Evenimenteledin dec. 1989 au provocat numeroase mutaţii – majoritatea, benefice – şi în domeniul culturii, pe linia noilor orientări ideologice şi spirituale, în primul rând – în sfera instituţiilor de cultură, o bună parte dintre acestea fiind reorganizate: în conformitate cu condiţii istorice ivite, ele au căpătat atribuţii noi, renunţându-se la unele anterioare.
Prin Decretul-Lege nr. 81 din 9 februarie 1990, Consiliul Frontului Salvării Naţionale s-a transformat în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), a cărui activitate s-a încheiat la 20 mai 1990, după alegerile generale; în acest organism, au intrat şi reprezentanţi ai partidelor nou înfiinţate. Biroul Executiv al CPUN cuprindea şi mai multe comisii, printre care Comisia pentru învăţământ, cultură şi ştiinţă131.
Pentru Râmnic (dar nu numai), în ceea ce priveşte perioada imediat următoare celui de-al doilea război, este foarte important intervalul pe care l-am putea numi Momentul Leca Morariu. În urma ocupării Basarabiei de către ruşi, renumitul scriitor şi om de cultură venise şi se stabilise (împreună cu soţia sa, Octavia) în oraşul de sub Capela, în luna martie a anului 1944, odată cu plecarea de la Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi, unde fusese angajat. În scurt timp, universitarul basarabean a devenit un moment de referinţă pentru viaţa culturală a Râmnicului şi, implicit, a judeţului: casa lor s-a transformat într-un adevărat centru cultural. Pe lângă contribuţia pe care şi-a adus-o – ca profesor în domeniu – la dezvoltarea învăţământului muzical vâlcean, pasiunea şi preocupările lui pentru muzică au condus la alcătuirea unui ansamblu de cameră, din componenţa căruia, pe lângă cei doi soţi iniţiatori, făceau colegi instrumentişti de la şcoala de muzică din oraş. Orchestra a susţinut o serie de concerte, în localitate, cât şi în staţiunile balneare din jur ( . . . ). Când la Vâlcea ia fiinţă orchestra semisinfonică a Casei de cultură, De asemenea, soţii Morariu îşi vor da concursul, printre primii, la organizarea şi reuşita acţiunilor întreprinse de noua orchestră semisimfonică înfiinţată la câţiva ani după război, în cadrul Palatului de Cultură. Casa de sub Capela, a profesorului cărturar Leca Morariu, a adăpostit şi colocvii literare, cu care ocazie se comentau ultimele apariţii editoriale, noile orientări artistice, traducerile la modă pe atunci etc.61.
După sfârşitul Primului Război Mondial şi înfăptuirea Marii Uniri din 1918, viaţa culturală din Vâlcea a cunoscut o afirmare crescândă, în toate sectoarele: ar fi necesar un volum special pentru a reliefa bogăţia şi diversitatea de realizări ale vâlcenilor în această vastă şi complexă sferă a instituţiilor şi manifestărilor culturale, a personalităţilor care s-au manifestat într-un sector sau altul al vieţii spirituale. Din motive de spaţiu, nu va fi posibilă decât o concisă trecere în revistă a acestora, pentru ca lectorul vâlcean să ia act despre creaţiile generaţiilor anterioare în domeniul spiritual, iar cercetătorul din afara judeţului să-şi poată face o idee cât mai apropiată despre potenţialul cultural al acestei zone a ţării. Din motive de structură şi pentru ca lectorul să poate urmări la adevăratele lor dimensiuni, realizările din diferite domenii, vom păstra, în linii mari, aceeaşi structură ca la secvenţa anterioară: criteriul de bază va fi sectorul cultural de referinţă şi, în interiorul acestuia, principiul cronologic.
c-1. Perioada interbelică. În aceşti ani, au acţionat o serie de societăţi, asociaţii şi cercuri, o bună parte - despre care a fost vorba mai sus - înfiinţate înainte de primul război mondial, dar şi altele nou întemeiate, precum „Unirea” – Liga pentru Unitate Cetăţenească din Drăgăşani”, înfiinţată în dec. 1919, având drept scop „răspândirea cunoştinţelor de igienă, educaţie cetăţenească naţională, fizică, morală, intelectuală, prin conferinţe, şezători, cercuri culturale, reprezentaţii cinematografice, şcoli de adulţi, publicaţiuni etc.”1. Reamintim şi importanta Consfătuire a cadrelor didactice din Vâlcea, în octombrie 1929, când, sub conducerea subrevizorului Carp Greceanu, s-a hotărât reorganizarea cercurilor culturale şi înfiinţarea de cămine culturale în fiecare sat din Vâlcea2.
Manifestându-se timid în primii ani – cu adevărat învolburaţi – care au urmat revoluţiei lui Tudor, cultura scrisă a vâlcenilor a cunoscut ulterior (ca şi învăţământul, dealtfel) o dezvoltare din ce în ce mai pronunţată, în special în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În cele ce urmează, vom avea în vedere evidenţierea instituţiilor de cultură din judeţ şi a activităţii acestora, principalele manifestări culturale, literare şi artistice desfăşurate în Vâlcea de-a lungul deceniilor, activitatea tipografiilor, presa vâlceană, diferitele structuri organizatorice de profil (societăţi, asociaţii, cercuri etc.) Cu excepţia unor conducători de instituţii din domeniu, profilul şi activitatea oamenilor de cultură, ale artiştilor şi scriitorilor din zonă au fost avute în vedere numai în măsura în care aceştia au manifestat iniţiative deosebite ori s-au implicat în activităţi şi evenimente culturale semnificative, întrucât majoritatea acestora au fost incluşi – cu fişe concise, dar reprezentative – la capitolul „Personalităţi vâlcene”.
Tipografiile. Considerăm necesar şi oportun să începem această secvenţă cu câteva informaţii şi consideraţii privind imprimeriile vâlcene, întrucât – printre altele - acest domeniu a făcut, se ştie, faima Râmnicului.
"Orașul domniei mele, numit Râmnic" - scaun episcopal și "capitala tipografilor"
Scris de VLBiblioteca
Între virtuţile aparte pe care le are Oltul pentru vâlceni (ca şi pentru români, în genere), în prim plan se află cele sacrale. În apa lui largă se răsfrânge cerul, îngemănându-se cu peisajul terestru din jur (fie munţi, fie dealuri, fie şes) şi dând astfel o sugestie a dialogului perpetuu dintre sacru şi profan, dintre Dumnezeu şi om. Deloc întâmplător, lăcaşurile sacre de pe malurile lui sunt asemeni unor chintesenţe ale acestui dialog, răsfrângându-se în apele Oltului – cum a relevat, într-o stare de graţie poetică, eminentul scriitor şi cărturar-teolog (Bartolomeu) Valeriu Anania, în 1990: Oltul străbate cele trei judeţe în care se află eparhia drept pe mijloc ca o coloană vertebrală; în ea se oglindesc, răsfrânte de sus, ca într-o vastă şi multiplă arcuire de curcubeie, frumuseţile duhovniceşti ale vechilor noastre ctitorii. De aici, mărturisită, ideea titlului Cerurile Oltului pentru albumul dedicat aşezămintelor de cult din Episcopia (pe atunci) a Râmnicului şi Argeşului, lucrare monumentală cu descrieri şi comentarii rafinate într-o subtilă formulă dialogică a unui mirean (Val) cu un călugăr (Bart), ipostaze ale autorului.
Constantin Brâncoveanul - împlinitorul culturii scrise medievale vâlcene
Scris de VLBiblioteca
Epoca de stabilitate politică şi dezvoltare economică şi culturală marcată de îndelungata domnie a lui Matei Basarab a creat premisele unei noi deveniri româneşti, mai consistente şi mai expresive, atât pe dimensiuni autohtone, cât şi în coabitare („intertext”) cu elemente alogene. Deschiderile epocii mateine către epoca de creativitate brâncovenească ce i-a urmat s-au reliefat prin aspecte semnificative precum:
• ascendenţa unor noi neamuri de boieri-dregători (Bălenii, Cantacuzinii, Ghiculeştii, Băjeştii – dintre cei din urmă, vornicul Mareş Băjescu ctitorind, în 1666, schitul Cornet de pe firul montan al Oltului);
Craioveștii şi Matei Basarab - continuatorii culturii scrise medievale vâlcene
Scris de VLBibliotecaSecolul al XV-lea, secolul căderii Imperiului Bizantin şi al instituirii marii puteri a otomanilor la porţile Europei, a fost, pentru noi, începutul dramaticei strategii de rezistenţă naţională şi de continuitate a devenirii social-economice şi cultural-spirituale. Mircea cel Mare, după ce se confruntase, primul, cu otomanii, neîngăduindu-le să cucerească la nordul Dunării şi impunându-le respectul, sfârşeşte prin a le „închina” ţara (prin plata unui tribut), dar, în tratatul cu ei, câştigă asigurarea domniilor pământene şi neîngrădirea cultului creştin strămoşesc28.
După Mircea, trupul ţării este „ciuntit” la margini (Dobrogea – de către turci, Severinul – de către austrieci), Vlad Ţepeş, în speranţa că va fi ajutat de puterile creştine, încearcă din nou calea armelor, stânjenind ascensiunea lui Mohamed al II-lea în Europa, dar a trebuit să se revină, cu resemnare, la calea de supunere şi pace29.
Cultura scisă medievală vâlceană - Mircea cel Mare - Întemeietorul
Scris de VLBiblioteca
Marele domnitor Mircea cel Bătrân (1386-1418) – numit „cel Bătrân”, nu pentru vârstă, ci pentru a-l deosebi de Mircea „cel Nou”, Mircea Ciobanu, din secolul al XVI-lea, fiindcă la noi nu s-a folosit denominaţia cu numeralul ordinal la domnii cu acelaşi nume (v. Florin Constantiniu) – menţionează, în documentele sale administrative, judeţul Vâlcea, ca prim judeţ atestat, şi Râmnicul drept oraşul domniei mele (deci, cu privilegii, dar şi cu obligaţii la nivelul domniei); aşadar, de el se leagă începuturile rolului politic, administrativ, juridic, dar şi cultural-spiritual pe care-l va avea Vâlcea în tot evul mediu românesc. El ctitoreşte în 1388, la ieşirea Oltului dintre munţi, ca necropolă domnească, sfânta mănăstire Cozia, care întruneşte şi manifestă potenţialul culturii şi artei religioase a vremii, modelul său influenţând, mai mult sau mai puţin, pentru trei-patru secole, cultura şi arta în Oltenia şi Muntenia.
Opus conceptului de cultură orală – populară – minoră, conceptul de cultură scrisă se înseriază cu ceea ce putem numi cultura clasei/claselor suspuse, cultura urbană sau cultura majoră, dar opoziţia acestor concepte şi acestor serii, admisibilă în interiorul sistemului culturii în genere, vădeşte, în procesualitatea devenirii acesteia, interferenţe şi, în fond, complementarităţi. Astfel este şi cazul culturii din Vâlcea, în care cele două tipuri sau nivele sau vârste (cf. Lucian Blaga) – cultura orală şi cultura scrisă -, interferează, în virtutea unui schimb reciproc de valori, încă de la începuturi şi chiar şi azi, autonomizându-se pe parcurs.
Vâlcea posedă, azi, tezaurizată (în linii mari), tradiţia culturii populare vâlcene, precum şi experienţa stimulării şi valorificării artei populare contemporane – în înţelesurile autenticităţii (ţărăneşti). Nu vom spune, însă, cu acestea că n-ar mai fi multe de făcut. Dimpotrivă, ceea ce s-a făcut (Muzeul Satului Vâlcean, ca şi Arhiva de Folclor de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Valorificarea Tradiţiilor şi a Creaţiei Populare) trebuie păstrat şi folosit ca bază pentru cercetări şi dezvoltări de viitor. Căci numai înţelesurile autenticului ţărănesc – în „varianta” satului din ultimii 200-300 de ani – nu ne mai sunt suficiente.
Citeşte mai mult ...
În ansamblu, folclorul vâlcean se caracterizează printr-o mare bogăţie şi diversitate, rezultat al asimilării confluenţelor cu zonele învecinate şi al sintezei particulare care-i conferă originalitate în nord-estul Olteniei.
Obiceiurile legate de muncă, respectiv de principalele ocupaţii ale locuitorilor, s-au practicat în forme relativ diferite, în funcţie de profilul social-economic al zonei. Astfel, în aria montană încă au viabilitate obiceiurile legate de alesul oilor - primăvara şi toamna; în aria sudică, în care agricultura este preponderentă, se practica până mai de curând obiceiul ogorâtului, care consta în sărbătorirea tragerii primei brazde din an.
Descoperirile arheologice din perioada dacică şi daco-romană, ca şi mărturiile etnografice şi istorice din epoca feudală atestă dezvoltarea continuă a unei bogate palete de meşteşuguri populare, dintre care arhitectura, prelucrarea lemnului, a fierului şi a pietrei, zugrăvitul, olăritul, cusutul şi ţesutul au cunoscut şi cunosc o evoluţie artistică remarcabilă, cristalizând un stil propriu, original, cu valenţe specifice fiecărui gen.
Cultura populară vâlceană - Unitate în diversitate
Scris de VLBiblioteca
Cu rădăcini adânci în epoca arhaică, cu trepte bine marcate în devenirea ei, până azi, cu transformări creative într-un dublu circuit de valori cu curtea feudală, biserica şi, mai recent, oraşul, care nu i-au alterat fondul, ci l-au „altoit”, cu inerente interferenţe în corelaţia cu zonele etnofolclorice învecinate, trunchiul culturii populare din Vâlcea s-a dovedit rezistent şi viguros în istorie, având, în nord-estul Olteniei, unitate şi specificitate zonală proprie.
Aspecte precum cele arhaice şi antice de mai sus pot fi considerate ca ţinând de substratul culturii populare vâlcene, pe când devenirea ei implică stratul şi adstratul. În această privinţă, contrar viziunii lui Romulus Vulcănescu referitoare la naşterea şi devenirea mitologiei române prin etape de substrat, adstrat şi strat3, adoptăm, în mod mai adecvat, modelul din teoria straturilor limbii; în virtutea acesteia, pentru istoria limbii şi a culturii române, substratul este traco-getic, stratul îl constituie perioada formării poporului şi a limbii lui prin convieţuirea daco-romană creştină şi prin îmbogăţirea noului idiom cu un bogat lexic slav, iar adstratul implică, deopotrivă cu continuitatea şi evoluţia limbii şi culturii autohtone, influenţele geo-istorice succesive: maghiară, cumană, turcă, neogreacă ş.a.m.d.
Valcea