Cultura populară vâlceană - Unitate în diversitate
Scris de VLBiblioteca
Cu rădăcini adânci în epoca arhaică, cu trepte bine marcate în devenirea ei, până azi, cu transformări creative într-un dublu circuit de valori cu curtea feudală, biserica şi, mai recent, oraşul, care nu i-au alterat fondul, ci l-au „altoit”, cu inerente interferenţe în corelaţia cu zonele etnofolclorice învecinate, trunchiul culturii populare din Vâlcea s-a dovedit rezistent şi viguros în istorie, având, în nord-estul Olteniei, unitate şi specificitate zonală proprie.
Aspecte precum cele arhaice şi antice de mai sus pot fi considerate ca ţinând de substratul culturii populare vâlcene, pe când devenirea ei implică stratul şi adstratul. În această privinţă, contrar viziunii lui Romulus Vulcănescu referitoare la naşterea şi devenirea mitologiei române prin etape de substrat, adstrat şi strat3, adoptăm, în mod mai adecvat, modelul din teoria straturilor limbii; în virtutea acesteia, pentru istoria limbii şi a culturii române, substratul este traco-getic, stratul îl constituie perioada formării poporului şi a limbii lui prin convieţuirea daco-romană creştină şi prin îmbogăţirea noului idiom cu un bogat lexic slav, iar adstratul implică, deopotrivă cu continuitatea şi evoluţia limbii şi culturii autohtone, influenţele geo-istorice succesive: maghiară, cumană, turcă, neogreacă ş.a.m.d.
Concept modern (vezi. engl. Folklore, în sec. al XIX-lea), cultura populară, înţeleasă ca totalitate a tradiţiilor, a formelor şi manifestărilor etnofolclorice de factură orală şi de sorginte rurală, tinde, în epoca modernă, să acopere şi o parte din expresiile habituale semiurbane (ale celor care au venit de la sat la oraş). Vom încerca, aici, să reliefăm doar „media istorică” a culturii orale, populare, aşa cum s-a configurat ea în răstimpul de la obârşii până azi, pe dimensiunile autentice.
Referinţe. Cele mai multe mărturii şi studii privind cultura populară vâlceană aparţin, cum e şi firesc, cercetătorilor vâlceni de origine (prof. I.I. Alexandrescu, înv. Marin Badârcea, pr. Teodor Bălăşel, Eugenia Bănescu, prof. Gheorghe Bobei, prof. Marin Brânaru, prof. Constantin Ceauşu, pr. Gh. F. Ciauşianu, Maria Cioară-Bâtcă, prof. Nicolae Ciurea-Genuneni, Maria Constantinescu, Eugen Deca, prof. Aurelian Didicescu, Toma Dragu, înv. Alexandru Enăchescu, înv. Gh. Fierăscu, pr. Gheorghe Fira, Nicolae Georgescu, Mihail Gregorian, dr. Gheorghe Iordache, prof. Costea Marinoiu, dr. Constantin Mohanu, prof. Dumitru Mitrana, înv. Iulian Nicolaescu, Marin D. Niţu, prof. Ion Paşol, Dumitru Păunescu, Ion Piloiu, C. M. Popescu, înv. Ion N. Popescu, asist. univ. Adina Rădulescu, prof. Vartolomei Todeci, prof. George Voica, înv. Ilie Zugrăvescu ş.a.) sau vâlceni prin adopţiune (Traian Cantemir, pr. Gh. Cârstoiu-Frunzaru, Gheorghe Deaconu, N. I. Dumitraşcu, pr. Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, Ioan St. Lazăr, Emil Marica, C. N. Mateescu ş.a.). S-ar putea constitui şi o categorie de „vâlceni prin pasiune”, cuprinzând specialişti de pe plan central care au acordat o atenţie specială, cercetării de profil în Vâlcea: Andrei Pandrea, Paul Petrescu, Mihai Pop, Elena Secoşan, Barbu Slătineanu, Paul H. Stahl, Georgeta Stoica, Cristea N. Ţapu, Ion Vlăduţiu, Romulus Vulcănescu, Silvia Zderciuc şi, mai recent, Nicolae Constantinescu, Corina Mihăescu, Cornel Bălosu ş.a. Referinţe şi interpretări importante privitoare la cultura şi arta populară din Vâlcea se regăsesc în lucrări semnate de specialişti precum: pr. Gheorghe Alexe, Al. I. Amzulescu, Ovidiu Bîrlea, Florea Bobu-Florescu, Corneliu Bucur, Octavian Buhociu, Ion Conea, Iordan Datcu, Constantin Eretescu, Vasile V. Filip, Ion Ghinoiu, Iosif Herţea, Herbert Hoffmann, Gheorghe Ionescu, Corina Nicolescu, Ovidiu Papadima, Teodor Pleşa, Barbu Slătineanu, Gr. Tocilescu, Vasile Vârcol, Teodora Voinescu ş.a.
Cultura – atât cea orală, cât şi cea scrisă – asigură judeţului Vâlcea, prin tradiţia, dar şi prin actualitatea sa, un prestigiu stabil, reliefat de realizări ce configurează un remarcabil spiritus loci creativ.
Specificitate. Cel mai vechi judeţ din România (ca atestare administrativă) şi-a păstrat, în decursul a peste 600 de ani, aproximativ acelaşi perimetru, putând să-şi realizeze un profil, în genere, unitar, atât în cultura orală, cât şi în aceea scrisă. Referitor la cultura orală, specialişti precum Ion Vlăduţiu (în 1972), pentru etnografie1 , şi Profesorul Mihai Pop (în 1974), pentru creaţia folclorică2, au demonstrat că, în pofida interferenţelor cu zonele etnofolclorice vecine (Argeş, Mărginime, Gorj, Romanaţi), Vâlcea constituie o zonă distinctă, cu particularităţi şi performanţe proprii, originale, în cultura populară românească.
Mi-am început biografia intelectuală, chiar internaţională, aş spune, scriind despre Cozia şi descoperind unele lucruri la ctitoria lui Mircea. Mi-am continuat-o scriind despre Arnota lui Matei Basarab. Şi apoi, mi-am dedicat multă vreme cercetării acelui ctitor extraordinar, care este pentru mine şi omul cel mai reprezentativ al mentalităţii româneşti vechi, aşa cum va fi fost ea, cu luminile şi umbrele ei, Constantin Brâncoveanu. Am bătut Vâlcea în toate sensurile. Şi atunci când prefaţam Cartea Oltului a Î. P. S. Bartolomeu Anania, un ilustru vâlcean, astăzi păstor al ortodocşilor din Transilvania – carte apărută, în condiţii somptuoase, la Editura PRO, cu sprijinul lui Adrian Sârbu şi al lui Mugur Isărescu - , spuneam că nimic nu m-a făcut să înţeleg mai bine fantezia debordantă a vâlcenilor, spiritul acesta de poveste care vine din lumea lui Anton Pann, decât Schitul de la Jgheaburi. Schitul acela care apare parcă pe o tipsie, după ce străbaţi păduri şi unde o maică spunea cât de bogată este, pentru că are foarte multe: ea are acolo nişte araci, nişte viţă, biserica aceea splendidă şi mica livadă.
Prin aşezarea sa prielnică, prin varietatea şi dispunerea armonioasă a reliefului, prin frumuseţile naturale oferite privirilor, judeţul Vâlcea este unul dintre ţinuturile cele mai pitoreşti ale ţării şi, îndrăznim s-o spunem, ale lumii; de asemenea, prin înfăptuirile sale culturale şi ştiinţifice - trecute şi prezente - , el ocupă un loc prestigios printre celelalte judeţe ale României, căreia i-a creat faimă (nu o dată, mondială) printr-o serie de reprezentanţi iluştri şi de realizări performante ale acestora în diverse domenii, din care menţionăm într-o ordine aleatorie: arhitectura religioasă, cartea veche, literatura clasică şi contemporană, medicina, chimia, artelele plastice, teatrul, cultura populară, muzica, sportul etc.
Institutul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică pentru Mecanică Fină și Scule București - filiala Rm. Vâlcea
Scris de VLBiblioteca
În anul 1980, lua fiinţă în Râmnicu-Vâlcea o filială a Institutului de Cercetare Ştiinţifică şi Inginerie Tehnologică pentru Mecanică Fină şi Scule (ICSITMFS) Bucureşti. Iniţial, obiectivul aceste unităţi a fost acela de a asigura condiţiile pentru punerea în funcţiune cu succes, a Întreprinderii de Echipament Hidraulic (IEH) Râmnicu-Vâlcea, actuala S.C. Hervil S.A., fapt petrecut un an mai târziu, când o parte din personal a şi trecut la partea productiva. Întreprinderea a apărut în cadrul Centralei de mecanică Fină Bucureşti (director: Mihai Popa) 109.
Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Ecologie Industrială București - Sucursala Rm. Vâlcea
Scris de VLBiblioteca
În anul 1978 a luat fiinţă Institutul de Cercetare pentru Epurarea Apelor Reziduale (ICPEAR) - Bucureşti108. Unitatea era coordonată de Ministerul Industriei Chimice (MICh) şi avea atribuţii de coordonare şi realizare a programelor de cercetare-proiectare pentru tehnologii şi echipamente de epurare a apelor uzate, rezultate din activităţi ale industriei chimice. În anul 1982, s-a înfiinţat la Râmnicu-Vâlcea, pe platforma chimică, o filială a ICPEAR Bucureşti. De pe la mijlocul anilor ’80, activitatea din cadrul ICPEAR s-a extins şi asupra apelor uzate provenite din alte ramuri industriale şi din staţiile de tractare-epurare ale marilor unităţi industriale, dezvoltându-se concomitent şi componenta implicită de control şi urmărire a poluării apelor prin metode fizico-chimice şi biologice.
Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Rm. Vâlcea
Scris de VLBibliotecaStaţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură (SCDP) Râmnicu-Vâlcea a luat fiinţă în anul 1977, având alocată la înfiinţare o suprafaţă de 1050 ha de teren pe care să-şi desfăşoare activitatea104. În prezent (2008), suprafaţa deţinută de această unitate de cercetare-dezvoltare este de numai 310 ha, cu „perspective” de diminuare (există în ţară nenumărate exemple în acest sens). În momentul acesta (octombrie 2008), se doreşte pur şi simplu evacuarea ei de pe terenul din strada Calea lui Traian nr. 464 (suprafaţă care, probabil, se urmăreşte a fi folosită în alte scopuri). SCDP Râmnicu-Vâlcea este o instituţie publică, având personalitate juridică. Organul administraţiei publice de profil - Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, organul ierarhic superior - Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti” Bucureşti, iar coordonarea ştiinţifică se asigură de către Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti105.
Laboratorul de Cercetări Uzinale din cadrul CPL Rm. Vâlcea
Scris de VLBiblioteca
În domeniul industrializării lemnului, s-a evidenţiat – în special înainte de 1989 - prin rezultate de prestigiu, Laboratorul de Cercetări Uzinale care a funcţionat în interiorul Combinatului pentru Prelucrarea Lemnului (CPL) din Râmnicu-Vâlcea.
Valcea