Istorie Locala

Corneliu Tamaș 

Mare conducător de oşti şi abil diplomat, Mircea cel Bătrân s-a dovedit a fi şi un bun gospodar al ţării, cancelaria domnească întemeiată pe concepţia feudală asupra domniei avea menirea ca, pe linie administrativă, să asigure executarea funcţiilor domneşti: fiscalitatea, justiţia, apărarea autorităţilor statului şi fiinţei domnului.

Personalul cancelariei domneşti, condus de marele logolat, provenea din specialişti care ştiau să scrie şi să citească, în acelaşi timp, aveau cunoştinţe şi despre formula rea diplomatică a actelor.

Marele logofăt, fiind membru al Sfatului Domnesc, participa la şedinţe şi, apoi, dădea dispoziţii grămăticilor să întocmească actele, consemnând hotărârile luate. Dezvoltarea economică, politică şi socială a ţării duce la înmulţirea personalului cancelariei domneşti; logofătul a început să fie numit primul logofăt, spre a se deosebi de subalternii săi. în ceea ce priveşte modul de întocmire a actelor, logolătul dicta grămăticu lui documentul, acesta, însă, era legat de formularul de care nu se îndepărta. Aceste formulare se repetă aproape în mod stereotip, din cele mai vechi documente cunoscute (2).

Eliberarea documentelor însemna şi validarea lor, prin semnătură domnească şi prin aplicarea sigiliului voievodal, orice serviciu făcut de către domnie, prin cancelaria sa, trebuia să primească o contravaloare în bani, contravaloare ce reprezenta un venit personal al celui ce presta acel serviciu (3).

Articolul integral.

pr. Nicolae Moga

Coasta Benghii este un loc situat la o altitudine de 1956 m., pe culmea Munților Latorița, între Obârșia Latoriței și Pârâul Benghii. Ea se înfățișează ca o șa largă, ce leagă vârfurile Bora (2055 m.) și Miru (1975 m.).

Acest toponim compus: coasta - apa - benghii, adică a „dracului”, pentru că lingviștii noștri presupun că benga înseamnă „diavol”, „drac”[1]și era folosit numai la înjurături. De fapt, explicația ar fi că aceasta - coasta - era greu de urcat sau de coborât, aveau loc, adesea, accidente[2]. În expresiile localnicilor și ale celor din împrejurimi se pot auzi și astăzi forme: „Du-te la benga!” sau „Lua-te-ar benga!”. Documentele geografice atestă existența unei biserici în punctul „Coasta Benghii” și anume harta austriacă de la anul 1791.

Articolul integral.

În configuraţia etnoculturală a judeţului Vâlcea, oraşul Horezu este centrul unei subzone deosebit de productive şi performante, care coagulează fondul structural al zonei Vâlcea în contextul culturii populare româneşti, cuprinzând valori recunoscute pe plan naţional, mai ales în domeniul artei populare. “Ceramica de Hurez” este una din mărcile identitare ale spaţiului vâlcean în cultura tradiţională din România.

Ligia Elena Rizea

Existenţa multiseculară a aşezămintelor de cult de pe Valea Otului, intrată ferm în istorie prin hrisove şi mărturi din timpul lui Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul sau Matei Basarab, existenţă legată, prin urmare, de momente şi prodigioase personalităţi ale istoriei românilor, ca şi vechile vestigii romane de la «Arutela», castrul construit la poalele Muntelui Cozia în sec. II – III d. Hr., s-au confruntat, în ultimul sfert de veac de la sfârşitul mileniului II, cu ameninţarea dispariţiei lor.

Amplele lucrări hidrotehnice de pe Valea Oltului au pus în discuţie – cum preciza nota cu măsurile stabilite în 15 decembrie 1978 în şedinţa de comandament de la Consiliul popular al judeţului Vâlcea – desfiinţareastrămutarea sau construirea de noi obiective economice, locuinţe, social-culturale sau tehnico-edilitare ca urmare a construirii hidrocentraleleor Turnu şi Călimăneşti.

În viziunea comandamentului de mai sus, istoria era desfiinţată sau strămutată. În discuţie erau: ctitoria lui Neagoe Basarab din Ostrov, stăreţia Schitului Ostrov, ruinele “Coziei Vechi”, statuia lui Mihai Eminescu şi o cruce de hotar din secolul al XVIII-lea, care urmau să fie strămutate, iar castrul roman «Arutela», consevat şi amenajat pe acelaşi amplasament. Nu întâmplător, deşi, titlul notei cu măsuri începea cu defiinţarea şi strămutarea, măsurile enumerau în primul rând construirea de noi obiective, pentru că triumful socialist trebuia să fie constructiv. Între aceste obiective, la loc de frunte, privitor la Insula Ostrov, se specifica : la pct. 4 – “refacere ştrand Ostrov “; la pct. 5 – “refacere chioşc pentru muzică şi scenă spectacole Ostrov “; la pct. 6 – “amenajarea parcului Ostrov în noile condiţii (supraînălţat) “. Referirile la castrul roman Arutela ocupau în notă poziţia a 14 – a, statuia lui Mihai Eminescu, locul al 15 – lea, ruinele «Coziei Vechi», locul al 23-lea, iar biserica lui Neagoe Basarab, locul al 25-lea, cu verdictul : “strămutarea bisericii Ostrov “. În total erau prevăzute 35 de măsuri.

Articolul integral.

            Cu toate că a trecut ceva vreme de când a apărut această monografie (mai, 2004), la Editura Ex Ponto din Constanţa, ecourile stârnite, interesul multor cititori pentru a afla amănunte despre procesul realizării unei lucrări de asemenea dimensiuni şi valoare, despre cauzele întârzierii tipăririi acesteia, ne-au determinat să aducem unele precizări despre ”istoria” realizării şi editării ei.

            Iniţiată, redactată în mare parte şi propusă pentru editare încă din 1974, monografia aceasta a avut neşansa de a nu vedea lumina tiparului timp de trei decenii, din cauze pe care le vom relata în cele ce urmează.

            Pentru a nu se irosi rezultatul unui mare volum de muncă, la care a trudit un colectiv extins de autori şi redactori, Comisia pentru cultură şi învăţământ a Consiliului Local Municipal Drăgăşani a hotărât să facă demersurile necesare pentru reactualizarea, completarea şi tipărirea cărţii, între 2002 - 2004, cu înţelegerea şi sprijinul financiar al conducerii primăriei.

            După aproape doi ani de eforturi impuse de nevoia aducerii la zi, a completării cu capitolele care lipseau, sau care erau deficitare, monografia a putut fi tipărită, împlinindu-se astfel un mai vechi vis al altor generaţii cu preocupări şi calificare în acest domeniu.

Articolul integral.

 

«...face parte dintre acei oameni privilegiaţi, cu care Atotputernicul are un plan. Şi planul, purtând sigiliul sorţii, trebuie îndeplinit întocmai, fără clauze, fără condiţii, fără concesii. Este ca un contract cu viaţa, aşa cum îi mărturiseam în dialogul din 1999: Dacă este adevărat că individul stă sub puterea destinului, atunci tot atât de real este şi faptul că stă în puterea lui să-şi împlinească, prin trudă, un anumit destin – glorios sau anonim, performant sau mediocru. Predestinarea îmi apare, aşadar, ca o condamnare la un travaliu necontenit...»

(articolul integral)

***

Procesele înnoitoare care au marcat lumea modernă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut un ecou favorabil în evoluția învățământului și educației din societatea românească. Acest curs va fi resimțit în drumul parcurs de gândirea și practica pedagogică, de la școala fröebeliană[1] până la „grădina de copii” modernă. A fost un drum lung și sinuos, condiționat de prefacerile ce au avut loc în sfera activităților economico-sociale și în mentalitatea societății.

Ideea cuprinderii copiilor în procesul educației înainte de școală, capătă, astfel, un teren tot mai larg în cercurile de specialitate, considerându-se că în familie, casa părintească nu poate prezenta și asigura în totalitate condițiile grădinei de copii, care oferă un supliment formativ complex și indispensabil, pe lângă cea mai completă educație primită în familie. Noua concepție educativă va fi îmbrățișată și cultivată de mințile luminate ale vremii, ca expresie a vibrației conștiinței civice, în folosul creării a ceea ce s-a denumit inițial, „grădina copilașilor” sau „grădina de copii”.

Ieri am văzut un vultur murind

Plutea spre abisuri de nedesluşit,

Şi aripa lui abia fâlfâind,

Nicicând nu credeam că zbura spre zenit.

Era în amurg şi cerul plângea

Cu stropi de argint pe leşu-i zdrobit,

Un vultur e mort şi în inima mea

Nu pot să iubesc deşi am iubit.

Nu plâng, iubito, tu n-ai nici o vină,

Eu sunt cel ce pleacă cu ochi trişti şi goi

În faţa mea parcă ar sta o străină,

Deşi n-am uitat ce a fost între noi.

Acum vreau să plec oriunde-aş putea,

Să uit, să mă-ngrop în noaptea adâncă,

Dar iartă-mi, iubito, că nu pot schimba

Destinul ce-mi pune în cale o stâncă.

Aceste versuri sunt ale cunoscutului cântec de munte „Vârf Carpatin – Vulturul” , este un cântec frumos dar trist ca multe alte cântece ale genului...Oare de ce?!...Am ales să încep serialul nostru cu aceste versuri pentru că se potrivesc cu povestea tinerilor din grupul „Vulturul Carpatin”. Tinerii aceia abia trecuţi de adolescenţă, aveau idealuri şi năzuinţi, poate aveau iubite, dar iubeau mai presus de orice, dreptatea şi libertatea...au luptat dar, în cele din urmă, au fost învinşi...Serialul pe care îl începem azi este un omagiu adus tuturor luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă în care un moment cu valoare de simbol, a fost şi lupta tinerilor din grupul „Vulturul Capatin".

La luptă pentru libertate! Pentru patria noastră sfântă, România! 

Dezvoltarea limbajului, a capacităților de comunicare verbală și a creativității verbale 

Pentru orice cetăţean – indiferent de vârstă şi de profesie - gradul de stăpânire şi de folosire a limbii a devenit o trăsătură definitorie a personalităţii sale. De aceea sunt necesare acţiuni şi măsuri speciale pentru "cultivarea vorbirii", pentru dezvoltarea capacităţilor de comunicare verbală, de utilizare adecvată a limbii şi de stimulare a creativităţii verbale.

Limba se învaţă. Fiecare se naşte cu capacitatea potenţială de a vorbi, dar copilul, omul nu inventează limbajul şi nu alege limba pe care o învaţă. Învăţarea limbii este în funcţie de informaţia venită din afară, adică de mediul lingvistic ce-l influenţează. Transformarea capacităţii potenţiale a limbajului în capacitate reală este dependentă de comunicarea verbală a copilului cu adulţii şi de exerciţiu.

Datorită importanţei pe care o are limbajul în pregătirea profesională şi în viaţa socială a omului, în ţara noastră acţiunea de "cultivare a limbii" nu mai este lăsată pe seama unor voluntari entuziaşti; ea este o problemă de stat, care se rezolvă prin organisme de învăţământ şi de cultură specializate, după un program riguros, de care beneficiază oamenii de toate vârstele.

Dezvoltarea capacităţilor de comunicare constituie una dintre sarcinile foarte importante ale educaţiei din instituţiile preşcolare, pentru că limba este condiţie de bază în formarea, fixarea şi diferenţierea noţiunilor şi în transmiterea informaţiei. Ea contribuie la realizarea sarcinilor de pregătire intelectuală, morală şi estetică, la dezvoltarea gândirii şi a capacităţii creatoare. Limbajul se dezvoltă în toate etapele vieţii.

Vineri, 27 Noiembrie 2020 08:24

Profesorul Dumitru Gușetoiu

Scris de

Sorin Oane

Povestea acestui personaj al istoriei vâlcene este emblematică pentru mulţi oameni din ceea ce s-a numit „rezistenţa românească anticomunistă de după 1944”. Analiza acestui caz este şi o modalitate de a înţelege modul cum proceda Securitatea cu cei pe care îi considera periculoşi pentru regimul comunist, fie că periculozitatea era manifestă, fie că era doar potenţială.

Dacă nu ar fi existat regimul comunist, Dumitru Guşetoiu ar fi rămas în amintirea noastră ca unul dintre cei mai renumiţi profesori de istorie din ţară şi ca autorul celei mai bune metodici de istorie din perioada interbelică. Guşetoiu a fost un profesor atât de renumit, încât chiar Nicolae Iorga a insistat să-i fie asistent. Instaurarea regimului comunist i-a frânt însă destinul şi a făcut din activitatea lui profesională şi politică motive de a deveni un „caz” al Securităţii.

Povestea lui Dumitru Guşetoiu este exemplară pentru soarta intelectualului român de după 23 august 1944:

Dumitru Guşetoiu, născut la 11 aprilie 1896 la Băileşti-Dolj, fiul lui Constantin şi Elena, a fost între 1940-1944 preşedintele organizaţiei P.N.Ţ.- Maniu din oraşul Râmnicu Vâlcea. A fost şi membru al Comisiei Judeţene al P.N.Ţ. şi responsabil al sectorului Bujoreni – Muiereasca. În partidul lui Maniu intrase în 1930”.

Această formulă succintă de prezentare se repetă obsesiv în toate dosarele Securităţii, pentru perioada 1947 – 1989, care îl priveau pe profesor. Ceea ce conta la acest om, pentru Securitate, era doar faptul de a fi făcut parte dintr-un partid „burghezo-moşieresc”, partid care a reprezentat mult timp adversarul politic cel mai important pe care l-a avut P.C.R., după 23 august 1944, dată de la care România a intrat în orbita comunismului sovietic.

Ești aici: Home Valcea