Istorie Locala

Volumul de informații prezent în această carte ajută cititorul să pună cap la cap frânturile de informații pe care le are, să îi îmbogățeasca cunoștiințele și mai ales să privească altfel viitorul. Odată citită, cartea va schimba cu siguranță vibrația și frecvența celor care încă sunt adormiți în această dimensiune grosieră a informațiilor.

Sunt convins că cel care citește această carte îi trebuie cel puțin câteva zile să-și revină, să se “împământeneze” la loc. Viziunea atât de cuprinzătoare și globală prezentată de carte, e uimitoare. Ea confirmă ceea ce cititorul știe în adâncurile ființei lui. O recomand cu drag tuturor celor care doresc să se regăsească și să înțeleagă care este “adevărul adevarat”. Este o carte care obligă cititorul să privească dincolo de ceea ce vrea să privească. Îl obligă să vadă că nu există adevăr suprem ci doar adevărul pe care este pregătit să-l primească, să-l accepte.

Cine citește această carte, publicată în 2013, realizează că multe aspecte „inofensive” își forțează drumul spre conștientizare. Cartea deschide calea conștientizării, amintește că omul de rând este atât de puternic, dar este ținut în întuneric tocmai pentru a nu descoperii adevărul. Lucrarea oferă o lectură care-l face pe cititor să ridice ochii de pe pagină și să gândească profund la cele citite. Scoate în evidență un adevăr crunt, și anume că trăim într-o lume dominată de forțe malefice și din păcate suntem în minoritate noi cei care percepem acest fapt. Eu sper că națiile, per ansamblu, se vor trezi la realitate cât de curând posibil... Anumite capitole din carte ar trebui sa fie citite si de copii, plantându-se astfel devreme o sămânță care va duce la conștientizare în timp a acestora.

Această lucrare doreşte să atragă atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă societăţile secrete conspiraţioniste şi totodată poate fi luată ca un avertisment adresat acelora care se lasă purtaţi de duhul slavei deşarte din dorinţa de a plăcea oamenilor mai mult decât lui Dumnezeu. 

Autorul

***

Volumul «Marea conspiratie mondiala», autor Gheorghe Constantinescu, poate fi lecturat integral/ descărcat (de) la legătura 

https://drive.google.com/file/d/1krBlzVtVgWX_R7RTIr_JmmUgYCIbhW_7/view?usp=sharing

 

Luni, 07 Septembrie 2020 14:25

Râmnicul – „cetatea armei geniu”

Scris de

În „Studii vâlcene” nr. II (IX)/2006, p. 480-483, m-am străduit să demonstrez, cu argumente cât mai potrivite, că a fost o vreme când, în limbajul militar, Râmnicul nostru era denumit ”Cetatea armei geniu”, pentru că aici îşi desfăşurau activitatea cele mai prestigioase unităţi ale armei: Regimentul 2 Pionieri de Gardă, Şcoala Militară de Ofiţeri de Geniu, Centrul de Instrucţie al Geniului şi tot felul de cursuri de calificare şi perfecţionare, menite să dea ţării linia de urmat în întreaga instrucţie genistică, precum şi cadre de ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri de cea mai bună calitate.

În rândurile ce urmează, mă voi strădui să dovedesc, cu exemple cât mai concrete că, în anii '50-'70 ai veacului trecut, ”Cetatea armei geniu” şi-a îndeplinit misiunea creşterii cadrelor, cu prisosinţă.

Urmărind evoluţia evenimentelor, vom constata că, din unităţile ”Cetăţii geniului”, au pornit, an de an, spre unităţile de instrucţie, dar şi spre funcţii înalte şi de mare răspundere din sistemul militar, zeci şi sute de ofiţeri de elită. (fragment; clic pe titlu pentru textul integral)

Petre Purcărescu

Hotarul sudic al vechiului oraş Râmnic, scăldat de apele Râului cel Mare sau Râmnicu, aşa cum era cunoscut în documentele domneşti ale lui Mircea cel Bătrân, era format din pârâul Iezeru (Cheia) şi Debrădetul (Olăneşti), iar prin unirea lor formau râul Râmnic.

Lunca râului Râmnic de la Păuşeşti spre vărsare avea o vale bine individualizată, flancată de zăvoaie pe ambele maluri, după cum îi permiteau terasele.

Râu vijelios de munte, care purta în apele sale cantităţi mari de viitură, realiza la vărsarea lui în Olt o serie de ostroave ce dăduse denumirea zonei Ostroveni.

În dreptul oraşului Râmnic râul forma un ostrov numit „Zăvoiu” înconjurat de apele Râului cel Mare la sud şi la nord de un braţ al râului, care a fost amenajat de om în decursul vremurilor în iaz de mori.

Liliana Beu

 

Profunda implicare a lui I. G. Duca în viaţa politică românească a făcut ca, adesea, activitatea din cei patru ani petrecuţi la conducerea mişcării cooperatiste din România, să fie puţin menţionată în biografia sa, sau ca ea să se rezume la doar câteva rânduri.  

Lucru cu atât mai regretabil cu cât tânărul Duca s-a remarcat, nu numai ca un organizator şi animator destoinic al mişcării, dar şi ca un excelent vorbitor, intervenţiile sale de la diferite întruniri şi congrese constituindu-se în tot atâtea repere pentru parcursul viitorului teoretician şi om politic. Şi, aşa cum vom vedea, el a reuşit să se impună nu numai în mişcarea cooperatistă de la noi, ci, prin seriozitatea şi temeinicia studiilor sale, el a ştiut să se facă remarcat şi apoi cooptat în comitetul de conducere al unui organism european de profil, iar instituţii europene, precum Muzeul Social din Paris ori Alianţa Cooperativă Internaţională, se vor arăta încântate să-i publice intervenţiile în paginile revistelor de specialitate.

Trebuie precizat că, la data la care I. G. Duca se angaja să activeze în mişcarea cooperativă de la noi, cooperaţia înregistrase succese însemnate în ţări precum Anglia, Franţa, Belgia, Danemarca, Germania etc., fiind socotită, pentru realizările sale, „cuvântul magic al secolului al XIX-lea”. Termenul, în sens social şi economic, fusese pus în circulaţie, încă din 1793, de William Goldwin în lucrarea Cercetări asupra dreptăţii politice, pentru ca apoi el să fie popularizat de Robert Owen, care vorbea de „statele armoniei şi ale cooperaţiei[1]. La acest autor, găsim pentru prima dată formulat principiul de bază al mecanismului cooperativ, şi anume, contopirea la o singură persoană a calităţii de asociat, a celei de furnizor de capital şi a calităţii de întreprinzător şi client.[2]  

Şi, deşi la noi, au existat teoreticieni precum Ştefan Zeletin, care au considerat cooperaţia ca fiind o „instituţie împrumutată de aiurea”, succesele obţinute, în special în domeniul creditului rural, au dovedit că terenul era fertil pentru acest gen de experienţe[3].  

Dar să vedem cum se prezenta, în mare, situaţia în lumea satului românesc în momentul la care I. G. Duca debuta la Casa Centrală a Băncilor Populare şi care au fost încercările autorităţilor de a se implica în rezolvarea problemelor generate, pe de-o parte de lipsa de pământ, iar pe de altă parte, de lipsa de credit.

Legea din 1864, care pusese la dispoziţia ţăranului, prin împroprietărire, suprafeţe ce variau între 1,5-6 hectare, departe de a rezolva problema lipsei pământului, generase o serie de alte probleme legate de modalitatea de exploatare, de posibilitatea divizării şi moştenirii şi chiar de necesitatea suplimentării acestei suprafeţe prin diferite mijloace. Treptat, s-a ajuns ca, prin moştenire, această suprafaţă, împărţită fiind, să nu mai poată acoperi necesarul de trai pentru respectiva familie, astfel încât, pentru a-şi asigura hrana, ţăranul să fie nevoit să apeleze din nou la proprietar. Acesta, în schimbul unei suprafeţe de pământ, îl va obliga la tot felul de învoieli dezavantajoase. Şi, deşi aceste învoieli agricole au făcut obiectul unor reglementări legislative succesive în perioada 1866-1907, ţăranul s-a aflat tot timpul la bunul plac al proprietarului. Privite în substrat, aceste învoieli au fost o adevărată camătă, ale cărei proporţii au crescut înfiorător, atingând procente chiar de 200-300%.

Marți, 01 Septembrie 2020 12:02

Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu

Scris de

Costea Marinoiu

Cartea – urnă sacră în care sunt tezaurizate valorile umanităţii – după cum sublinia scriitorul M. Sadoveanu, are o veche şi valoroasă istorie pe aceste meleaguri străvechi ale Vâlcii.

Aici s-au tipărit şi zămislit cărţi de secole. Ctitoriile voievodale Cozia, Bistriţa, Govora, Hurezu şi Râmnic au adăpostit vetre ardente ale spiritualităţii româneşti, unde s-au plămădit lucrări de înţelepciune, cu mare ecou în întreaga lume.

Tipografiile instalate la Bistriţa, Govora, Râmnic de boierii Craioveşti, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu au scos de sub teascurile lor un număr însemnat de cărţi – Râmnicul devenind, pe bună dreptate, „capitală a tipografilor” – după cum sublinia Nicole Iorga. În cei peste 100 de ani (1705 –1830), în oraşul lui Mircea de pe Olt se vor tipări peste 260 ediţii – cărţi de mare valoare pentru ortodoxia şi cultura românească.

Constantin Poenaru

O prejudecată greşită, întreţinută atât de istoricii de ieri, cât şi de cei de azi, a înfăţişat istoria culturii române vechi ca una eminamente bisericească, deşi existau şi destule elemente laice în ea. Această imagine reducţionistă a călugărilor cărturari, trudind între două mătănii la copierea de texte liturgice, a împiedicat multă vreme orice posibilitate de sincronizare a culturii noastre cu cea din Occident. Puţinele încercări de a arăta dimensiunea plurivalentă a acestor schimnici, care nu ştiau doar o grămadă de limbi străine, ci chiar se adăpau de la izvoarele culturii apusene, încercând în predoslovii, cronografe sau letopiseţe, în diverse cuvântări omagiale, să-şi prezinte propriile puncte de vedere asupra ideilor filozofice, sociale şi politice care animau veacurile prin alte părţi. Aceste idei iluministe, preluate din puţinele cărţi şi gazete care ajungeau până la noi, nu sunt cu mult mai prejos decât cele vehiculate de gânditorii occidentali.

Sorin Oane

Mutilarea României, în tragicul an 1940, a dus la căderea regimului carlist. Conducerea ţării a revenit generalului Ion Antonescu, adus la putere de la Vâlcea. Antonescu îl criticase pe regele Carol al II-lea că a cedat, fără luptă, părţi din patrimoniul naţional. Generalul îi înmânase suveranului, după o discuţie furtunoasă, o scrisoare prin care îşi oferea concursul „pentru a salva ce mai era cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe[1]. Opinia lui Antonescu era împărtăşită şi de alţi ofiţeri superiori ai armatei române. Carol a hotărât însă trimiterea în arest a lui Antonescu la Mănăstirea Bistriţa (Vâlcea).

În legătură cu sfârşitul detenţiei de la Bistriţa există trei versiuni: 

Dumitru Bondoc

Valea Oltului este indisolubil legată de istoria, civilizaţia şi cultura poporului român, iar una din cele mai frumoase legende populare din Oltenia, legenda Domnului de rouă[1], îşi are obârşia de-a lungul văii unde, în urmă cu 120 de ani, reverbera şuierul primei locomotive la inaugurarea „drumul de fier” Corabia – Drăgăşani – Râmnicu Vâlcea. Deloc întâmplător, calea ferată ce străbate şi judeţul nostru, se edificase tocmai de-a lungul simbolicului drum al Domnului de Rouă pe care, spune legenda, „ tânăr şi chipeş fiind, pornea în amurg de seară dinspre Dunăre şi, urmând firul Oltului, ajungea la iubita sa din munţi, iar la primul cântat al cocoşilor pleca înapoi, neştiut de nimeni. Prinzând însă de veste şi dorind să dezlege taina acestei misterioase călătorii, locuitorii satului iubitei Domnului de Rouă au tăiat toţi cocoşii. Domnul de Rouă a băgat astfel târziu de seamă că se crăpa de ziuă şi a pornit năvalnic călare către curţile sale dinspre Dunăre, urmărit de sătenii curioşi. Se revărsau zorile pe când cei care puseseră la cale dezvăluirea se apropiau să-l prindă dar, Domnul de Rouă, o dată cu răsăritul soarelui pe dată s-a risipit ca fumul, cu cal cu tot, prefăcându-se în rouă şi lăsându-şi urmăritorii uimiţi.”

Liviu Cernăianu

În curând, se vor împlini 135 de ani de la naşterea acestui harnic ierarh, al cărui cuvânt de erudită vocaţie umanistă, proprie credinţei noastre strămoşeşti, constituie temei peren de meditaţie benefică. Larga paletă a problematicii sociale abordată de ierarhul cărturar, în scrierile sau în alocuţiunile sale publice, conturează un orizont de gândire şi faptă fertil, îndatorat să slujească biruinţa credinţei în Hristos şi prin valorile vieţii pământene a tuturor semenilor.

După împlinirea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918, națiunea română, sub domnia mărețului rege Ferdinand I, întregitorul României Mari, începe campania generală de armonizare a statului român național, acum unit între hotarele străbune, după secole de lupte și umilințe! În lupta aceasta se integrează și beiușenii, în inimile cărora erau vii jertfele dorobanțului român eliberator și ale fiilor urbei lor, Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, alături de alți eroi, care s-au jertfit pentru Unirea cu patria mamă, România Mare, alias « România dodoloață », cum cu alint o numeau românii transilvăneni! Acum se simțea nevoia, mai mult ca oricând, a unei publicații locale la care visaseră Ioan Ciordaș, Petru E. Papp și Viora Ciordaș, în timpuri imposibile însă. După alungarea stăpânirii străine vremelnice, dorința beiușenilor de a avea un organ de presă nu mai cunoaște opreliști. La 1 iunie 1921 tânărul avocat, Dr.Nerva Traian Cosma, scoate, pe cheltuiala lui, săptămânalul Beiușul-seria I (1921-930). După Dictatul de la Viena, când Bihorul sfârtecat își mutase capitala în Beiușul voievodal și după ce primul director murise de flebită la 17 septembrie 1939, Protopopul Ortodox al Beiușului, Petru E. Papp, editează seria a II-a (1942-1945). Noi am cercetat integral ambele serii, publicând prima lucrare monografică a acestui hebdomadar, indispensabilă oricărui viitor cercetător în domeniul publicisticii românești. Cartea a fost lansată și la Beiuș în toamna anului 2003, cu prilejul aniversării a 175 de ani ai Liceului « Samuil Vulcan ».

 

Ești aici: Home Valcea