prof. dr. Florin Epure
Veacul al XVI-lea este vremea în care dependenţa Ţărilor Româneşti faţă de turci se accentuează, iar domnii încep să fie numiţi direct de sultanii de la Istanbul. Instaurarea dominaţiei otomane a avut consecinţe deosebit de grele, atât prin pierderea în mare măsură a libertăţii politice, cât şi prin ingerinţele din viaţa social-economică, vădite cu deosebire de supunerea ţării unei nemiloase exploatări. Ca o continuare a luptei pentru tron, dintre Dăneşti şi Drăculeşti, istoria Ţării Româneşti s-a aflat mai departe sub semnul luptelor dintre grupările boiereşti, fapt care a permis intervenţia tot mai insistentă a turcilor în problemele interne ale ţării şi a dus la slăbirea capacităţii sale de apărare. Cu toate acestea, ţara şi-a păstrat autonomia internă, dar sub suveranitatea mai accentuată a imperiului turcesc. Incursiunile repetate ale oştilor otomane pe teritoriul de la nord de Dunăre, au produs mari distrugeri şi robiri în rândul locuitorilor.
prof. dr. Florin Epure
Veacul al XV-lea s-a remarcat prin fapte însemnate în plan politic, prin luptele şi biruinţele câştigate împotriva turcilor. Hrisoavele din această perioadă se referă la întărirea unor proprietăţi în Vâlcea, de multe ori acestea reprezentând danii acordate de domnitori ctitoriilor lor. În această perioadă, se constată ascensiunea familiei boierilor Craioveşti, care deţineau Bănia Craiovei. Forţa economică i-a creat familiei un statut de autonomie politică atât de largă, încât domnii aflaţi în scaun nu se puteau menţine fără alianţa cu ei. În cronicile vremii, sunt descrişi ca: “bărbaţi vârtoşi cu pumnii grei şi glas puternic, deprinşi să poruncească”, dar şi ca apărători de ţară, ctitori de lăcaşuri sfinte, şi promotori ai culturii şi protectori ai artelor.
Foto: Lumina lui Mircea (şi a fiului său Mihail) la M-rea Cozia
În vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), Ţara Românească a cunoscut cea mai întinsă cuprindere teritorială din toata istoria sa medievală. Statul muntean se întindea de la Munţii Carpaţi până la Dunăre, de la Banatul Severinului până la Marea Neagră, cu posesiunile transilvane şi părţile tătăreşti şi cu cetatea Dârstorului[1]. Vrednic gospodar al ţării, Mircea s-a îngrijit de activitatea meşteşugarilor, de schimburile comerciale, iniţiind mai multe emisiuni monetare, a dat privilegii negustorilor transilvăneni şi polonezi. S-a preocupat de exploatarea bogăţiilor subsolului. A mărit capacitatea de apărare a ţării prin întărirea şi extinderea fortificaţiilor dunărene, prin crearea băniei Severinului.
prof. dr. Florin Epure
Foto: Bătălia din zilele de 9-12 noiembrie 1330 - consemnată de Cronica pictată de la Viena
“Descălecatul” lui Negru Vodă, întemeietor de dinastie şi de ţară, aşa cum îl prezintă cronicile, portretele votive şi pisaniile, a reprezentat dintotdeauna un subiect important al istoriografiei române. Din Letopiseţul cantacuzinesc alcătuit în secolul al XVII-lea, dar care are la bază un letopiseţ scris în limba slavonă în anul 1525, aflăm că pe la 1290 “Radu Negru Voievod”, mare herţeg de Amlaş şi Făgăraş, însoţit de “români, papistaşi şi saşi” a coborât pe apa Dâmboviţei şi “a început să facă ţară nouă”. Şi-a stabilit scaunul domnesc mai întâi la Câmpulung, apoi “a descălecat la Argeş”, unde “a construit case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă”. Mai în urmă, stăpânirea acestuia s-a întins până la Dunăre şi Siret, moment în care au venit şi i s-au închinat Basarabeştii împreună cu alţi boieri din Oltenia[1].
Oamenii de pe teritoriul actualului judeţ Vâlcea, în epoca marilor migraţii
Scris de VLBiblioteca
de prof. dr. Florin Epure
Foto: Cele două diademe de aur, descoperite la Goranu, Râmnicu-Vâlcea (sec. XIII-XIV)
Evul Mediu românesc are un caracter aparte. Condiţiile istorice, în strânsă legătură cu cele sociale şi economice, au făcut ca debutul şi sfârşitul evului mediu pe teritoriul nostru să fie puţin decalate faţă de ceea ce se întâmpla în Europa de vest. Ceea ce trebuie subliniat, însă, în mod deosebit, este faptul că dezvoltarea evului mediu în ţările române, cu toate că acestea erau despărţite din punct de vedere politic, are multe elemente comune, ducând cu gândul la unitatea spirituală a spaţiului. Întreg evul mediu reprezintă, pentru Vâlcea, epoca de constituire a frumosului şi inestimabilului patrimoniu de monumente istorice, care fac din judeţul nostru - aşa cum spunea istoricul şi criticul de artă francez Henri Focillon - „coeur de la Roumanie et patrie de la patrie“[1].
- Coordonator: Ion Soare; Autori: N Daneş, Gh Dumitraşcu, D Dumitrescu, Fl Epure, Em Frâncu, ISt Lazăr, Arhim Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al PopescuMihăeşti, Silviu Purece, I Soare, Răzvan Theodorescu
- Oamenii de pe teritoriul actualului judeţ Vâlcea, în epoca marilor migraţii
Foto: Spadă romană din fier (gladius), descoperită la Ocniţa-Buridava, în camera subterană nr. 2 (După D. Berciu)
Retragerea romană din anul 271 nu a dus la ruperea legăturilor dintre teritoriile nord-dunărene ale fostei provincii Dacia şi Imperiu. Aurelian a recurs la replierea pe linia Dunării pentru a consolida frontiera în vederea declanşării operaţiunilor militare necesare redobândirii teritoriilor pierdute în timpul domniei lui Gallienus (253-268) (provinciile ocupate de secesionistul Imperiu Galic şi de Regatul Palmyrei). Nu este exclus ca romanii să fi considerat părăsirea teritoriilor nord-dunărene ca o soluţie temporara. Evenimentele din anul 271 au marcat, însă, pentru spaţiul fostei provincii Dacia începutul unui proces de ruralizare intensă a comunităţilor daco-romane şi de decădere economică şi culturală a acestora. Spaţiul nord-dunărean va intra într-o perioadă tulbure datorată pătrunderii dinspre răsărit a valurilor de populaţii în mişcare.
Foto: Castrul Arutela
Prezenţa romană pe teritoriul judeţului Vâlcea este atestată încă din perioada războaielor purtate de Traian împotriva lui Decebal. Această regiune a jucat un rol important în contextul pregătirii celei de-a doua campanii romane pentru supunerea regelui dac.
Campania romană de pe Valea Oltului organizată în contextul războaielor dacice. Pentru cel de-al doilea război (desfăşurat între anii 105-106), Traian (98-117) a conceput un plan strategic în care a integrat şi un corp expediţionar ce trebuia să înainteze de-a lungul Oltului. Concentrarea trupelor pentru acest corp a avut loc în zona de deschidere a Văii Oltului, în dreptul actualei localităţi Stolniceni.
- Coordonator: Ion Soare; Autori: N Daneş, Gh Dumitraşcu, D Dumitrescu, Fl Epure, Em Frâncu, ISt Lazăr, Arhim Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al PopescuMihăeşti, Silviu Purece, I Soare, Răzvan Theodorescu
- Vâlcea în Epoca romană
- Vâlcea în vremea romană
- Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010
Foto: Vestitele “cioburi” descoperite la Ocniţa (Buridava dacică), cu inscripţia greacă Basileus Thiamarkos epoiei … (Regele Thiamarkos a pus …)
(Cca 450 î. Hr.-106 d. Hr.)
Pe teritoriul judeţului Vâlcea, au fost descoperite numeroase materiale arheologice aparţinând perioadei La Tène. Cu toate acestea, multe dintre descoperirile făcute sunt izolate, fără a fi cunoscut contextul arheologic din care provin. Descoperirea întâmplătoare a unor obiecte aparţinând celei de-a doua epoci a fierului, a fost foarte rar urmată de o cercetare arheologică aprofundată. Cele mai multe informaţii le avem despre dava (aşezare) dacică de la Ocniţa, Buridava.
Foto: Masca de bronz descoperită la Ocniţa
Odată cu această epoca a bronzului au loc transformări fundamentale, cu implicaţii majore asupra viitoarei istorii a spaţiului european. În spaţiul ocupat de civilizaţiile agricultorilor eneolitici vor pătrunderea treptat indo-europenii, cu o economie preponderent pastorală. Fondul lingvistic al indo-europenilor va sta la baza principalelor limbi europene contemporane (din acest fond indo-european s-au desprins limbi precum: latina, greaca, germana, slava, celtica, tracica, albaneza, iraniana, indiana, lituana etc.). Datorită folosiri pe scară largă, ca rit funerar, a incineraţiei, nu se poate spune cu exactitate, în urma unor studii antropologice, care a fost aportul etnic al indo-europenilor în cadrul noilor structuri sociale ale epocii bronzului. Este însă clar că aceste comunităţi indo-europene s-au suprapus peste fondul local întâlnit şi au creat noi sinteze culturale. Acum va începe şi procesul de etnogeneză al tracilor.
(Epoca aramei şi a pietrei: aeneus = de aramă, lithos = piatră)
Primul metal folosit pentru confecţionarea uneltelor, a fost cuprul. El era utilizat, de asemenea, la obţinerea armelor şi pentru realizarea unor obiecte de podoabă. Iniţial, metalul a fost găsit în natură sub forma unor bulgări în stare nativă, fiind prelucrat prin ciocănire, încă din neolitic. Proprietăţile lui, metal în acelaşi timp relativ moale, dar şi trainic şi extensibil, au făcut ca acesta să fie căutat din ce în ce mai mult, în forma sa nativă, dar să fie şi extras din minereuri.
Citeşte mai mult ...
(Epoca nouă a pietrei: neos = nou, lithos = piatră)
Odată cu neoliticul, apare o tehnică nouă de prelucrare a pietrei, anume şlefuirea. O altă caracteristică a neoliticului este începutul producerii vaselor şi obiectelor ceramice. Ceramica, datorită rezistenţei sale în timp şi datorită faptului că este sensibilă la schimbările şi influenţele culturale ce produc transformări în forma, decorul, tehnica de realizare a vaselor, a permis folosirea ei pentru datarea complexelor arheologice (locuinţe, morminte, sanctuare etc.) şi la obţinerea unor informaţii diverse despre comunităţile care au utilizat-o.
(Epoca de la sfârşitul Paleoliticului: epi = după, la urmă/epoca de mijloc a pietrei: mesos = mijloc, lithos = piatră)
Culturile epipaleolitice şi mezolitice se manifestă în intervalul cronologic dintre 11.300 şi 6.500 î. Hr. Este perioada care face trecerea de la paleolitic la noua epocă a pietrei, ce va aduce profunde transformări societăţii umane, neoliticul. Încălzirea treptată a climei va duce la împuţinarea vânatului mare, la deplasarea unor comunităţi umane către nord în căutarea acestuia şi la adaptarea utilajului folosit pentru vânătoare, la noile condiţii de mediu. Are loc începutul procesului de microlitizare (micşorare) a uneltelor, folosirea tot mai pregnantă a lamelor, datorită noului tip de vânat, de mai mici dimensiuni, apărut în urma schimbărilor climaterice.
Pe teritoriul judeţului Vâlcea, s-au făcut descoperiri epipaleolitice şi mezolitice la Căzăneşti şi Olăneşti. De la Căzăneşti, provin câteva aşchii şi un nucleu de silex maroniu având bază trapezoidală, de pe care s-au desprins microlite în tehnica romanelo-aziliană6. Un alt nucleu de silex din care au fost desprinse lame specifice mezoliticului, a fost descoperit la Olăneşti.
Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 100). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.
Notă bibliografică
6. Gh. I. Petre-Govora, Începuturile epocii bronzului în nord-estul Olteniei, în „Buridava”, II, 1976, pag. 10, fig. 5, nr. 4.
(Epoca veche a pietrei: palaios = vechi, lithos = piatră)
Antropologii şi biologii au dovedit că momentul decisiv al evoluţiei umane a fost adoptarea poziţiei bipede, care a permis folosirea membrelor anterioare în alte scopuri decât deplasarea, şi creşterea volumului cutiei craniene, implicit a creierului (1). Transformările fizice ce s-au derulat pe parcursul sutelor de mii de ani, de la adoptarea poziţiei bipede, au dus la crearea abilităţilor fizice şi psihice necesare pentru obţinerea uneltelor. Cele mai vechi unelte cunoscute au fost descoperite la Olduwai Gorge în Tanzania şi au o vechime de 2,5 milioane de ani. Ele au fost asociate cu cea mai veche specie încadrată în familia hominizilor (2); este vorba de Homo Habilis. În prezent, omul este singura specie care îşi confecţionează unelte şi le transportă, în lumea animală existând specii care folosesc ocazional materiale găsite în natură, fără a le prelucra sau păstra spre folosinţă.
de Felix SIMA
Radu CREŢEANU
Monumente istorice din cuprinsul Mitropoliei Olteniei în lumina relatării lui Paul de Alep
Printre ştirile aduse de Paul de Alep în legătură cu ţările române, pe care le-a vizitat în anii 1653 – 1658, cele privind monumentele sunt deosebit de bogate. În calitatea sa de fiu, arhidiacon şi istoric al patriarhului Macarie de Antiohia, el a avut prilejul să pătrundă în palatele domneşti din Bucureşti, din Târgovişte şi din Iaşi, a fost găzduit în diferite mânăstiri sau curţi boiereşti şi, mai ales, a vizitat nenumărate biserici.
Deosebit de valoroase prin caracterul lor de actualitate sunt informaţiile privind numeroasele construcţii din vremea lui Matei Basarab, a cărui domnie, atât de rodnică sub acest raport, se încheie tocmai în timpul călătoriei lui Paul de Alep, care participă la înmormântarea voievodului.
Însemnările lui Paul de Alep privitoare la monumentele din cuprinsul Mitropoliei Olteniei au fost consemnate cu prilejul celor trei călătorii pe care clericii sirieni au avut prilejul să le facă în regiunile respective, în cursul anilor 1653 – 1658: prima de zece zile, în luna ianuarie 1653, având ca scop principal vizitarea Mănăstirii Curtea de Argeş; cea de a doua de aproximativ două luni, în vara aceluiaşi an, în cursul căreia oaspeţii au vizitat toată Oltenia, nescăpându-le mai nimic din ceea ce merita să fie văzut, iar cea de a treia, care de fapt nu mai este, ca celelalte, o călătorie de agrement, de studii şi totodată de colectare de fonduri, ci un refugiu forţat de trei luni (februarie – aprilie 1958) în partea muntoasă a regiunii Argeş, determinată de evenimentele politice din ţară.
Valcea