Istorie Locala

Procesele înnoitoare care au marcat lumea modernă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut un ecou favorabil în evoluția învățământului și educației din societatea românească. Acest curs va fi resimțit în drumul parcurs de gândirea și practica pedagogică, de la școala fröebeliană[1] până la „grădina de copii” modernă. A fost un drum lung și sinuos, condiționat de prefacerile ce au avut loc în sfera activităților economico-sociale și în mentalitatea societății.

Ideea cuprinderii copiilor în procesul educației înainte de școală, capătă, astfel, un teren tot mai larg în cercurile de specialitate, considerându-se că în familie, casa părintească nu poate prezenta și asigura în totalitate condițiile grădinei de copii, care oferă un supliment formativ complex și indispensabil, pe lângă cea mai completă educație primită în familie. Noua concepție educativă va fi îmbrățișată și cultivată de mințile luminate ale vremii, ca expresie a vibrației conștiinței civice, în folosul creării a ceea ce s-a denumit inițial, „grădina copilașilor” sau „grădina de copii”.

Ieri am văzut un vultur murind

Plutea spre abisuri de nedesluşit,

Şi aripa lui abia fâlfâind,

Nicicând nu credeam că zbura spre zenit.

Era în amurg şi cerul plângea

Cu stropi de argint pe leşu-i zdrobit,

Un vultur e mort şi în inima mea

Nu pot să iubesc deşi am iubit.

Nu plâng, iubito, tu n-ai nici o vină,

Eu sunt cel ce pleacă cu ochi trişti şi goi

În faţa mea parcă ar sta o străină,

Deşi n-am uitat ce a fost între noi.

Acum vreau să plec oriunde-aş putea,

Să uit, să mă-ngrop în noaptea adâncă,

Dar iartă-mi, iubito, că nu pot schimba

Destinul ce-mi pune în cale o stâncă.

Aceste versuri sunt ale cunoscutului cântec de munte „Vârf Carpatin – Vulturul” , este un cântec frumos dar trist ca multe alte cântece ale genului...Oare de ce?!...Am ales să încep serialul nostru cu aceste versuri pentru că se potrivesc cu povestea tinerilor din grupul „Vulturul Carpatin”. Tinerii aceia abia trecuţi de adolescenţă, aveau idealuri şi năzuinţi, poate aveau iubite, dar iubeau mai presus de orice, dreptatea şi libertatea...au luptat dar, în cele din urmă, au fost învinşi...Serialul pe care îl începem azi este un omagiu adus tuturor luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă în care un moment cu valoare de simbol, a fost şi lupta tinerilor din grupul „Vulturul Capatin".

La luptă pentru libertate! Pentru patria noastră sfântă, România! 

Dezvoltarea limbajului, a capacităților de comunicare verbală și a creativității verbale 

Pentru orice cetăţean – indiferent de vârstă şi de profesie - gradul de stăpânire şi de folosire a limbii a devenit o trăsătură definitorie a personalităţii sale. De aceea sunt necesare acţiuni şi măsuri speciale pentru "cultivarea vorbirii", pentru dezvoltarea capacităţilor de comunicare verbală, de utilizare adecvată a limbii şi de stimulare a creativităţii verbale.

Limba se învaţă. Fiecare se naşte cu capacitatea potenţială de a vorbi, dar copilul, omul nu inventează limbajul şi nu alege limba pe care o învaţă. Învăţarea limbii este în funcţie de informaţia venită din afară, adică de mediul lingvistic ce-l influenţează. Transformarea capacităţii potenţiale a limbajului în capacitate reală este dependentă de comunicarea verbală a copilului cu adulţii şi de exerciţiu.

Datorită importanţei pe care o are limbajul în pregătirea profesională şi în viaţa socială a omului, în ţara noastră acţiunea de "cultivare a limbii" nu mai este lăsată pe seama unor voluntari entuziaşti; ea este o problemă de stat, care se rezolvă prin organisme de învăţământ şi de cultură specializate, după un program riguros, de care beneficiază oamenii de toate vârstele.

Dezvoltarea capacităţilor de comunicare constituie una dintre sarcinile foarte importante ale educaţiei din instituţiile preşcolare, pentru că limba este condiţie de bază în formarea, fixarea şi diferenţierea noţiunilor şi în transmiterea informaţiei. Ea contribuie la realizarea sarcinilor de pregătire intelectuală, morală şi estetică, la dezvoltarea gândirii şi a capacităţii creatoare. Limbajul se dezvoltă în toate etapele vieţii.

Vineri, 27 Noiembrie 2020 08:24

Profesorul Dumitru Gușetoiu

Scris de

Sorin Oane

Povestea acestui personaj al istoriei vâlcene este emblematică pentru mulţi oameni din ceea ce s-a numit „rezistenţa românească anticomunistă de după 1944”. Analiza acestui caz este şi o modalitate de a înţelege modul cum proceda Securitatea cu cei pe care îi considera periculoşi pentru regimul comunist, fie că periculozitatea era manifestă, fie că era doar potenţială.

Dacă nu ar fi existat regimul comunist, Dumitru Guşetoiu ar fi rămas în amintirea noastră ca unul dintre cei mai renumiţi profesori de istorie din ţară şi ca autorul celei mai bune metodici de istorie din perioada interbelică. Guşetoiu a fost un profesor atât de renumit, încât chiar Nicolae Iorga a insistat să-i fie asistent. Instaurarea regimului comunist i-a frânt însă destinul şi a făcut din activitatea lui profesională şi politică motive de a deveni un „caz” al Securităţii.

Povestea lui Dumitru Guşetoiu este exemplară pentru soarta intelectualului român de după 23 august 1944:

Dumitru Guşetoiu, născut la 11 aprilie 1896 la Băileşti-Dolj, fiul lui Constantin şi Elena, a fost între 1940-1944 preşedintele organizaţiei P.N.Ţ.- Maniu din oraşul Râmnicu Vâlcea. A fost şi membru al Comisiei Judeţene al P.N.Ţ. şi responsabil al sectorului Bujoreni – Muiereasca. În partidul lui Maniu intrase în 1930”.

Această formulă succintă de prezentare se repetă obsesiv în toate dosarele Securităţii, pentru perioada 1947 – 1989, care îl priveau pe profesor. Ceea ce conta la acest om, pentru Securitate, era doar faptul de a fi făcut parte dintr-un partid „burghezo-moşieresc”, partid care a reprezentat mult timp adversarul politic cel mai important pe care l-a avut P.C.R., după 23 august 1944, dată de la care România a intrat în orbita comunismului sovietic.

Gheorghe Efrim 

  

Inginer de profesie, ceh din ţinutul Austriei, cu multǎ experienţǎ în industria lemnului, Carol Novac vine din Hermanstadt (Sibiul de astǎzi) şi se stabileşte în 1859 la Brezoi, unde pune bazele unei industrii forestiere[1]. Dupǎ 1865, dispunând de capitalul necesar, cumpărǎ toate joagǎrele de aici (peste 10 bucǎţi), dar şi pǎduri, şi instalaţii[2].

În 1867, însuşi prinţul Carol, împreunǎ cu mari personalitǎţi ale vremii, viziteazǎ Brezoiul şi ,,fierǎstraiele”, iar Carol Novac prezintă excelenţei sale perspectivele acestei industrii.

În 1873, deja funcţiona o fabricǎ de cherestea, construitǎ de acesta cu anexele necesare[3]. Instalaţiile fabricii funcţionau cu juguri de 10 şi chiar 20 de pânze fiecare, numite ulterior, gatere. A continuat şi modernizat transportul pe apǎ al buştenilor, realizând sistemul de baraje de lemn pe Lotru si Latoriţa, ceea ce a culminat cu renumitul baraj Vidra.

Când Al. Vlahuţǎ a vizitat Brezoiul, existau 14 joagǎre pânǎ în Gura Dǎnesii, pe circa 2 km, ce a impresionat plǎcut pe scriitor. Şi astǎzi se mai pǎstreazǎ toponimicul ,,La joagǎrul 14” sau ,,Iazul lui Novac”- denumiri întâlnite în documentele ulterioare.

Construieşte lângǎ fabricǎ o vilǎ impunǎtoare, cu etaj, cu multe încǎperi, înconjuratǎ de un parc, un adevǎrat conac, numit ,,Castelul Mare“. Aici se fǎcea primirea şi gǎzduirea oamenilor de afaceri şi a vizitatorilor, fiind foarte posibil ca ospǎţul dat în cinstea prinţului Carol sǎ fi avut loc în aceastǎ impozantǎ vilǎ.

Dupǎ multe reparaţii si destinaţii în clǎdirea aceasta funcţioneazǎ astǎzi Spitalul Orǎşenesc Brezoi.

Carol Novac executǎ şi regularizarea Lotrului, iar în dreptul Brezoiului, pânǎ la vǎrsarea lui în Olt, deviazǎ apa spre Deluşel, în vederea sǎpării unor canale pentru buşteni şi amenajarea unor lacuri pentru plute (bǎlţi de legare a buştenilor).

Starea drumului în 1865, între Cozia şi Şipoate (azi, Cârligul Mare), nu permitea circulaţia nici chiar cu piciorul, fiind distrus de viiturile Oltului şi cǎderile de stânci.

Toate comunele grǎnicereşti au fost obligate sǎ participe la repararea drumului, împreunǎ cu Regimentul 2 Grǎniceri de la Gura Lotrului[4].

Reconstrucţia acestui drum a fost adjudecatǎ, dupǎ licitaţie, de Carol Novac, la preţul de 188.600 lei, licitaţie publicatǎ în Monitorul Oficial[5].

Investitorul realizeazǎ aici ziduri de sprijin, consolidǎri, aduce ,,iarbǎ” din Austria, dar şi specialişti, şi executǎ lucrarea.

Apele minerale din Cǎlimăneşti-Cǎciulata aduceau un venit important. Începând cu 1865, ele au fost arendate lui Carol Novac, antreprenorul joagǎrelor din Brezoi. Acesta a preluat de la stat mai multe pavilioane, localuri de bǎi şi dependinţe[6]. Toate acestea însumau 20-30 camere, bǎile, cârciuma, cazinoul si anexe, toate acoperite cu şiţǎ. La aceste clǎdiri, Novac aduce numeroase îmbunǎtǎţiri[7], extinderi, modernizǎri.

Prefață

Încă din primul primariat, am prevăzut în bugetul Primăriei fonduri pentru realizarea unei „Monografii a Râmnicului Vâlcii" şi a unui „Ghid" al oraşului şi împrejurimilor.

Necesitatea acestor lucrări cred că nu mai e nevoie a fi demonstrată prea mult.

Bruma de documente prăfuite ce mai sunt, trebuesc adunate şi fixate în pagini de carte supravieţuitoare nouă, pentru ca viitorimea să înţeleagă strădania şi sacrificiul înaintaşilor, cari au sfinţit pământul vâlcean cu sângele ce a curs din belşug pentru apărarea brazdei strămoşeşti;

trebue ca tinerimea ce va să vină peste veacuri să cunoască din cititul istoriei oraşului şi judeţului nostru că pe aceste plaiuri s’au zămislit începuturile unei vieţi statale, culturale şi creştine româneşti;

trebue ca orice Român, sau orice călător străin, ce calcă pământul vâlcean, să ştie din citirea monografiei şi ghidului, că dacă pe văile, drumurile şi potecile întortochiate ale Vâlcii, se găsesc atâtea locaşuri de închinăciune ridicate de voevozii viteji sau cărturari, apoi acestea nu sunt semănate aici decât pentru a întipări în toate chipurile, că poporul român aici s’a născut, aici a trăit şi aici trebue să rămână în veci.

Şi dacă întemeietorii de Ţară, vieaţă și cultură românească au lăsat să fie înmormântaţi în zidurile durate de ei, fie lârgă Oltul ce bate temelia «Coziei“, împodobită cu dantelă fină de piatră, fie în „Arnota" „cea căţărată pe stâncă departe de răutăţi", apoi aceasta au făcut-o numai pentru a sfinţi cu trupurile lor pământul Vâlcii pitoreşti, pe care au găsit, cât au domnit, braţe vânjoase, minţi isteţe şi inimi iubitoare de ţarină românească, de cruce creştină şi de omenie.

Motto:”10 nuci sau alune consumate zilnic hrănesc celula nervoasă şi ne ajută să fim „mai deştepţi”

Nucul şi alunul, specii pomicole de tradiţie pentru poporul român şi cu perspective de a servi, pentru cei care îl cultivă, la ridicarea standardului de viaţă. De multe ori au contribuit cu preţioasele lor fructe la completarea veniturilor populaţiei din zona dealurilor şi chiar la îmbunătăţirea raţiei alimentare ca fructe sau uleiuri.

În prezent nucul şi alunul au devenit specii pomicole de valoare, fructele lor fiind solicitate pe pieţele celor mai avansate ţări în cantităţi foarte mari.

Cunoştinţele acumulate în urma cercetărilor româneşti şi străine, soiurile noi aflate la dispoziţie, materialul săditor altoit şi legislaţia adecvată creează o nouă disponibilitate şi interes pentru cei care se ocupă de cultura nuciferelor.

Exploataţia modernă cu nuc şi alun nu poate fi viabilă şi profitabilă fără o cultură modernă, iar cultura modernă nu poate fi funcţională decât într-o exploataţie bine gândită şi organizată.

«(...)Am înţeles că Tata, fără să poată fi acuzat de ceva anume, intrase în lotul sutelor de mii de lideri locali ai „reacţiunii burghezo-moşiereşti” ce trebuiau lichidaţi sau, în caz că rezistau, „reeducaţi”. Cu toţii au fost arestaţi − pe atunci se folosea termenul grobian de „ridicaţi” − de către securitate în acea noapte neagră de 15 - 16 august 1952 şi sechestraţi vreme îndelungată în închisorile comuniste.
Ce pedeapsă mai inumană şi mai distrugătoare poate fi imaginată în afară de aceea care te izolează complet, rupându-te de familie, fără să ai o cât de firavă ştire despre cei dragi ?
Tot în acea noapte de tristă aducere aminte a fost arestat şi fratele tatei, Ion Zamfirescu, profesor de limba şi literatura română la Liceul Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, aşa încât nenorocirea căzuse asupra întregii familii. N-a fost suficient că securiştii au venit în viul nopţii „să-l ridice” de acasă, dar totodată au dat-o afară pe soţia lui din vila proprietate personală, trimiţând-o într-o anexă din curte, care era de fapt o bucătărioară de vară. De atunci şi până la aşa-zisa revoluţie, vila unchiului Ion a devenit sediul miliţiei din Călimăneşti...”

Memento: cum a devenit un vis realitate

Toată lumea este de acord că istoria scrisului și a cărții vâlcene se pierde în negura vremurilor, că Vâlcea a reprezentat un ,,leagăn de cultură” pentru toți românii, contribuind (prin circulația cărții, manuscrise sau tipărite aici, în tot arealul românesc) la păstrarea credinței strămoșești și a ființei naționale, la unitatea de limbă și de neam.

Pentru depozitarea, păstrarea și punearea în circulație a cărților, cu timpul, s-a constituit biblioteca, ,,biserică culturală”, cum o numea Vasile Alexandrescu Urechia [1], alături de școală și muzeu.

În județul Vâlcea, au existat biblioteci (în sensul de depozite de carte cu rafturi pentru păstrarea şi utilizarea lor) de sute de ani, dar nu au funcționat distinct, într-un edificiu propriu, într-o clădire care să le aparțină doar lor.

Cu șaptezeci de ani în urmă, la 1 noiembrie 1950 (destul de târziu pentru vârsta cărții vâlcene și râmnicene!), a luat ființă, la Râmnicu-Vâlcea, Biblioteca Orășenească, devenită, ulterior, Centrală Regională, mai apoi, Raională și, în sfârșit, din 1968, Județeană. La ceas aniversar, merită să fie amintit primul bibliotecar – întemeietorul: Eugen Ciorăscu (om prin excelență cultural, al muzicii, dar și al cărții), cel mai longeviv (1 noiembrie 1950 – 28 februarie 1966) dintre directorii instituției, care i-au urmat: profesorii: Ioan Popa (1 martie 1966 – 31 august 1970), Gavril Popa (1 septembrie 1970 – 14 septembrie 1975), Ioan St. Lazăr (15 septembrie 1975 – 1 noiembrie 1983), Maria Tureac (1 noiembrie 1983 – 1 septembrie 1990); juristul Marian Creangă (1 septembrie 1990 – 25 decembrie 1997), profesorii: Dumitru Lazăr (17 martie 1998 – 30 iunie 2006), Augustina-Sanda Constantinescu (1 octombrie 2006 – 31 martie 2014) și conf.univ.dr. Remus Grigorescu (1 aprilie 2014 și în prezent) [2]. Fiecare dintre aceștia au adus și aduc, la rândul lor, un plus de valoare instituției (unul dintre ei – Marian Creangă – până la sfârşitul vieții).

«Câteva comentarii de fapt precizări ținând de istoria mișcării de tineret în România interbelică. În 1935 Carol II Regele Românilor care deținea funcția onorifică de Comandant Suprem al Marii Legiuni a Cercetașilor din România (Asociația Cercetașii României) a atras mulți comandanți ai grupurilor de cercetași din țară (atunci se numeau cohorte la nivel de localitate și centurii, unitățile de azi) oameni de diferite profesii care erau voluntari la cercetași cum suntem și noi astăzi, să lucreze în Oficiul pentru Educația Tineretului din România (OETR) care este primul Minister al Tineretului din țara noastră...

Ești aici: Home Valcea