Istorie Locala

Motto:”10 nuci sau alune consumate zilnic hrănesc celula nervoasă şi ne ajută să fim „mai deştepţi”

Nucul şi alunul, specii pomicole de tradiţie pentru poporul român şi cu perspective de a servi, pentru cei care îl cultivă, la ridicarea standardului de viaţă. De multe ori au contribuit cu preţioasele lor fructe la completarea veniturilor populaţiei din zona dealurilor şi chiar la îmbunătăţirea raţiei alimentare ca fructe sau uleiuri.

În prezent nucul şi alunul au devenit specii pomicole de valoare, fructele lor fiind solicitate pe pieţele celor mai avansate ţări în cantităţi foarte mari.

Cunoştinţele acumulate în urma cercetărilor româneşti şi străine, soiurile noi aflate la dispoziţie, materialul săditor altoit şi legislaţia adecvată creează o nouă disponibilitate şi interes pentru cei care se ocupă de cultura nuciferelor.

Exploataţia modernă cu nuc şi alun nu poate fi viabilă şi profitabilă fără o cultură modernă, iar cultura modernă nu poate fi funcţională decât într-o exploataţie bine gândită şi organizată.

«(...)Am înţeles că Tata, fără să poată fi acuzat de ceva anume, intrase în lotul sutelor de mii de lideri locali ai „reacţiunii burghezo-moşiereşti” ce trebuiau lichidaţi sau, în caz că rezistau, „reeducaţi”. Cu toţii au fost arestaţi − pe atunci se folosea termenul grobian de „ridicaţi” − de către securitate în acea noapte neagră de 15 - 16 august 1952 şi sechestraţi vreme îndelungată în închisorile comuniste.
Ce pedeapsă mai inumană şi mai distrugătoare poate fi imaginată în afară de aceea care te izolează complet, rupându-te de familie, fără să ai o cât de firavă ştire despre cei dragi ?
Tot în acea noapte de tristă aducere aminte a fost arestat şi fratele tatei, Ion Zamfirescu, profesor de limba şi literatura română la Liceul Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, aşa încât nenorocirea căzuse asupra întregii familii. N-a fost suficient că securiştii au venit în viul nopţii „să-l ridice” de acasă, dar totodată au dat-o afară pe soţia lui din vila proprietate personală, trimiţând-o într-o anexă din curte, care era de fapt o bucătărioară de vară. De atunci şi până la aşa-zisa revoluţie, vila unchiului Ion a devenit sediul miliţiei din Călimăneşti...”

Memento: cum a devenit un vis realitate

Toată lumea este de acord că istoria scrisului și a cărții vâlcene se pierde în negura vremurilor, că Vâlcea a reprezentat un ,,leagăn de cultură” pentru toți românii, contribuind (prin circulația cărții, manuscrise sau tipărite aici, în tot arealul românesc) la păstrarea credinței strămoșești și a ființei naționale, la unitatea de limbă și de neam.

Pentru depozitarea, păstrarea și punearea în circulație a cărților, cu timpul, s-a constituit biblioteca, ,,biserică culturală”, cum o numea Vasile Alexandrescu Urechia [1], alături de școală și muzeu.

În județul Vâlcea, au existat biblioteci (în sensul de depozite de carte cu rafturi pentru păstrarea şi utilizarea lor) de sute de ani, dar nu au funcționat distinct, într-un edificiu propriu, într-o clădire care să le aparțină doar lor.

Cu șaptezeci de ani în urmă, la 1 noiembrie 1950 (destul de târziu pentru vârsta cărții vâlcene și râmnicene!), a luat ființă, la Râmnicu-Vâlcea, Biblioteca Orășenească, devenită, ulterior, Centrală Regională, mai apoi, Raională și, în sfârșit, din 1968, Județeană. La ceas aniversar, merită să fie amintit primul bibliotecar – întemeietorul: Eugen Ciorăscu (om prin excelență cultural, al muzicii, dar și al cărții), cel mai longeviv (1 noiembrie 1950 – 28 februarie 1966) dintre directorii instituției, care i-au urmat: profesorii: Ioan Popa (1 martie 1966 – 31 august 1970), Gavril Popa (1 septembrie 1970 – 14 septembrie 1975), Ioan St. Lazăr (15 septembrie 1975 – 1 noiembrie 1983), Maria Tureac (1 noiembrie 1983 – 1 septembrie 1990); juristul Marian Creangă (1 septembrie 1990 – 25 decembrie 1997), profesorii: Dumitru Lazăr (17 martie 1998 – 30 iunie 2006), Augustina-Sanda Constantinescu (1 octombrie 2006 – 31 martie 2014) și conf.univ.dr. Remus Grigorescu (1 aprilie 2014 și în prezent) [2]. Fiecare dintre aceștia au adus și aduc, la rândul lor, un plus de valoare instituției (unul dintre ei – Marian Creangă – până la sfârşitul vieții).

«Câteva comentarii de fapt precizări ținând de istoria mișcării de tineret în România interbelică. În 1935 Carol II Regele Românilor care deținea funcția onorifică de Comandant Suprem al Marii Legiuni a Cercetașilor din România (Asociația Cercetașii României) a atras mulți comandanți ai grupurilor de cercetași din țară (atunci se numeau cohorte la nivel de localitate și centurii, unitățile de azi) oameni de diferite profesii care erau voluntari la cercetași cum suntem și noi astăzi, să lucreze în Oficiul pentru Educația Tineretului din România (OETR) care este primul Minister al Tineretului din țara noastră...

Miercuri, 14 Octombrie 2020 08:28

Obiceiuri de înmormânare în Țara Loviștei

Scris de

Momentele cruciale din viața omului - nașterea, nunta și înmormântarea - au prilejuit la toate popoarele, începând din antichitate și până în zilele noastre, o serie de obiceiuri și rituri. Etnografia consideră obiceiurile și ceremoniile legate de momentele principale din viața omului drept rituri de trecere. La fiecare popor ele își au rădăcinile adânc înfipte în tradiție, pe care o păstrează și o transmit în tot ceea ce poate fi considerat caracteristic.[1]

            În prezenta lucrare mă voi opri asupra câtorva obiceiuri legate de ritualul înmormântării în |ara Loviștei. |ara Loviștei te impresionează nu numai prin rezonanța trecutului istoric și frumusețea sălbatică a peisajului, ci și prin bogata viață spirituală a locuitorilor din această zonă. Datinile și tradițiile au un caracter bine definit, ele se desfășoară după un ritual stabilit și respectat cu sfințenie. Ceremonialurile de trecere, în special nunta și înmormântarea, au un pronunțat caracter dramatic și spectacular.

Societatea   „STEAUA” se înscrie în ansamblul de acţiuni elaborate de Spiru Haret la începutul secolului al XX-lea, menite să contribuie la o diversificare mai largă a procesului cultural-educativ, început odată cu venirea sa la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice, în al doilea mandat al său.

Creată la 25 noiembrie 1900, la Bucureşti[1], „Steaua” a avut în componenţa primului comitet de conducere pe Ioan Kalinderu – preşedinte, Sava Şomănescu – vicepreşedinte şi Spiru Haret administrator şi casier. Ca orice iniţiativă a lui Spiru Haret, şi apariţia noului aşezământ cultural a fost primită cu entuziasm de corpul didactic din ţară. La Vâlcea, din iniţiativa revizorului şcolar D. Constantinescu, la 9 aprilie 1901, se pun bazele unei filiale a societăţii, coordonată de un comitet format din prof. Şt. Ionescu Cheianu (Şcoala de băieţi Nr.1 Râmnicu Vâlcea) învăţătorii Teodor Bălăşel (Ştefăneşti) şi Mihai Nicolaescu (Drăgăşani), Gr. Mihăescu (Vlădeşti), Ion Dozescu (Horezu) ş. a.

Luni, 05 Octombrie 2020 10:13

Pravila de la Govora

Scris de

Dumitru Lazăr

 

În Evul Mediu târziu, mai ales spre sfârșitul secolului al XVI-lea și, în continuare, în secolul al XVII-lea, domnitorii români, "când ei își luau în cârmuirea lor atitudini împărătești"[1], în acord cu mitropoliții Bisericii Ortodoxe, în scopul cunoașterii și respectării canoanelor bisericești, au găsit de cuviință să rânduiască viața călugărilor și a preoților, precum și a mirenilor, introducând, în viața publică, norme de legalitate și moralitate, superioare datinei ("dreptului obicinuielnic"), în momentul în care obiceiul locului nu mai funcționa în mod firesc.

Dreptul cutumiar ("obicinuielnic") - Legea Țării - a dominat, timp de secole, sistemul izvoarelor dreptului. Treptat, însă, începând cu secolul al XVI-lea, se petrece un proces de diferențiere între dreptul canonic și cel laic, între pravila bisericească și pravila domnească. Legea scrisă ("jus scriptum") începe "să fie utilizată în dovada dreptului"[2].

Folclorul este mereu nou. De la o generație la alta, gustul literar al oamenilor variază, iar urmărirea acestor transformări nu trebuie să scape lingvistului și folcloristului. O colecție de folclor înseamnă fotografia unui loc dat, la o anumită dată. La ani distanță, o altă colecție, privind cercetarea aceleiași regiuni, ne dă putința de a lua cunoștință de evoluția creației populare.

            Enciclopedia poetică nescrisă a vieții românești este exemplificată prin colecția de folclor vechi de pe Valea Oltețului, cu delimitarea strictă a unei microzone, în cazul de față Bălcești.[1]Cu nimic nu este inferior acest act de cultură multimilenar, atât poetic, cât și estetic față de ansamblul de cultură folclorică românească veche. Vom susține această teză în tot ceea ce urmează pe baza unor documente de netăgăduită autenticitate, culese direct de pe terenul de studiu. Zona Bălcești de Olteț are factorii ei de individu-alizare și originalitate.

            Demersul nostru începe prin conturarea unui capitol bine reprezentat: cântecul haiducesc. Un frate geamăn al haiducului Toma Alimoș este Iorgul, “stăpânul pădurilor” și “iubitul mândrelor”. Localizarea se face din primul vers: “Pe malul Oltețului / Paște calul Iorgului, / Calul paște și nechează, / Iorgul doarme și visează. / Pe drumeagul de la vale / Vine o fată călare / Și strigă în gura mare: / Deșteaptă-te, Iorgule, / Ia-ți calul cu frâiele/ Să colindăm poienile, / Să urcăm dealurile, / Că am văzut pe cărare / Alt haiduc venind călare; / Teamă mi-e să nu mă fure / Și-oi rămâne fără nume.”

Marți, 29 Septembrie 2020 09:09

Mihail Oromolu – documente inedite

Scris de

Nu s-a păstrat, în Arhiva Băncii Naționale a României, dosarul lui Mihail Oromolu, cel care a fost guvernator al instituției în intervalul 1 ianuarie 1922 – 31 decembrie 1926. Cu atât mai interesante devin actele pe care le vom prezenta în continuare și care privesc mai ales aspecte ale vieții sale personale.

            Mihail Oromolu face parte dintre guvernatorii Băncii Naționale, originari din Oltenia, asemenea lui Ioan C. Bibicescu sau Dimitrie Burilleanu. Perioada mandatului său în fruntea celei dintâi instituții financiare a statului român a fost una extrem de importantă. La câțiva ani după războiul de reîntregire națională, în plin efort de stabilizare monetară, Banca Națională a României era chemată să joace un rol major în procesul de refacere a țării. O realizare deosebită a lui Mihail Oromolu, în calitate de guvernator al B.N.R., a fost readucerea în țară a depozitului în aur deținut de B.N.R. din timpul primului război mondial la Reichsbank. După negocieri anevoioase, tezaurul s-a reîntors dintr-o fostă țară inamică, ceea ce nu s-a întâmplat cu mult mai importantul tezaur evacuat la Moscova tocmai pentru a fi protejat de germani.

1. În primul război mondial 1916-1918, Armata română a făcut dovada unor strălucite fapte de arme, înscrise cu grele sacrificii în filele nepieritoare ale istoriei poporului român.1

2. Între unităţile care au avut o comportare excepţională în succesiunea luptelor extrem de înverşunate din anul 1916, din prima zi de confruntare, s-a aflat şi Regimentul 2 Infanterie Vâlcea.2 Militarii acestui Regiment s-au dovedit în anii 1916-1917 drept vrednici continuatori ai tradiţiilor de luptă ale Regimentului 2 Dorobanţi din Râmnicu-Vâlcea”.3

3. „În ziua de 14 august 1916, ora 1 p.m., regimentul porneşte în marş spre Voineasa”4, cu un efectiv de „96 ofiţeri, 4555 trupă”5. Comandantul unităţii, conform ordinii de bătaie menţionate, a fost Colonelul Moşoiu Traian, iar medicul regimentului Maiorul Preda Gheorghe.6 În ziua următoare, la orele 16 unitatea „porneşte în marş spre frontieră împreună cu două baterii artilerie de munte”7, iar „seara ajunge la obiectivele date”.8

A fost începutul drumului de luptă al acestui brav regiment care şi-a îndeplinit exemplar misiunile încredinţate, în primul război mondial 1916-1918, în condiţii extrem de dificile şi cu grele sacrificii.9

Ești aici: Home Valcea