor şi denumirea de „Podunavia”. Hrisovul din 2 august 1512, deci la numai câteva zile după ieşirea de sub teasc a Tetraevanghelului, Neagoe Basarab se intitula „voievod a toată Ţara Ungrovlahiei şi a Podunaviei”;[208] deci, probabil, Macarie tipograful nu era străin de intitularea din actul respectiv, care privea tot o danie către Turnul lui Arbănaş, metocul Hilandarului. De asemenea, potrivit autorului, „tâlcuirea” lui Macarie este mai mult o „contribuţie personală, decât o traducere”.[209]

Mai mult, Damaschin Mioc, pornind de la „examinarea tuturor daniilor în bani ce se cunosc, făcute mănăstirilor de la Athos de către domnii ţărilor noastre până la 1530”, constată că dania din 1525, pentru Hilandar, „este cea mai însemnată dintre toate, fiind aproape dublă decât cea mai mare sumă acordată vreuneia dintre mănăstirile athonite. Valoarea anuală a daniei era mai ridicată decât preţul mediu al unui sat cu vecini din vremea aceea”.[210] De asemenea, el scrie că „Radu de la Afumaţi, la intervenţia egumenului Macarie, ridică obrocul anual al Hilandarului de la 7000 aspri, cât îl fixase Neagoe Basarab în 1517, la 11.300 aspri, deşi, în perioada respectivă nu se înregistrase nici o devalorizare a monedei. Din actele de danii şi întăriri de sume băneşti mănăstirilor din Athos, până la sfârşitul secolului al XVII-lea, reiese că dania personală făcută ieromonahului Macarie la 1525 este unică. Nici un alt document nu aminteşte de vreo altă danie cu titlul personal către vreunul din egumenii sau călugării solicitatori de mile de la voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei. Suma acordată lui Macarie nu era nici ea mică, echivalând cu preţul a 2-3 cai, a circa 7 pogoane de vie sau 13-14 fălci de ocină, ceea ce, ca dar anual, nu era deloc puţin. În mod firesc se pune întrebarea: ce a făcut egumenul Macarie ca să merite o asemenea danie anuală cu totul neobişnuită?”.[211]

Damaschin Mioc reţine „observaţia justă făcută de P. P. Panaitescu că tipograful Macarie este cel care reintroduce în titulatura voievozilor Ţării Româneşti” titlul de „domni ai Podunaviei”. Între anii 1512 şi 1525, Podunavia nu este întâlnită în nici un act intern, emis de cancelaria domnească; el reapare abia în 1525, chiar în cele două acte prin care Radu de la Afumaţi acorda obrocul anual de 1000 aspri, cu titlul personal, egumenului de la Hilandar, ieromonahul Macarie venit în Ţara Românească, spre a solicita ajutoare. În hrisovul solemn, titlul lui Radu este absolut acelaşi cu cel din cărţile macariene: „mare voievod şi domn a toată Ţara Ungrovlahiei şi a Podunaviei”.”[212] Relativ la afirmaţia lui P. P. Panaitescu, referitoare la titlul domnului de „mare voievod a toată Ţara Ungrovlahiei şi a Podunaviei”, că nu se întâlneşte în nici un act emanat din cancelaria domnilor Radu cel Mare (1495-1508), Mihnea (1508-1510), Neagoe Basarab (1512-1521), autorul îşi exprimă nedumerirea „de ce a readus Macarie la lumină acest titlu perimat şi arhaic al domnilor Ţării Româneşti, nu se ştie”, şi emite opinia că, probabil, Macarie, lucrând în vreo mănăstire, a găsit hrisoave mai vechi care menţionau Podunavia în titlu; el nu provine, în nici un caz, din „comanda domnilor respectivi, care în hrisoavele lor şi în poruncile date de dânşii nu-l foloseau niciodată”, şi conchide că prezenţa acestui titlu în epilogul tipăriturilor lui Macarie înseamnă „un contact direct al tipografilor cu vechile acte domneşti”.[213]

Recent, s-a afirmat că ieromonahul Macarie tipograful, din cauza amestecului otoman în treburile interne româneşti, a fost nevoit să se refugieze la Sfântul Munte Athos, dar a păstrat „legături culturale şi de prietenie cu domnii români, scriind lucrarea cu conţinut istoric şi geografic Despre ţările dacice, pios omagiu şi recunoştinţă adus românilor pentru comportamentul lor în perioada petrecută pe meleagurile noastre”.[214] Autorul face însă o confuzie între ieromonahul Macarie Athonitul şi Macarie mitropolitul Ţării Româneşti, când scrie: „Însuşi luminatul domn Neagoe Basarab (care, prin misionarismul său spiritual, prin opera sa, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi prin magnifica Mănăstire ctitorită la Curtea de Argeş, a făcut să se vorbească nu numai de «Bizanţ după Bizanţ» (Nicolae Iorga), dar şi de «Bizanţ în timpul Bizanţului») i se adresează cu deferenţă, ca unuia ce este «ales şi pus înaintea noastră de ne luminezi şi ne străluceşti ca razele soarelui, ca să ne arăţi şi să ne înveţi»”.[215]

Se ştie că mica „geografie”, considerată opera ieromonahului Macarie Athonitul, este alcătuită din două pagini.[216] Intitulată Despre cartea lui Ptolemeu privind eparhiile Ohridei, textul se găsea intercalat într-un manuscris al Sintagmei lui Matei Vlastares, având următorul cuprins: „Dacia prima: hotarele din părţile de miazănoapte ajunge până la Rusia Mică şi până la Haţeg; iar hotarul dinspre apus, până la râul Tisa, care coboară din ţările numite Ghermania care este Ungaria; hotarul dinspre miazăzi, marele şi slăvitul râu Dunărea, care coboară de la râul Tisa spre Marea Neagră, până la Nistru; hotarele dinspre părţile de răsărit, Nistru, râu mare, al cărui curs desparte Tartaria şi Dacia, care este ţara Moldovlahia şi Ungrovlahia, care şi Muntenia se cheamă.

Iar hotarul Misiei de Sus: dinspre Dalmaţia, până la Marea de Apus, acum se numeşte Skenderia şi ţara Cernoevicilor, până la însăşi Sava, râu mare, şi până la Siracuza, care este Dubrovnicul; dinspre miazănoapte, Machidonia care este şi se numeşte Serez; dinspre răsărit, marele râu Sava şi, de asemenea, Dunărea, cum s-a spus şi mai înainte, şi până la Ghermania care este Ungaria. Iar cea numită Dacia Mediteranea, acum este Haţegul şi Ardealul şi Muncaciul, se întinde până la râul Tisa, asemenea nume primindu-le acum, iar Mediteranea era numită după socotelile geografilor însă şi marginea ei se cheamă acum Mehadia, după cea dintâi denumire a geografilor, întinzându-se până la râul Olt”.[217] La sfârşitul textului lui Macarie, alcătuit în a doua jumătate a secolului al XV-lea, de Dimitrie Cantacuzino, există o însemnare din care reiese că ambele texte au fost copiate de mitropolitul Nicanor al Novo-Bârdului, în perioada 1 septembrie 1534 – 31 august 1535, cu ocazia unei încercări de separare a Mitropoliei de Smederevo de către Arhiepiscopia Ohridei. Titlul celor două texte duce evident la sursa de la care cei doi autori, egumenul Macarie şi Dimitrie Cantacuzino, au pornit, anume Ptolomeu – geograful grec din secolul al II-lea d. H.[218]

Opinia privind identificarea ieromonahului Macarie tipograful cu ieromonahul Macarie de la Hilandar, susţinută de George Radojičić şi Damaschin Mioc, nu este împărtăşită de alţi istorici. P. P. Panaitescu crede că ieromonahul Macarie din Ţara Românească a murit curând după imprimarea Tetraevanghelului (1512), fapt ce ar explica şi întreruperea activităţii tipografice din ţara noastră, pentru câteva decenii.[219] Însă cel mai puternic adversar al ei este Petre Ş. Năsturel care scrie: „Nimeni nu poate împărtăşi părerea lui Radojičić şi Mioc, că fostul mitropolit a ajuns egumen la Athos”. Daniile în bani pe care Radu Vodă de la Afumaţi le face în 1525 şi 1533 către Hilandar, îl amintesc pe năstavnicul de atunci al acestei Mănăstiri, ca fiind „părintele nostru Macarie ieromonahul”.[220]

Cert este că argumentele istoricului sârb nu rezistă criticii, întrucât, se ştie, domnii români au dat ajutoare considerabile tuturor mănăstirilor de la Sfântul Munte. Motivele ajutoarelor oferite mănăstirilor athonite dedomnitorii moldoveni, din perioada respectivă, trebuie căutate în altă parte: căsătoria lor cu soţii de origine sârbă. Doamna Despina, adăpostită la Sibiu, căsătoreşte pe Stana, fiica sa cea mare, cu Ştefan cel Tânăr, în 1526.[221] Petru Rareş (1527-1538) s-a căsătorit, în anul 1529, cu Elena-Ecaterina, fiica lui Ioan, fostul despot de Srem, mort în 1502. Autoritară, Elena participă la activitatea politică a soţului ei până la moartea acestuia, survenită în anul 1546; apoi a condus politica fiilor săi, Ilie şi Ştefan, până în 1551, când moare, lăsând fiicelor sale, Ruxanda şi Cheajna, grija de a continua să protejeze creaţia culturală sârbă, în Muntenia şi Moldova.[222] Ea n-a uitat nici locul său de naştere; prezenţa, împreună cu Petru Vodă, în pomelnicele mănăstirilor Kruşedol, Sopociani şi Lesnovo din Serbia este, desigur, mărturia darurilor oferite acestor sfinte locaşuri”.[223] Aici se află explicaţia ajutoarelor acordat mănăstirii Hilandar.

În aceste sens, se naşte întrebarea: ce servicii a adus Moldovei ieromonahul Macarie de la Hilandar. Se ştie că Petru Rareş acordă la 13 martie 1533 egumenului Macarie un obroc anual de 3000 aspri, iar pentru cheltuiala de drum a călugărilor alţi 300 aspri.[224] Referitor la tipărituri, în ceea ce priveşte Moldova, în afară de Tetraevanghelul (1546) tipărit de Filip Moldoveanul, având stema acestei ţări, şi Apostolul lui Dimitrie Liubavič (1547), tipărit pentru Moldova şi dedicat domnului Ilie Rareş şi mamei sale „Elena Despotovna”, nu se cunoaşte nici o altă activitate tipografică în secolul al XVI-lea.[225]

Anul morţii ieromonahului Macarie de la Mănăstirea Hilandar nu este cunoscut.[226] Ipoteza că el ar fi fost tipograful Macarie din Ţara Românească nu poate fi admisă, mai ales că înşişi adepţii teoriei recunosc că el a fost simplu ieromonah. Concluzia istoricului Petre Năsturel este logică şi întemeiată canonic pe practica bisericească, când afirmă: „Dacă mitropolitul ar fi ajuns acolo egumen, i s-ar fi spus «Părintele nostru chir Macarie care a fost mitropolit», că dreptul bisericesc nu coboară un arhiereu la treapta de ieromonah. Prin urmare, egumenul de la Hilandar, de prin anii 1525-1533, nu a fost înainte vreme mitropolit al Ungrovlahiei[227] şi nici tipograful primelor cărţi apărute în Ţara Românească.  

MACARIE ROMÂNUL

Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu simţul său istoric, afirma că: „Românii avuseseră în toate nişte începuturi proprii ale lor, pe urmele cărora trebuia să păşească, dezvoltându-se, fii şi nepoţii, în loc de a uita vocea sângelui pentru momeala străinului”.[228] Această înţeleaptă constatare se cuvine aplicată şi în ceea ce priveşte apariţia tiparului în Ţara Românească.

Cercetătorii istoriei învăţământului românesc susţin că „în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, mulţi călugări au fost trimişi de către Vladislav voievod, «pentru desăvârşire» culturală, la Athos şi în Serbia; în acelaşi scop, fuseseră trimişi şi mireni”.[229] Arhivele athonite nu menţionează nume de monahi din Ţara Românească, însă adeveresc existenţa unor monahi ardeleni şi moldoveni, care copiau manuscrise slavone în secolele XV-XVI. Astfel, în prima jumătate a secolului al XV-lea este atestat un monah anonim, închinoviat la Mănăstirea „Sfântul Panteleimon” – renumită vatră de culturală greacă şi slavonă – unde copia Nomocanonul lui Fotie, manuscris păstrat în colecţia Mănăstirii Hodoş-Bodrog din Eparhia Aradului.[230] În a doua jumătate a secolului al XV-lea, monahul Filip, intelectual format în ţară, activa la Muntele Athos din porunca voievodului Ştefan cel Mare.[231] Un contemporan al său, întâlnit acolo, era monahul Visarion; călugărit la Mănăstirea Neamţ, avea o vastă cultură, fiind ucenicul mitropolitului Teoctist II al Sucevei (1508-1528); menţionat în Mănăstirea bulgărească Zografu, de la el s-a păstrat manuscrisul Comentarii la Cartea Iov,[232] copiat în anul 1503, de pe un izvod sârbesc.[233]

Afirmaţia, potrivită căreia „au fost trimişi la Veneţia artişti români ca să se desăvârşească”,[234] are mai mult temei istoric, însă toţi aceştia provin din Transilvania şi nici unul din Ţara Românească sau Moldova. Un cercetător al istoriei cărţii româneşti, scrie că „prezenţa românilor transilvăneni, în marile tipografii de incunabule europene, constituie un alt capitol de contribuţie românească la marea cultură universală”.[235] Documentele menţionează câteva personalităţi din Transilvania, cărturari consacraţi artei tipografice. Astfel, cel dintâi autor al unei cărţi tipărite, originar din Transilvania, este cunoscut sub numele de Captivus Septemcastrensis, adică Prizonierul Transilvănean, care mai apare şi sub numele de Frater Georgius. Originar din satul Romos de lângă Sebeş, s-a născut în anul 1422. Când sultanul Murad al II-lea asediază Sebeşul, în 1438, cade prizonier la turci; după 20 de ani reuşeşte să se elibereze din captivitate, stabilindu-se la Roma, unde a murit în anul 1482.[236]      

Printre primii tipografi veneţieni, menţionaţi în cărţile tipărite între anii 1470-1490, se afla în anul 1472 „Thomas Septemcastrensis de civitate Hermani”, adică Toma Transilvăneanul din oraşul Sibiu, tipograful operei lui Petrus de Albano, la Veneţia,[237] pe care îl întâlnim între 1472-1473 la Mantova, în Italia.[238]

În ultimul sfert al secolului al XV-lea, documentele atestă alţi doi meşteri transilvăneni, menţionaţi în anul 1485, anume: „Andreas Corvus Burciensis de Corona”, adică Andrei Corbu Bârsanu din Braşov, şi „Martinus Burciensis de Cseidino” sau Martin Bârsanu din Codlea;[239] ei lucrau împreună cu Conrad Stachel, ale căror opere sunt păstrate, ca mărturii ale memoriei, în biblioteci sau înregistrate în repertoriile bibliografice;[240] unele dintre ele se află în cuprinzătoarea colecţie de incunabule a Bibliotecii Muzeului Brukenthal din Sibiu.[241]  

Constatând documentar că, la începuturile artei tipografice, istoria tiparului înregistrează mai multe nume de meşteri tipografi transilvăneni – Transilvania fiind o adevărată pepinieră de tipografi români – credem că acolo trebuie căutată şi originea ieromonahului Macarie tipograful din Ţara Românească. Se ştie că Ardealul secolului al XVI-lea era „plin de italienism”, iar preferinţele „pentru viaţa de formă italiană” ale Ţării Româneşti, la începutul secolului al XVI-lea, au pătruns şi prin contactul comercial şi politic pe care l-a avut cu această zonă a ţării.[242] Bunele relaţii de prietenie ale lui Radu cel Mare cu regele Vladislav al II-lea al Ungariei (1490-1516) au favorizat desfăşurarea intensă a comerţului cu oraşele Braşov şi Sibiu.[243] De asemenea, cunoscuţii boieri Craioveşti întreţineau relaţii trainice cu ţările vecine. Cele mai puternice legături aveau „peste hotare, mai ales cu Ardealul”[244]; solii sibieni veneau să primească informaţii despre planurile de expediţie ale turcilor, despre care Craioveştii erau informaţi prin oamenii lor trimişi în Imperiul otoman;[245] în schimb, sibienii le mijloceau legături cu Germania, comandând la Nürnberg importante obiecte de aur şi argint pentru Mănăstirea Bistriţa şi palatele lor. Lumea sârbească îi ajuta să pătrundă în oraşele italiene, mai ales, Veneţia şi Genova, de unde procurau argintării deosebite de cele germane. Craioveştii căutau să imite rafinamentul puternicelor familii nobile apusene, transpunând în zona Olteniei atmosfera Renaşterii italiene, prin costume şi obiecte de artă.[246] Relaţiile lui Barbu, în calitate de mare ban al Olteniei, rezultă din evidenţele ţinute de conducerea oraşului Sibiu, intrând în relaţii cu numeroase solii;[247] în anul 1509, primeşte pe Dumitru din Sălişte, trimisul sibienilor, care îndeplinise importante misiuni pe lângă Radu cel Mare. Despre el, banul scria: „Pe un asemenea om, trebuie să-l hrăniţi domnia voastră, că poartă bine vorbele, şi ale voastre şi ale noastre. Şi mulţi oameni mi-aţi trimis, dar un om mai bun decât Dumitru nu mi-aţi trimis”.[248] Relaţiile Craioveştilor cu lumea occidentală erau politice, culturale şi artistice.[249] În aceste împrejurări, ecoul activităţii culturale şi spirituale, precum şi al prestigiului economic, prin care se impusese Mănăstirea Bistriţa, pătrunseseră în straturile cele mai diferite ale societăţii din Ardeal.  

Încă din anul 1902, Nerva Hodoş, tratând despre începuturile tipografiei în Ţara Românească, scria că „studierea împrejurărilor în care se dezvoltă tipografia slavonească în Europa, în general, în secolul XV şi la începutul secolului XVI, precum şi examinarea mai de aproape a producţiunilor tipografice de origine românească de la începutul secolului XVI, poate să ne conducă la alte conclusiuni”.[250] Într-adevăr, dacă întreaga istorie a primei noastre tipografii ar fi fost citită prin prisma documentelor, datelor şi argumentelor pe care izvoarele româneşti şi străine le oferă, s-ar fi ajuns la concluzia că Macarie era român, venit de pe plaiurile ardelene. Ne referim la renumitul istoriograf al tiparului, Conrad Haebler, care, în lucrarea sa Die deutschlien Buchdrucker des XV Iahrhundert im Auslande, tipărită în 1924 la München, accentuează exclusivismul şi tendinţa de eliminare a concurenţei străine din cadrul breslelor veneţiene. Dacă la Veneţia, în primii ani ai tiparului (1469-1474) erau 10 meşteri germani cu ateliere proprii şi numai 9 veneţieni, în 1494 erau numai 4 germani din 50 de tipografi, iar în 1495, nu mai era nici un tipograf german, fiind expulzaţi din Italia.[251]

Urmare atitudinilor exclusiviste ale veneţienilor faţă de străini, tipograful Martin Bârsanu din Codlea s-a refugiat în Boemia.[252] Acolo funcţiona o tipografie, la Praga, din 1478, fiind urmată ulterior de cea din Plzeň.[253] În anul 1486 luase fiinţă tipografia din localitatea Brno;[254] aici va activa Martinus Burciensis de Cseidino, după părăsirea Veneţiei.[255] Aflat la o distanţă nu prea mare de Cracovia, tipograful transilvănean a avut posibilitatea să intre în legătură cu Schweipoldt Fiol. Horia Matei, vorbind despre introducerea tiparului în Polonia, la 1474, afirmă că, „După o perioadă de tipărituri, în limba latină, în anul 1491 încep să apară în Polonia şi cărţi în limba slavă bisericească, tipărite de Schweipoldt Fiol care apoi a lucrat o vreme în Transilvania, unde a tipărit”.[256] Nu-i exclus ca împreună să se fi stabilit la Mănăstirea Peri, în Maramureş. După încetarea activităţii tipografie de aici, înainte de anul 1500, Martin Bârsanu se va fi orientat spre Ţara Românească, unde lipsa cărţilor bisericeşti era acută, convins că numai activitatea tiparului poate remedia situaţia. Alexandru Odobescu, referindu-se la anul 1495, afirma următoarele: „Noi ştim însă că, un ieromonah Macarie, câţiva ani mai în urmă, sau chiar pe atunci, lucra la tipografia domnească”.[257]

Această ipoteză nouă, dar probabil mult mai aproape de adevăr, a fost emisă de slavistul croat V. Jagič şi de reputatul cercetător în acest domeniu, fostul mitropolit Tit Simedrea (1886-1971); ambii susţin că ieromonahul Macarie tipograful, autorul primelor tipărituri din ţara noastră, a fost român, fără a nominaliza însă vreo persoană. În sprijinul acestei ipoteze vin cercetările efectuate de istoricul bulgar Peter Atanasov, apărute în ultimul timp. Descoperind un exemplar dintr-un text tipărit cu caractere chirilice la Cracovia, autorul publică în anul 1964 un studiu[258] privitor la relaţiile culturale bulgaro-române, unde evidenţiază asemănarea dintre tipografia chirilică din Cracovia şi cea a lui Macarie din Ţara Românească. El afirmă categoric continuitatea tradiţiei cracoviene în opera tipografului român, scriind: „Competenţa lui Macarie în domeniul tipografic în România, tehnica tipografică a caracterelor şi a compoziţiei, fiecare linie, fiecare pagină şi fiecare gravură îl arată ca discipol şi continuator al tipografiei slave din Cracovia”.[259]

Este adevărat că Peter Atanasov consideră pe Macarie de origine bulgară, provenind din cartierul Şcheii-Braşovului, şi că a învăţat arta tipografică la Cracovia, în tipografia lui Schweipoldt Fiol. Spre deosebire de istoricul bulgar, noi ne permitem să identificăm pe tipograful Macarie cu Martinus Burciensis de Cseidino care era român; în primul rând, numele „Bârsan” este specific românesc, iar el provenea din localitatea Codlea, nu din oraşul Braşov unde se afla cunoscuta comunitate bulgară. Legătura dintre Martin Bârsanu şi Schweipoldt Fiol sau, cel puţin, cunoaşterea lucrărilor sale, se remarcă şi din asemănarea Epilogului din Liturghierul lui Macarie (1508) cu cel din cărţile lui Fiol; acesta preciza, la finele unei cărţi, că: „S-a desăvârşit această carte în marele oraş Cracovia, în timpul domniei regelui Cazimir al Poloniei şi, anume, s-a terminat de către cetăţeanul cracovian Schweipoldt Fiol din Germania, de viţă german, nu francon. Terminată după Naşterea Domnului, în anul 14 sute nouăzeci şi 1 an”.[260] În cel al Liturghierului, Macarie scrie: „Începutu-s-a această sfântă carte, numită Liturghie, din porunca domnului Io Radu Voevod, a cărui pomenire fie veşnică. Şi s-a săvârşit această carte din porunca celui bine credincios întru Hristos Dumnezeu şi iubitor de Hristos şi a celui de Dumnezeu păzit şi prea luminat domn, Io Mihnea, mare voievod a toată ţara Ungrovlahiei şi a Podunaviei, fiul marelui voevod Io Vlad, în anul întâi al domniei sale. Truditu-s-a însă cu aceasta smeritul monah şi preot Macarie, în anul 7016, crugul soarelui 16, al lunii 5, indictionul 11, luna noiembrie 10 zile”.[261] Deci, ambii meşteri menţionează numele suveranilor în timpul cărora îşi desfăşurau activitatea, numele tipografilor şi data apariţiei cărţilor. Singura deosebire există în faptul că Fiol, tipărind într-o ţară străină, menţionează originea sa germană şi locul unde funcţiona tipografia. În schimb, formula ieromonahului Macarie este mai condescendentă faţă de stăpânitorii favorabili răspândirii cărţilor de cult, întrucât tipărea într-o ţară ortodoxă, în timp ce Fiol experimenta o situaţie critică; autorităţile catolice erau potrivnice tipăririi unor astfel de cărţi, considerate „eretice”.

Venind în Ţara Românească, tipograful Martin Bârsanu trebuia să-şi găsească un mediu propice dezvoltării meşteşugului său. Se ştie că, în perioada primelor tipărituri, lupta dintre atelierul tipografic şi atelierul de copişti sau scriptoriile mănăstireşti, dintre vechi şi nou, era înverşunată; cauzele au fost multiple: repedea răspândire a cărţii, deprecierea manuscrisului şi scăderea preţului; mai mult, în opinia generală, tipografii erau „trimişii lui Satan”, presa tipografică era unealtă a diavolului, iar tipografii erau obligaţi să se supună cenzurii ecleziastice.[262] În apus, noţiunea de „artă neagră”, cum era numit meşteşugul tipografiei, se lega adesea de cea de „magie neagră”, iar urmaşul lui Gutenberg la atelierul din Maienţa, pe nume Fust, era asemănat cu Faust, nu numai în virtutea facilului joc de cuvinte. [263]    

Pentru tipograful nostru, locul cel mai potrivit trebuia să fie o mănăstire, unde cultura slavonă, de tradiţie îndelungată, să fi atins apogeul, fiind promovată de călugări cărturari, cu mari deschideri spre noile realizări tehnice privind multiplicarea cărţilor. Descoperind o mănăstire de cultură slavonă, cu monahi cărturari, caligrafi, miniaturişti şi sculptori, tipograful trebuia să-şi formeze mai întâi ucenici, ştiut fiind că tiparul este un meşteşug de tehnică complexă; el începe cu patriţa, adică cu stempelul sau ponsonul, dar în prealabil se cer desenatori, caligrafi, constructori de litere, creatori de caractere şi de tipuri noi de litere.[264]

În privinţa ucenicilor tipografului nostru, opiniile istoricilor sunt diferite. Vechii cercetătorii susţin că cele trei cărţi au fost realizate de ieromonahul Macarie singur. În 1959, preotul profesor Niculae Şerbănescu afirma că, „ne îndoim că ieromonahul Macarie a avut prea mulţi ucenici şi încă şi destul de pricepuţi, ca să poată imprima fără el”,[265] aducând ca argument faptul că în Postfaţa Liturghierului (1508) spune însuşi tipograful că „s-a ostenit la aceasta smeritul monah şi preot Macarie”, deci singur,[266] fără nici o aluzie la ucenici; chiar dacă a avut, au fost puţini. Pentru tipărirea Octoihului, care număra 200 foi, i-a trebuit aproape doi ani, în timp ce Coresi, care avea ucenici, a tipărit Octoihul slavon, în 1574, de 216 file, numai în cinci luni”.[267] Ideea este împărtăşită şi de preotul profesor Mircea Păcurariu, care scrie: „Poate că Macarie nici nu a avut în jurul săuoamenipricepuţi în meşteşugul tiparului, care să-i continue munca. Din cele trei tipărituri ale sale rezultă că toată truda i-a revenit lui, nepomenind vreun ucenic, aşa cum vor face tipografii de mai târziu (Coresi, Antim Ivireanul)”.[268]  

Totuşi, există şi opinii contrare. Manualul de Istorie a Bisericii Române pentru Institutele Teologice, din 1957, crede că Macarie „a avut destui ucenici care i-ar fi continuat lucrarea”.[269] De asemenea, cunoscătorii artei tipografice susţin că opera aceasta aparţine mai multor specialişti calificaţi: caligrafi, desenatori de litere, gravori de ponsoane, ajustori de matriţe, turnători şi culegători de litere, tipăritori la presă şi legători de cărţi iscusiţi în genul legătoriei „în serie” sau industriale,[270] alcătuind „un colectiv artizanal de mai mulţi muncitori, divizaţi pe specialităţi tehnice”,[271] iar istoricul P. P. Panaitescu afirmă că ieromonahul Macarie nici nu ar fi lucrat cu mâinile sale, întrucât „ucenicii săi lucrau”.[272]

Răspunsul cel mai competent vine de la Virgil Molin (1898-1968); în calitate de specialist în tipărirea cărţilor, el descrie tehnic întregul procedeu al realizării unei cărţi. Astfel, constatările sale ne ajută la argumentarea opiniei că Macarie a venit cu mai mulţi ani înainte în Ţara Românească, a căutat o mănăstire unde erau caligrafi, sculptori, slavonişti, şi o serie de călugări din care a avut posibilitatea să-şi aleagă persoanele necesare formării unui colectiv de muncitori tipografi.[273] Adevărul este că activitatea complexă de tipograf, şi mai ales de organizarea unei imprimerii noi, impunea munca unui grup. Deci, şi Martin Bârsanu a început această muncă de creare a tipografiei şi de formare a ucenicilor, care necesita timp îndelungat. Se ştie că, la trei sferturi de veac, după Liturghierul lui Macarie (1508), în anul 1582 apare Tetraevanghelul tipărit la Mănăstirea Plumbuita de ieromonahul Lavrentie; acesta mărturiseşte, în Epilogul cărţii, că am „lucrat 10 ani, timp în care am făcut forme şi matriţe”;[274] el a muncit împreună cu ucenicul său Iovan,[275] fiind, totodată, sprijinit substanţial de domnul Ţării Româneşti, Alexandru al II-lea Mircea (1568-1574), şi de mitropolitul Ungrovlahiei, Eftimie (1568-1576).[276] De fapt, în Postfaţa Octoihului (1510), Macarie precizează că „am săvârşit noi”. Comentând afirmaţia, P. P. Panaitescu comentează: „Înseamnă, probabil, că se schimbase condiţiile de lucru, Macarie nu mai era muncitor cu mâna, ci conducătorul tipografiei, care îndrepta munca altora. Muncitorii din tipografie vor fi fost români sau alţi cărturari…, iar Macarie urma numai să-i supravegheze”.[277]

Stabilit în mănăstirea care i-a oferit condiţiile cele mai bune desfăşurării artei tipografie, Martin Bârsanu realizează baza materială: tipografia, concomitent cu elementul uman: ucenicii, dar, în acelaşi timp, se va integra şi în tagma călugărească, devenind „Macarie monahul”. Întemeindu-se pe relatările din Cronică anonimă, Alexandru Odobescu afirma că meşterul tipograf Macarie, după ce se aşeză într-o mănăstire, „dobândi rangul de ieromonah”.[278] Observaţia este foarte interesantă, întrucât relevă faptul că el nu era monah când a venit în Ţara Românească, fiind călugărit aici. Viaţa unor cărturari români, care şi-au desfăşurat activitatea în mănăstiri, demonstrează că, după o anumită perioadă deveneau călugări, schimbându-şi numele, dar pornind totdeauna de la iniţiala celui primit la botez. În acest sens, este cunoscut cazul lui Stroe copilul de la Bistriţa, care a devenit „Serafim ieromonahul”, şi al lui Radu copilul de la Hurezi, ajuns „Rafael ieromonahul”. Deci, şi Martin Bârsanu, în viaţa călugărească a fost numit „Macarie ieromonahul”.[279] De asemenea, în Epilogul Liturghierului (1508), Macarie îşi spune „smeritul monah şi preot”, fapt ce dovedeşte – cum observa Tit Simedrea – că „este ieromonah făcut din călugăr”.[280]

În activitatea desfăşurată pentru formarea tipografiei, ieromonahul Macarie aplică tehnica învăţată la Veneţia, aşa cum afirmă majoritatea cercetătorilor, care observă că operele sale au „la bază o muncă şi o tehnică originar veneţiană”,[281] fiind moştenitorul celor mai bune tradiţii ale meşteşugului, cu nimic mai prejos decât meşterii de breaslă din apusul Europei. [282] Deşi tehnica aplicată de ieromonahul Macarie este veneţiană, totuşi se ştie că întreaga bibliografie a cărţii chirilice vechi pentru cursul secolului al XV şi primul deceniu al secolului al XVI-lea, n-a semnalat, până în prezent, nici o carte chirilică, prin care să se confirme incontestabil tipărirea ei la Veneţia.[283] Astfel că, Macarie nu avea un model de carte veneţiană cu literă chirilică.

Român, ieromonahul Macarie se va orienta spre modelul cărţii româneşti, luând ca izvod manuscrisul, de preferinţă cel descoperit în mănăstirea unde se stabilise, dorind să creeze o operă specific românească. Trăsăturile sau ductus-ul literei macariene se modelează, peste tot, cât mai apropiat de manuscris. El împrumută, atât cât permite turnatul în metal, supleţea şi graţia originalului scris de mână. Chiar şi unghiurile tind a fi rotunjite, deşi acul şi dăltiţa gravorului le face câteodată mai colţuroase. Din textele caligrafiate în manuscrisele moldoveneşti, se constată o atmosferă curat românească; fiecare trăsătură grafică sau literă exprimă dorinţa caligrafului de-a obţine expresii proprii mediului creator. Pe această linie de orientare şi de inspiraţie au mers realizatorii de caractere chirilice de la tipăriturile macariene, atribuindu-le o origine autentic românească. Aşa cum afirmă expertul Virgil Molin, Macarie tipograful foloseşte „izvodul moldovenesc”.[284]

Inspiraţia tipografului Macarie ieromonahul din grafia manuscriselor româneşti, în executarea literelor, este adeverită de exemplul cel mai pregnant şi cu semnificaţii deosebite al literei „M cu poale”, al cărei ductus mijlociu depăşeşte linia de la bază a rândului; trăsăturile ei sunt specifice manuscriselor epocii, cu deosebire a celor din Moldova contemporană. Această literă apare într-un Evangheliar grec din secolul al X-lea (anul 940), scris în uncială veche grecească; trăsătura ei caligrafică s-a transmis succesiv, din mănăstire în mănăstire, până la copiştii din Şcoala Mănăstirii Neamţ, unde a primit expresii decorative, în timpul lui Ştefan cel Mare.[285] De remarcat că, prima dată, „M cu poale” apare în tipăriturile lui Schweipoldt Fiol, la Cracovia (1491), preluat tot din manuscrisele moldoveneşti. Probabil, încântat de această noutate în caracterele tipografice chirilice, Martin Bârsanu a făcut din ea o adevărat emblemă a tipăriturilor sale din Ţara Românească.

Caracterulspecific românesc al literelor din cărţile ieromonahului Macarie a fost observat prima dată de filologul V. Jagič.[286] Cercetările ulterioare au demonstrat că, tipograful a creat un singur corp de literă, deşi, s-a afirmat greşit, în unele scrieri, că „titlurile” sunt culese cu litere „capitale”;[287] ele nu au fost desenate aparte, întrucât n-au caracteristica literelor mobile turnate în plumb, ci reproduc fidel originalul manuscrisului, în care literele sunt grupate în ligaturi libere şi oarecum fanteziste, cu scopuri pur ornamentale, intercalându-se una în alta, tehnicienii tiparniţei fiind seduşi de frumuseţea lor. Încercarea de a crea corpuri de literă intermediară s-a făcut doar foarte timid şi primitiv la iniţiale mici, din corpul paginilor.[288]

Este adevărat, grafia folosită de ieromonahul Macarie la tipărirea celor trei cărţi (1508-1512) diferă clar, atât de cea din tipăriturile lui Schweipoldt Fiol de la Cracovia (1491), cât şi de a celor tipărite de ieromonahul Macarie la Cetinje (1493-1496), „mai ales în ceea ce priveşte frontispiciile, vinetele şi literele mari ornamentate”.[289] Însă trebuie avut în vedere că tipograful nostru nu a copiat, ci a creat modele noi. La Cracovia, litera a fost croită de germanul Rudolf Borsdorf din Braunschweig, iar în Ţara Românească, de Macarie Românul; sensibilitatea şi gustul artistic erau diferite la cei doi creatori de litere. De asemenea, Macarie nu intenţiona să copieze nici litera de la Cetinje, puternic influenţată de tiparniţele din Veneţia, ci să afirme arta românească, în spiritul şi simţul artistic al poporului, promovate secole de-a rândul prin cartea manuscris. Deci, cu tehnica veneţiană a creat o admirabilă literă românească. S-a emis şi opinia că nu ar fi „exclus ca pricepuţii meşteri sibieni (sau poate chiar cei din Braşov, unde avea să fiinţeze mai târziu atelierul lui Coresi) să fi ajutat şi la confecţionarea matriţelor, poate chiar la turnarea literelor”.[290]

În privinţa ornamentării, se ştie că primele produse ale tiparului erau înfrumuseţate stereotip, fiind preluate şabloane de origini diferite. Ieromonahul Macarie nu aplică o asemenea metodă incunabulelor sale din Ţara Românească; el nu improvizează, înfrumuseţând la întâmplare cu ornamente lipsite de personalitate,[291] ci pregăteşte materialul ilustrativ în spiritul artei promovate de manuscrisul autohton.[292] Motiv pentru care, literele comune, frontispiciile, vinetele şi literele mari ornamentate, conferă tipăriturilor sale o individualitate proprie, definind-o în contextul tuturor tipografiilor chirilice din secolul al XVI-lea, ca un fenomenspecificromânesc.[293]

Noul text abordat de ieromonahul Macarie, mai ales Tetraevanghelul (1512), prin paragrafele şi versetele sale, impuneau o serie întreagă de iniţiale noi, precum „Б” şi „Р”, întâlnite frecvent în textul slavon; toate au fost compuse de Macarie după un stil nou, în formă de vrejuri împletite, necunoscut până atunci în tipografia chirilică.[294] Modelul îl constituie tot opera lui Gavriil Uric: frontispiciul cu cercurile înlănţuite, aceleaşi tipuri de litere iniţiale, aceeaşi literă fină şi sprintenă, deşi viziunea artistică e mereu înnoită.[295] De asemenea, transpunerea elementelor de ornamentare din manuscrise locale, în cartea tipărită, apare firească, deoarece Liturghierul (1508) şi Tetraevanghelul (1512) sunt cărţile de cult bisericesc care s-au tipărit pentru prima dată, în întreg spaţiul tiparului chirilic european. Din această cauză, ieromonahul Macarie n-a avut un model tipărit, fiind nevoit să recurgă la cartea manuscrisă şi să creeze o ornamentare adecvată textului, cum au observat marii istorici, B. P. Haşdeu şi Nicolae Iorga.[296]   

Deci, arta tipografică a primelor cărţi din ţara noastră trebuie văzută ca o transpunere a manuscriselor în forma tiparului, folosind acelaşi text, aceleaşi litere şi aceleaşi ornamente – frontispicii şi litere iniţiale.Astfel, teoria originii cracoviene, muntenegrene şi veneţiene a tipografiei lui Macarie românul nu rezistă unei analize comparate a tipografiei chirilice. Aici se impune opinia unui mare număr de istorici români, ca B. P. Haşdeu, Nerva Hodoş, Nicolae Iorga şi P. P. Panaitescu, că tipografia lui Macarie este un produs local, interior. Originea tipografiei, prezentând caractere poligrafice proprii, bine definite, trebuie căutată în execuţia de litere şi a tuturor ornamentelor în modelele manuscriselor moldoveneşti, de către un meşter tipograf care a învăţat meseria într-un centru de tradiţie, cum a fost Veneţia.[297] Se observă că, în Tetraevanghel (1512), literele sunt mai mari; se pare că Macarie începe a introduce litere de provenienţă ardelenească. [298]

Dovezi că ieromonahul Macarie a fost român rezultă şi din Epilogul cărţilor sale; el întocmeşte un Epilog la Liturghier (1508), dar „între acesta şi Prefaţa Octoihului din 1494 nu există nici un fel de asemănare, afară de numele ieromonahului”.[299] Dimpotrivă, Macarie Românul va avea ca model, în „compunerea” sa, epilogurile redactate de Schweipoldt Fiol, la Cracovia. Potrivit obiceiului, tipografii care lucrau în afara graniţelor ţării adăugau în colofoanele cărţilor numele şi patria lor de origine,[300] cum a procedat şi Fiol. Astfel, în colofonul incunabilului: Petrus de Albano, Conciliator differentiarum phylosophorum et principue medicorum, tipărit la Veneţia (1472), apare numele tipografului transilvănean Thomas Septencastrensis de civitate Hermani; iar în cel al incunabilului Breviarum Olomucense din Veneţia (1484), alături de tipograful Conradus Stachel din Blaubeurn apar şi tipografii transilvăneni: Andreas Corvus Burciensis de Corona şi Martinus Burciensis de Cseidino.[301] De asemenea, în colofonul Breviarului glagolitic, tipărit la Veneţia (1493), scrie: „Hunc Breviarius i[m]pressit magister Andreas de Thorezanis de Asula”, localitatea fiind oraşul de origine al tipografului.[302]

Şi la noi, în secolul al XVI-lea, doi tipografi români activau în Transilvania, provincie românească aparţinând regatului Ungariei: Philipus Maler din Moldova şi diaconul Coresi din Târgovişte. Primul, în Tetraevanghelul slavon, tipărit la Sibiu (1546), îşi descoperă în Colofonul cărţii originea sa: „eu, Filip Moldoveanul, m-am trudit la săvârşirea acestei cărţi”; al doilea, tipărind un Tetraevanghel la Braşov (1561), precizează, în Colofon, că este „diaconul Coresi ot Târgovişte”, în timp ce, Colofonul Triod-Penticostarului apărut la Târgovişte (1558) nu-i indică originea, întrucât lucra în patria sa.[303] Practica aceasta o întâlnim şi în tipografiile sârbeşti de la Veneţia, din secolul al XVI-lea: tipografii îşi menţionau locul de origine. În Colofonul Liturghiei slavone, tipărită la Veneţia (1519), este menţionat „ieromonahul Pahomie din Cerna Gora” tipograf. Deci, se poate conchide că ieromonahul Macarie nu şi-a arătat originea în colofoanele celor trei cărţi liturgice apărute în Ţara Românească (1508-1512), pentru că tipărea în patria sa.

De asemenea, ieromonahul Macarie a introdus o cronologie neobişnuită în Ţara Românească,[304] folosind un număr dublu de elemente cronologice: anul, crugul soarelui, al lunii, indictionul, luna, ziua.[305] Datarea cărţii, calculată după indictionul apusean, care începea la 1 ianuarie, iar nu la 1 septembrie ca cel bizantin, practicat în toate actele domneşti şi particulare din ţara noastră, în acea epocă,[306] este un indiciu că tipograful avea cultură occidentală, fapt ce l-ar recomanda, de asemenea, pe Martinus Burciensis de Cseidino. De fapt, şi cărţile din Muntenegru indică începutul anului la 1 ianuarie.[307]

Activitatea tipografică a ieromonahului Macarie, desfăşurată între anii 1508 şi 1512, a încetat în „împrejurări ce nu sunt cunoscute”,[308] cum afirmă Nicolae Cartojan. Istoricul P. P. Panaitescu crede că a murit curând după terminarea tipăririi Tetraevanghelului (1512), în Ţara Românească; numai aşa se explică încetarea activităţii tipografiei sub Neagoe Basarab, domnitor iubitor de cultură.[309] Opinia este acceptată şi de Petre Năsturel, care scrie că: „Încetarea tipografiei în Ţara Românească odată cu venirea mitropolitului Macarie al II-lea, înseamnă că tipograful fie murise, fie părăsise Muntenia”.[310]

Faptul că nici istoricii şi filologii sârbi nu şi-l asumă pe tipograful Macarie din Ţara Românească – V. Jagič numindu-l: „der walachischer Macarius”[311] – ar fi o greşeală să nu-l recunoaştem ca român, transilvănean de origine, din Codlea, identificat în persoana lui Martinus Burciensis de Cseidino care, consacrându-se vieţii călugăreşti şi primind harul preoţiei, a devenit „Macarie ieromonahul”, aşa cum este cunoscut în istoria tiparului românesc.

Opera, faptele și pildele lui Spiru C. Haret au avut un mare ecou în satele județului Vâlcea. Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice a fost legat, cu multe fibre sentimentale, de meleagurile legendare ale Olteniei. Îl găsim prezent, în 23 august 1898, la adunarea de constituire a Societății Culturale Vâlcea (fiind ales membru de onoare). Participă, de asemenea, în sala Adreani (la începutul secolului al XX-lea), la spectacolul susţinut de învăţătorul Ion Godeanu (din Nisipi). Adesea, poposeşte la casa folcloristului Teodor Bălăşel – din Ştefăneşti.

Spiru C. Haret era un om special, un om al dialogului ceea ce-l lega foarte mult de idealurile nobile pentru care lupta preotul Teodor Bălășel. În scrisoarea sa deschisă, intitulată în mod simbolic „În chestiunea țărănească” (un ciclu publicat în „Cuvântul adevărului” – Râmnicu-Vâlcea, 1905), folcloristul menționa: „Bunăvoința cu care ați stat de vorbă cu mine în câteva rânduri, îmi dă curajul de a vă adresa această scrisoare deschisă...”