Vâlcea în perioada dictaturii antonesciene (1941-1944)
Scris de VLBibliotecaDupă înfrângerea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, Antonescu a încercat să obţină sprijinul politic civil, dar nicio personalitate de prim rang din lumea politică tradiţională n-a voit să-şi asume răspunderea guvernării, astfel că Ion Antonescu şi-a asumat personal această răspundere, până în august 1944. Având puteri depline, a instaurat o dictatură, el însuşi definindu-şi guvernarea drept „regim autoritar”. Cu toate acestea, a organizat două plebiscite (2-5 martie 1941 şi 9-15 noiembrie 1941), prin care a făcut apel la conştiinţa fiecărui român să-şi dea aprobarea asupra actelor noului regim, lucru mai puţin obişnuit într-o dictatură!
Vâlcea în perioada „statului naţional legionar” (1940-1941)
Scris de VLBibliotecaMutilarea României în tragicul an 1940, a dus la căderea regimului carlist. Puterea a revenit generalului Ion Antonescu, adus la putere de la Vâlcea, unde fusese trimis în arest forţat (la M-rea Bistriţa) de către Carol al II-lea, pentru faptul că îl criticase pe acesta în legătură cu cedările teritoriale.
În legătură cu sfârşitul detenţiei de la Bistriţa, există mai multe versiuni[1]. După propriile mărturii ale mareşalului, din timpul anchetei desfăşurate în aprilie1946, în noaptea de 27 august 1940, la Bistriţa a sosit, trimis de rege, colonelul Băiculescu, împreună cu comandantul Legiunii de jandarmi pe ţară. A doua zi, generalul a plecat de la mănăstire, împreună cu acesta. Nu a mers însă direct la Bucureşti, trecând pe la vila Florica (lângă Piteşti), unde se afla mama sa. Acolo s-a întâlnit cu soţia sa şi cu Mihai Antonescu, care l-au condus la Predeal. Generalul a sosit la Bucureşti în ziua de 1 septembrie. A stat la el acasă, unde a primit mai multe vizite, iar după o vreme, s-a întâlnit la Ploeşti cu Iuliu Maniu.
Constituţia din 1938 legitima dictatura regală instituită şi punea capăt sistemului democratic inaugurat la 1864; promulgarea ei constituia o primă manifestare a mentalităţii care cerea poporului nu numai să aprobe, dar să o facă şi cu entuziasm. Carol al II-lea a decis organizarea unui nou partid - de fapt, primul partid de masă din istoria noastră, Frontul Renaşterii Naţionale, în care toţi cetăţenii, în primul rând funcţionarii de stat, au fost invitaţi să se înscrie, astfel încât, în ianuarie 1939, Frontul număra 3,5 milioane de membri. Foarte repede, apartenenţa la Front a devenit o condiţie indispensabilă pentru promovarea socială.
Alegerile parlamentare din 1938. La alegerile din 1 iunie 1938 - pentru Adunarea Deputaţilor - şi 2 iunie 1938 - pentru Senat, singura organizaţie politică ce a depus liste electorale a fost Frontul Renaşterii Naţionale (din 1940, Partidul Naţiunii). Au fost înscrişi 171.818 votanţi. Pentru Adunarea Deputaţilor s-au înscris 16 persoane, candidaţi la categoria agricultură şi muncă manuală,
Partidele politice în Vâlcea şi activitatea lor, în perioada interbelică (1918-1938)
Scris de VLBiblioteca
de Sorin Oane
Partidul Poporului. Întrucât, după 1918, Averescu – şeful Ligii Poporului (din 1920, Partidul Poporului) se prezenta opiniei publice ca singurul om în stare să aducă salvarea şi fericirea poporului român, partidul şi-a atras oameni din toate categoriile sociale, îndeosebi din rândurile ţărănimii. În judeţul Vâlcea, principalii reprezentanţi ai acestui partid au fost: Lazăr Popescu (1889-1965), avocat, scriitor – membru al Societăţii Scriitorilor Români, preşedintele organizaţiei vâlcene a Partidului Poporului. În 1920 a devenit senator de Vâlcea, iar între 1927-1928, deputat de Vâlcea, ales pe listele aceluiaşi partid. La 12 iulie 1928, la reorganizarea partidului, a fost reales preşedinte al organizaţiei vâlcene[1]. C. A. Popovici a fost şi el preşedinte al organizaţiei vâlcene a Partidului Poporului, dar în 1931 este exclus din partid, probabil după trecerea lui la o altă organizaţie. Dumitru Zeană, macedonean de origine, era doctor şi proprietar al unui Sanatoriu de chirurgie. A devenit conducătorul organizaţiei vâlcene în 1931. Ulterior, a trecut la Partidul Naţional Agrar[2]. Este obligat să părăsească Râmnicul în urma unui scandal în care, în calitate de medic, a fost acuzat de omor prin imprudenţă. Se stabileşte la Arad, dar participă la alegerile din 1937 de la Vâlcea pe lista partidului Totul pentru Ţară. Gheorghe Mihăileanu, fost prefect al judeţului (1927-1928). În 1928 este ales vicepreşedinte al organizaţiei vâlcene[3]; ulterior, va trece la alte partide. Traian Mihăilescu, maior, fost prefect al judeţului între 1920-1921, era girant responsabil al ziarului „Glasul poporului”[4]. Vasile Tretinescu era avocat, senator al acestui partid între 1926-1927.
Foto: Monumentul de la Câineni (înainte de restaurare) închinat generalului erou David Praporgescu
Ca în toate momentele cruciale din istoria României, Judeţul Vâlcea şi-a adus o contribuţie importantă şi la desfăşurarea Primului Război Mondial, în special după intrarea în război a ţării (până atunci, neutră), întâmplată la 14 august 1916, când guvernul a declarat război Austro-Ungariei. În timp de pace, judeţul Vâlcea găzduia în garnizoană, la Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani, două unităţi militare: Regimentul 2 Dorobanţi şi Regimentul 48 Infanterie. Având o situare geografică strategică în comparaţie cu alte judeţe („beneficiarul” unuia dintre căile principale de acces spre Transilvania, vecinătatea cu aceasta etc.), teritoriul zonei intrase mai dinainte în planurile şi în strategia Marelui Stat Major: încă din primăvara anului 1915, de o parte şi de cealaltă a Oltului şi a pasului Turnu-Roşu, începuse concentrarea - cu comandamentul la Brezoi – a Grupului Olt-Lotru, care avea în componena sa Brigada a III-a Infanterie cu 17 batalioane şi 7 baterii, dislocate pe văile Argeşului, Topologului, Oltului şi Lotrului38.
Această acţiune este evenimentul social cel mai important din această perioadă. Răscoala a început în sudul judeţului, cu incendierea conacului din Ştirbei (azi, comuna Iancu Jianu), din fostul judeţ Romanaţi, în noaptea de 12 spre 13 martie, urmând şi unor acţiuni agitatorice provocate de adepţii lui Alexandru Valescu din Muşeteşti – Argeş. La 13 martie 1907, şeful gării din Zăvideni îl încunoştinţa pe prefect, printr-o telegramă, că ţăranii din Călina (sat ce aparţinea de comuna Zăvideni), adunaţi în grupuri, « ţin calea proprietarilor şi-i ameninţă că-i vor ucide18. După părerea cercetătorului Horia Nestorescu-Bălceşti, fraza Sătenii se agită în comuna Călina, în contra arendaşului Ionescu, repetată stereotip în cele mai importante ziare centrale ale timpului, « deschide paginile istoricului mişcării ţărănimii vâlcene »19. De fapt, ţăranii din satul menţionat se jeluiseră nu o dată împotriva abuzurilor aceluia. Arendaşul era apreciat chiar de către un funcţionar al statului – inspectorul agricol Receanu, drept « un om care sfidează legile »20. În ceea ce priveşte agitaţiile ţărăneşti din această localitate, autorităţile judeţului au făcut eforturi notabile pentru a dezamorsa conflictul, deplasând la faţa locului « un întreg arsenal politic, administrativ şi militar »21. Peste câteva zile, prin Decizia nr. 26556 a Ministerului de Interne, Alexandru Ionescu va fi îndepărtat din funcţia de arendaş al statului, spre satisfacţia sătenilor. În mai al aceluiaşi an, el va fi, însă, reangajat, continuându-şi abuzurile22.
Perioada instabilităţii politice (1866-1871). În această perioadă, pe parcursul a numai cinci ani, în România au funcţionat 10 guverne! Pentru un judeţ, asta înseamnă schimbarea a aproape tot atâtor prefecţi. În aceste condiţii, singurul element de continuitate l-a constituit Consiliul Judeţean şi, parţial, Costică Lahovari, care s-a menţinut în fruntea judeţelui un timp important din această perioadă. În răstimpul menţionat, prefectul judeţului a fost mai puţin vizibil, iar rolul său – mai puţin important.
Prefecţii judeţului, identificaţi până acum, au fost: Dimitrie Simulescu (1866-1869)1. Dumitru Vladimirescu (1869-1870)2, Ion Constantinescu (1870)3, Vasile Pleşoianu (1870-1871), Dimitrie Rizu (1871) – numit de guvernul Lascăr Catargiu4, Constantin Greceanu (1871-1874) – numit tot de Lascăr Catargiu5şi Constantin I. Budişteanu (1874-1876)6.
Contribuţia judeţului Vâlcea la Războiul de Independenţă din 1877
Scris de VLBiblioteca
Foto: Monumentul Eroilor (Statuia Independenţei) din Râmnicu-Vâlcea (Sculptor: I. Iordănescu)
Evoluţia economică şi social-politică a statului naţional român demonstrase anacronismul suzeranităţii otomane faţă de realitatea din ţară. Printr-o luptă abilă şi curajoasă, politică şi diplomatică, între anii 1859 şi 1877, România izbutise să cucerească în mare parte atributele independenţei şi suveranităţii naţionale.
În pofida împotrivirii Porţii Otomane, majoritatea îngrădirilor impuse suveranităţii statului român, prin Tratatul şi Convenţia de la Paris, au fost pas cu pas înlăturate. Desprinzându-se treptat de Imperiul Otoman, România îşi afirmase tot mai mult individualitatea şi existenţa de sine stătătoare pe plan internaţional. Menţionăm că după 1866 s-au făcut paşi serioşi pe calea spre independenţă, iar voinţa de a o restabili pe deplin nu a lipsit luptătorilor patrioţi din acei ani, însă condiţiile istorice le-au fost defavorabile. Asistăm, aşadar, la un proces de diluare a legăturilor de subordonare faţă de puterea suzerană care reprezentau, totuşi, ştirbiri aduse suveranităţii naţionale româneşti la care Poarta Otomană - încurajată şi de unele puteri garante – nu voia să renunţe. În aceste condiţii, devine o necesitate logică pentru poporul Român, să rupă şi aceste ultime frâne şi să-şi cucerească independenţa statală absolută1. Evoluţia evenimentelor până în primăvara anului 1877, evidenţia un curs ireversibil: se maturizaseră toate condiţiile interne şi externe pentru acest act.
Vâlcenii în perioada Unirii şi a domniei lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I
Scris de VLBiblioteca
Foto: Generalul Gh. MAGHERU, organizatorul Taberei de la Râureni (Râmnicu-Vâlcea) în timpul Revoluţiei de la 1848
Anul 1859 a adus pentru poporul român realizarea Unirii celor două principate surori, Ţara Românească şi Moldova, unire care avea să marcheze o etapă deosebit de importantă pe drumul cristalizării României moderne. Se realiza acum dezideratul generaţiei de la 1848 şi se înfăptuia ceea ce Nicolae Bălcescu întrevăzuse cu ani în urmă când spunea că ”e vremea ca moldovenii şi muntenii să ne aducem aminte că suntem români, să ne strângem împreună inimă lângă inimă, să ne organizăm, să ne concentrăm toate puterile”1. Actul de la 1859 a fost, după cum se exprima Mihail Kogălniceanu, „Actul energic al întregii naţiuni” petrecut într-o conjunctură externă favorabilă românilor. Disputa între marile puteri şi neînţelegerile dintre acestea în privinţa acceptării unirii Moldovei cu Ţara Românească au făcut ca la Congresul de la Paris, din 18562, să hotărască mai întâi consultarea poporului român în privinţa Unirii, prin organizarea unor Adunări ad-hoc ale căror lucrări să fie supravegheate de o comisie formată din reprezentanţii celor şapte puteri, comisie care îşi fixa sediul la Bucureşti.
- Coordonator: Ion Soare; Autori: N Daneş, Gh Dumitraşcu, D Dumitrescu, Fl Epure, Em Frâncu, ISt Lazăr, Arhim Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al PopescuMihăeşti, Silviu Purece, I Soare, Răzvan Theodorescu
- Vâlcenii în perioada Unirii şi a domniei lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I
Foto: Monumentul din Drăgăşani, al eroilor – eterişti şi panduri – căzuţi în 1821, în luptele cu turcii; (În stânga: unul din textele de pe soclu, în limbile greacă şi română)
Teritoriile româneşti s-au încadrat şi ele în fluxul revoluţionar de la 1848, care a cuprins o parte însemnată a continentului european: solidari cu spiritul Europei, de care se simţeau legaţi prin geneză, opţiuni şi mentalitate şi integraţi spaţiului european prin legături multiple de ordin economic, social, politic şi spiritual, românii au reacţionat la fel cu celelalte naţiuni europene la „chemările” vremii1. La baza revoluţiei române, s-au aflat progresele moderne, parcurgând un proces de continuitate, pe o treaptă superioară, a idealurilor revoluţiei din 1821 conduse de Tudor Vladimirescu2. Izvorâtă din cauze interne, revoluţia paşoptistă a urmărit, între altele, înlăturarea servituţilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor, asigurarea de drepturi şi libertăţi democratice, unitatea şi independenţa naţională. Revoluţia a început pe fondul unor puternice tensiuni sociale şi politice, agravate de acţiunea unor calamităţi (secetă, lăcuste, epidemie de holeră) care au afectat categorii largi ale populaţiei. Apăsătorul regim agrar, instituit prin Regulamentul Organic, a motivat şi el starea de agitaţie a ţărănimii din Principate3.
Valcea