Constituţia din 1938 legitima dictatura regală instituită şi punea capăt sistemului democratic inaugurat la 1864; promulgarea ei constituia o primă manifestare a mentalităţii care cerea poporului nu numai să aprobe, dar să o facă şi cu entuziasm. Carol al II-lea a decis organizarea unui nou partid - de fapt, primul partid de masă din istoria noastră, Frontul Renaşterii Naţionale, în care toţi cetăţenii, în primul rând funcţionarii de stat, au fost invitaţi să se înscrie, astfel încât, în ianuarie 1939, Frontul număra 3,5 milioane de membri. Foarte repede, apartenenţa la Front a devenit o condiţie indispensabilă pentru promovarea socială.
Alegerile parlamentare din 1938. La alegerile din 1 iunie 1938 - pentru Adunarea Deputaţilor - şi 2 iunie 1938 - pentru Senat, singura organizaţie politică ce a depus liste electorale a fost Frontul Renaşterii Naţionale (din 1940, Partidul Naţiunii). Au fost înscrişi 171.818 votanţi. Pentru Adunarea Deputaţilor s-au înscris 16 persoane, candidaţi la categoria agricultură şi muncă manuală,
Partidele politice în Vâlcea şi activitatea lor, în perioada interbelică (1918-1938)
Scris de VLBiblioteca
de Sorin Oane
Partidul Poporului. Întrucât, după 1918, Averescu – şeful Ligii Poporului (din 1920, Partidul Poporului) se prezenta opiniei publice ca singurul om în stare să aducă salvarea şi fericirea poporului român, partidul şi-a atras oameni din toate categoriile sociale, îndeosebi din rândurile ţărănimii. În judeţul Vâlcea, principalii reprezentanţi ai acestui partid au fost: Lazăr Popescu (1889-1965), avocat, scriitor – membru al Societăţii Scriitorilor Români, preşedintele organizaţiei vâlcene a Partidului Poporului. În 1920 a devenit senator de Vâlcea, iar între 1927-1928, deputat de Vâlcea, ales pe listele aceluiaşi partid. La 12 iulie 1928, la reorganizarea partidului, a fost reales preşedinte al organizaţiei vâlcene[1]. C. A. Popovici a fost şi el preşedinte al organizaţiei vâlcene a Partidului Poporului, dar în 1931 este exclus din partid, probabil după trecerea lui la o altă organizaţie. Dumitru Zeană, macedonean de origine, era doctor şi proprietar al unui Sanatoriu de chirurgie. A devenit conducătorul organizaţiei vâlcene în 1931. Ulterior, a trecut la Partidul Naţional Agrar[2]. Este obligat să părăsească Râmnicul în urma unui scandal în care, în calitate de medic, a fost acuzat de omor prin imprudenţă. Se stabileşte la Arad, dar participă la alegerile din 1937 de la Vâlcea pe lista partidului Totul pentru Ţară. Gheorghe Mihăileanu, fost prefect al judeţului (1927-1928). În 1928 este ales vicepreşedinte al organizaţiei vâlcene[3]; ulterior, va trece la alte partide. Traian Mihăilescu, maior, fost prefect al judeţului între 1920-1921, era girant responsabil al ziarului „Glasul poporului”[4]. Vasile Tretinescu era avocat, senator al acestui partid între 1926-1927.
Foto: Monumentul de la Câineni (înainte de restaurare) închinat generalului erou David Praporgescu
Ca în toate momentele cruciale din istoria României, Judeţul Vâlcea şi-a adus o contribuţie importantă şi la desfăşurarea Primului Război Mondial, în special după intrarea în război a ţării (până atunci, neutră), întâmplată la 14 august 1916, când guvernul a declarat război Austro-Ungariei. În timp de pace, judeţul Vâlcea găzduia în garnizoană, la Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani, două unităţi militare: Regimentul 2 Dorobanţi şi Regimentul 48 Infanterie. Având o situare geografică strategică în comparaţie cu alte judeţe („beneficiarul” unuia dintre căile principale de acces spre Transilvania, vecinătatea cu aceasta etc.), teritoriul zonei intrase mai dinainte în planurile şi în strategia Marelui Stat Major: încă din primăvara anului 1915, de o parte şi de cealaltă a Oltului şi a pasului Turnu-Roşu, începuse concentrarea - cu comandamentul la Brezoi – a Grupului Olt-Lotru, care avea în componena sa Brigada a III-a Infanterie cu 17 batalioane şi 7 baterii, dislocate pe văile Argeşului, Topologului, Oltului şi Lotrului38.
Această acţiune este evenimentul social cel mai important din această perioadă. Răscoala a început în sudul judeţului, cu incendierea conacului din Ştirbei (azi, comuna Iancu Jianu), din fostul judeţ Romanaţi, în noaptea de 12 spre 13 martie, urmând şi unor acţiuni agitatorice provocate de adepţii lui Alexandru Valescu din Muşeteşti – Argeş. La 13 martie 1907, şeful gării din Zăvideni îl încunoştinţa pe prefect, printr-o telegramă, că ţăranii din Călina (sat ce aparţinea de comuna Zăvideni), adunaţi în grupuri, « ţin calea proprietarilor şi-i ameninţă că-i vor ucide18. După părerea cercetătorului Horia Nestorescu-Bălceşti, fraza Sătenii se agită în comuna Călina, în contra arendaşului Ionescu, repetată stereotip în cele mai importante ziare centrale ale timpului, « deschide paginile istoricului mişcării ţărănimii vâlcene »19. De fapt, ţăranii din satul menţionat se jeluiseră nu o dată împotriva abuzurilor aceluia. Arendaşul era apreciat chiar de către un funcţionar al statului – inspectorul agricol Receanu, drept « un om care sfidează legile »20. În ceea ce priveşte agitaţiile ţărăneşti din această localitate, autorităţile judeţului au făcut eforturi notabile pentru a dezamorsa conflictul, deplasând la faţa locului « un întreg arsenal politic, administrativ şi militar »21. Peste câteva zile, prin Decizia nr. 26556 a Ministerului de Interne, Alexandru Ionescu va fi îndepărtat din funcţia de arendaş al statului, spre satisfacţia sătenilor. În mai al aceluiaşi an, el va fi, însă, reangajat, continuându-şi abuzurile22.
Perioada instabilităţii politice (1866-1871). În această perioadă, pe parcursul a numai cinci ani, în România au funcţionat 10 guverne! Pentru un judeţ, asta înseamnă schimbarea a aproape tot atâtor prefecţi. În aceste condiţii, singurul element de continuitate l-a constituit Consiliul Judeţean şi, parţial, Costică Lahovari, care s-a menţinut în fruntea judeţelui un timp important din această perioadă. În răstimpul menţionat, prefectul judeţului a fost mai puţin vizibil, iar rolul său – mai puţin important.
Prefecţii judeţului, identificaţi până acum, au fost: Dimitrie Simulescu (1866-1869)1. Dumitru Vladimirescu (1869-1870)2, Ion Constantinescu (1870)3, Vasile Pleşoianu (1870-1871), Dimitrie Rizu (1871) – numit de guvernul Lascăr Catargiu4, Constantin Greceanu (1871-1874) – numit tot de Lascăr Catargiu5şi Constantin I. Budişteanu (1874-1876)6.
Contribuţia judeţului Vâlcea la Războiul de Independenţă din 1877
Scris de VLBiblioteca
Foto: Monumentul Eroilor (Statuia Independenţei) din Râmnicu-Vâlcea (Sculptor: I. Iordănescu)
Evoluţia economică şi social-politică a statului naţional român demonstrase anacronismul suzeranităţii otomane faţă de realitatea din ţară. Printr-o luptă abilă şi curajoasă, politică şi diplomatică, între anii 1859 şi 1877, România izbutise să cucerească în mare parte atributele independenţei şi suveranităţii naţionale.
În pofida împotrivirii Porţii Otomane, majoritatea îngrădirilor impuse suveranităţii statului român, prin Tratatul şi Convenţia de la Paris, au fost pas cu pas înlăturate. Desprinzându-se treptat de Imperiul Otoman, România îşi afirmase tot mai mult individualitatea şi existenţa de sine stătătoare pe plan internaţional. Menţionăm că după 1866 s-au făcut paşi serioşi pe calea spre independenţă, iar voinţa de a o restabili pe deplin nu a lipsit luptătorilor patrioţi din acei ani, însă condiţiile istorice le-au fost defavorabile. Asistăm, aşadar, la un proces de diluare a legăturilor de subordonare faţă de puterea suzerană care reprezentau, totuşi, ştirbiri aduse suveranităţii naţionale româneşti la care Poarta Otomană - încurajată şi de unele puteri garante – nu voia să renunţe. În aceste condiţii, devine o necesitate logică pentru poporul Român, să rupă şi aceste ultime frâne şi să-şi cucerească independenţa statală absolută1. Evoluţia evenimentelor până în primăvara anului 1877, evidenţia un curs ireversibil: se maturizaseră toate condiţiile interne şi externe pentru acest act.
Vâlcenii în perioada Unirii şi a domniei lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I
Scris de VLBiblioteca
Foto: Generalul Gh. MAGHERU, organizatorul Taberei de la Râureni (Râmnicu-Vâlcea) în timpul Revoluţiei de la 1848
Anul 1859 a adus pentru poporul român realizarea Unirii celor două principate surori, Ţara Românească şi Moldova, unire care avea să marcheze o etapă deosebit de importantă pe drumul cristalizării României moderne. Se realiza acum dezideratul generaţiei de la 1848 şi se înfăptuia ceea ce Nicolae Bălcescu întrevăzuse cu ani în urmă când spunea că ”e vremea ca moldovenii şi muntenii să ne aducem aminte că suntem români, să ne strângem împreună inimă lângă inimă, să ne organizăm, să ne concentrăm toate puterile”1. Actul de la 1859 a fost, după cum se exprima Mihail Kogălniceanu, „Actul energic al întregii naţiuni” petrecut într-o conjunctură externă favorabilă românilor. Disputa între marile puteri şi neînţelegerile dintre acestea în privinţa acceptării unirii Moldovei cu Ţara Românească au făcut ca la Congresul de la Paris, din 18562, să hotărască mai întâi consultarea poporului român în privinţa Unirii, prin organizarea unor Adunări ad-hoc ale căror lucrări să fie supravegheate de o comisie formată din reprezentanţii celor şapte puteri, comisie care îşi fixa sediul la Bucureşti.
- Coordonator: Ion Soare; Autori: N Daneş, Gh Dumitraşcu, D Dumitrescu, Fl Epure, Em Frâncu, ISt Lazăr, Arhim Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al PopescuMihăeşti, Silviu Purece, I Soare, Răzvan Theodorescu
- Vâlcenii în perioada Unirii şi a domniei lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I
Foto: Monumentul din Drăgăşani, al eroilor – eterişti şi panduri – căzuţi în 1821, în luptele cu turcii; (În stânga: unul din textele de pe soclu, în limbile greacă şi română)
Teritoriile româneşti s-au încadrat şi ele în fluxul revoluţionar de la 1848, care a cuprins o parte însemnată a continentului european: solidari cu spiritul Europei, de care se simţeau legaţi prin geneză, opţiuni şi mentalitate şi integraţi spaţiului european prin legături multiple de ordin economic, social, politic şi spiritual, românii au reacţionat la fel cu celelalte naţiuni europene la „chemările” vremii1. La baza revoluţiei române, s-au aflat progresele moderne, parcurgând un proces de continuitate, pe o treaptă superioară, a idealurilor revoluţiei din 1821 conduse de Tudor Vladimirescu2. Izvorâtă din cauze interne, revoluţia paşoptistă a urmărit, între altele, înlăturarea servituţilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor, asigurarea de drepturi şi libertăţi democratice, unitatea şi independenţa naţională. Revoluţia a început pe fondul unor puternice tensiuni sociale şi politice, agravate de acţiunea unor calamităţi (secetă, lăcuste, epidemie de holeră) care au afectat categorii largi ale populaţiei. Apăsătorul regim agrar, instituit prin Regulamentul Organic, a motivat şi el starea de agitaţie a ţărănimii din Principate3.
Aspecte ale Revoluţiei de la 1821 în judeţul Vâlcea
Scris de VLBiblioteca
Foto: cunoscuta litografie „Oastea lui Tudor trecând Oltul”, de Carol Isler
În cel de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, regimul fanariot era perceput ca deosebit de apăsător şi - evident - el nu mai corespundea noii situaţii în care se găsea societatea românească. Redobândirea autonomiei ţării era strâns legată de mişcările popoarelor oprimate din Balcani, iar sufletul acestei acţiuni era societatea secretă Eteria, interesată într-o mişcare generală antiotomană, în fruntea căreia se afla Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti.
Refuzul de a ieşi la muncă, fuga de pe moşii, haiducia, dar şi tulburările cu caracter local ori răscoala pandurilor olteni din anii 1814-1815 în lumea satelor sau frământările orăşeneşti, ca şi lupta târgoveţilor, împotriva domniei, manifestată în izbucnirile din diferite judeţe, printre care şi Vâlcea, la începutul anului 1821, au premers şi – într-un fel – au anunţat explozia anului 18212.
prof. dr. Florin Epure
Foto: exponat din Muzeul tiparului, de la Arhiepiscopia Râmnicului; după 1742, Râmnicul devine cel de al doilea centru tipografic al Ţării Româneşti
Începutul secolului al XVIII-lea este dominat de conflictele din ce în ce mai deschise dintre cele trei imperii central şi est-europene; pe de altă parte, turcii nu mai aveau încredere în domnitorii români şi au înlocuit domniile pământene cu un nou regim, cel fanariot. Secolul fanariot a coincis cu intensificarea ofensivei austriece şi ruse pentru adjudecarea spaţiului deţinut de Imperiul otoman aflat în regres.
În urma mazilirii lui Ştefan Cantacuzino, tronul Ţării Româneşti este luat de Nicolae Mavrocordat (1716; 1719-1730). Campania victorioasă a trupelor imperiale aflate sub comanda principelui Eugeniu de Savoia împotriva Imperiului otoman, începută în 1716, se încheia prin înfrângerea categorică a Porţii şi stabilirea păcii de la Passarowitz (21 iulie 1718) prin care nordul Serbiei cu Belgradul, Banatul şi Oltenia, ocupate în cursul războiului de austrieci, au trecut sub stăpânirea habsburgilor.
- prof dr Florin Epure
- Vâlcea sub habsburgi şi fanarioţi
- Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag 143148) Coordonator: Ion Soare; Autori: N Daneş, Gh Dumitraşcu, D Dumitrescu, Fl Epure, Em Frâncu, ISt Lazăr, Arhim Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Plo
Citeşte mai mult ...
prof. dr. Florin Epure
Foto: Constantin Brâncoveanu şi fiii săi
În 1688 a fost ales domn al Ţării Româneşti logofătul Constantin Brâncoveanu, fiul lui Papa Brâncoveanu si al Stancăi Cantacuzino. Binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu şi-a rânduit domnia cu multă înţelepciune, aşa încât pe pãmântul ţării, în toatã domnia lui de un sfert de veac, ţara nu a cunoscut război, deşi era înconjurată de trei imperii care o duşmăneau. Cu multă chibzuinţă a ştiut să apere ţara de toţi şi, în felul acesta, în ţară a înflorit credinţa, prin ridicarea de lăcaşuri de închinare şi cultură, prin tipărirea de multe cărţi, mai ales religioase.
Aşa cum ne arată cronica lui Radu Greceanu, în vara anului 1690, la doi ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti, „s-au apucat Măria sa de Mânăstirea Hurezi, cu multă osârdie şi cheltuială, ispravnic trimiţând pe Pârvul Cantacuzino, vel stolnic“[1]. Însemnările marelui domnitor, aflate în biblioteca mănăstirii, arată că „într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie şi am început a zidi mănăstire“. Interesul domnului Constantin Brâncoveanu pentru ridicarea acestui sfânt lăcaş, este documentat şi în crezul său, aşa cum apare el pe pisania care se află deasupra uşii de intrare în biserica mare a mănăstirii: „Nu voi intra în sălaşul case mele, nu voi sui pe aşternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitoare şi repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacov“[2].
prof. dr. Florin Epure
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, scindarea boierimii în partide rivale, oscilaţiile boierilor între facţiuni, lupta dintre pământeni şi greci au sporit dificultăţile în calea instaurării unui regim nobiliar.
Urmaşul în scaun al lui Matei Basarab este Constantin Şerban Basarab (1654-1658),„fiul de domn” care a vrut să dizolve, la anul 1655, corpul seimenilor sârbi şi să aducă alte bresle militare. Acum se înregistrează cea mai puternică răscoală din Ţara Românească. Domnitorul reuşeşte să înăbuşesacă răscoala, cu ajutor transilvan. Pentru a aduce mulţumire lui Dumnezeu, Constantin Şerban, împreună cu soţia sa Bălaşa doamna, clădesc biserici la Piteşti şi Bucureşti. În primăvara anului 1656, domnul ridică o cruce mare de piatră în curtea Episcopiei Râmnicului, pe locul unde odinioară se întindeau viile lăcaşului: „[…] Şi a ridicat această cruce, Io Constandin Şerban voievod şi doamna lui, Bălaşa, cu binecuvântarea părintelui Dionisie, episcopul Râmnicului; luna martie 9, anul 7164”[1]. Cu această oczie îi găsim şi la Mânăstirea Bistriţa unde donează o raclă de argint poleit pentru moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.
Matei Basarab - «cel mai mare ctitor al neamului nostru»
Scris de VLBiblioteca
de prof. dr. Florin Epure
Matei Basarab (1632-1654), „nepotul răposatului Io Băsărabă voievod“[1] şi fiul vornicului Danciu din Brâncoveni-Olt, este unul dintre cei mai apropiaţi domnitori ai meleagurilor vâlcene.
Epoca lui Matei Basarab va fi una de înflorire culturală, de închegare a unei şcoli artistice, fără de care “explozia” brâncovenească nu ar fi fost posibilă. A fost un adevărat Mecena, protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei, militând pentru păstrarea nealterată a tradiţiei ortodoxe. Toate aceste însuşiri ale personalităţii sale vor contribui la consacrarea suveranului ca cel mai mare ctitor al poporului român din epoca medievală, un adevărat patron al bisericii. A ridicat din temelie peste 30 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în ţară, cât şi la Muntele Athos şi la sud de Dunăre.
Simion Movilă (1600-1601; 1601-1602) întăreşte prin hrisov domnesc, la 11 aprilie 1601, mănăstirii Ostrov, un obroc de sare de 1.000 bolovani de la Ocnele Mari şi 200 vedre de vin anual, „din vinăriciul domnesc de la Râmnic să fie mănăstirii de hrană”[1].
Radu Şerban (1601; 1602-1610; 1611), cel mai de seamă urmaş al Viteazului, s-a afirmat încă de la începutul domniei ca un continuator al politicii de afirmare a Ţării Româneşti, de apărare a autonomiei statului. El l-a alungat pe Simion Movilă din Ţara Românească şi i-a învins pe tătarii chemaţi de acesta în ajutor. Radu Şerban a venit cu 30.000 de ostaşi din Transilvania şi s-a instalat la Titireci, în timp ce Simion Movilă s-a retras la Argeş şi şi-a întărit tabăra la Piteşti, unde aştepta ajutor de la hanul tătar din Crimea. Cei doi s-au confruntat în lupta de la Teiuşani (13-14 septembrie 1602), unde Stroe Buzescu îl răpune pe Mârza, cumnatul hanului tătar, însă rana căpătată în această confruntare, i-a adus şi lui moartea (2 octombrie 1602). Pe lespedea de piatră care-i acoperă mormântul, la fostul schit Stăneşti din Vâlcea, e înfăţişată scena luptei cu tătarul. Inscripţia, în româneşte, alcătuită chiar de soţia răpostului, Sima stolniceasa, arată războaiele la care a participat stolnicul, dar mai ales cel de la Teiuşani: „[…] iară jupânul Stroe, atâta nevoe pre creştin[i] văzând, stătu înpotriva tatarilorǔ, de să lovi cu [cumnatulǔ] hanului şi[-lǔ] junghie pre tăta[ru]. Şi di[n]tr-acelǔ război să [răni la obraz şi pes[te trei săp]tămâni să tâ[m]plă moarte, în luna lu octovrie 2 zile, v[ă] leato 7110. Şi nu fu pre voe câinilor de tătari. Dumănezeu-l erte !”[2].
Valcea