Imagini citadine din Râmnicul de altădată/ Strada Mihai Bravu/ Lipscani/ Titi Mihai Gherghina
Scris de VLBiblioteca«...Cercetând documentele vremii din 1853, 1876, 1879, 1887, 1895 şi 1899, cu privire la construcţiile caselor şi proprietarii lor pe o perioadă de 46 de ani, se pot afirma cu certitudine următoarele:
(În segmentul străzii, Piaţa Dorobanţi - str. Traian au existat în aceşti ani pe lângă case modeste şi case mari şi chiar cu etaj T.M.G.)
(În segmentul străzii dintre str. Traian şi str. Călăraşi, au existat pe lângă casele mai mari şi multe căsuţe, multe din ele acoperite cu şiţă şi chiar cu stuf. Acest segment a fost şi cel mai expus demolărilor din cauza multor case care deveniseră insalubre şi amplasate fară să se respecte nici cele mai elementare reguli de urbanistică. T.M.G.)
La sfârşitul anului 1899, catagrafia străzii ne prezintă un număr de 47 case, pe stânga şi 21 pe dreapta. (O mică parte din aceste case au rezistat vremii până în anul în care a început dezastrul demolărilor masive, desfiinţând aproape complet strada. T.M.G.)
(Secolul al XX-lca şi în special prima decadă începe cu ridicarea unor case mari cu câte unu şi, două etaje, cu frumoase stucaturi exterioare care le da un plus de eleganţă, schimbând substanţial cadrul arhitectural din centrul oraşului. T.M.G.)
Casa Paul I. Griimberg (fig. 167 - 168), construită în 1906, pe locul caselor Bacalbaşa, afost o casă (cu un frumos şi bogat ancadrament la ferestre, precum şi antablamentul de sub acoperiş realizat în stil neoclasic. T.M.G.). Casa avea la parter magazine şi la etaj două ferestre triple.
Casa Ştefan Georgescu (fig. 169), construită în 1907 în locul căsuţelor aceluiaş proprietar. Arhitectul constructor a fost A. Copetti.
Casă mare cu etaj amplasată pe două străzi. A fost una din capodoperele arhitecturale ale oraşului. (Deasupra intrării principale la etaj se găsea un splendid bovindou cu trei faţete poligonale, ferestrele având la partea superioară un frumos ancadrament. Clădirea se termina pe ambele laturi, peste etajul unu cu o interesantă fereastră fronton cu volute în stil baroc, element ce îi da o personalitate aparte. T.M.G.).
Pe partea stângă a străzii au existat câteva case care prin construcţia lor merită să fie amintite.
Casa Alexandru G. Boicesu (fig. 170), construită în anul 1874, casă complet renovată în 1911, după renovare a fost transformată în hotel. La etaj, din 1927, funcţiona „Hotelul Bristol''. La parter funcţiona „Librăria-papetărie şi tipografie «Oscar cu firma «Bazarul Vâlcea»», din anul 1910.
Casa Anastase Trandafirescu, casă cu etaj, ridicată tot spre sfârşitul sec. al XlX-lea şi renovată în 1906, renovare care îi schimbă complet faţada. (între cele două clădiri, se va construi pe locul viran o construcţie în stil cubist, casă marc cu două etaje, fiind cea mai înaltă construcţie din acest tronson, proprietar fiind Teodor Popescu. T.M.G.)
La intersecţia cu str. Traian se găsea o casă mare cu etaj având la parter mai multe magazine şi ateliere. Casa este construită în 1916, fiind amplasată pe două străzi.
Activitatea comercială este cunoscută ca fiind foarte activă încă din sec. al XlX-lea. Dacă luăm numai tronsonul dintre Piaţa Dorobanţi, imortalizată pe la 1869 în superbe desene de pictorul Preziosi Amedeo şi str. Traian, pe o suprafaţă relativ mică existau foarte multe ateliere A şi magazine cu o varietate de mărfuri, pentru toate categoriile sociale. În această zonă funcţionau aproximativ 22 de diverse magazine, care transformau strada într-un centru comercial foarte căutat de locuitorii oraşului. Pot fi amintite prăvălii din sec. al XlX-lea.
„Niţă Tomescu avea o prăvălie cu două odăi încă din 1853, odăi închiriate de «Mănăstirea Franciscană»'' (dosar nr. 151 / 1853). În 1872, Primăria oraşului dă aprobare superiorului bisericii catolice, părintele Iosif, să construiască prăvălii pe această stradă.
„Primăria oraşului RâmnicuVâlcea avizează favorabil cererea Părintelui Iosif, superiorul Mănăstirii Catolice din oraş, în vederea construirii unor prăvălii pe strada Bravu, în următoarele condiții:
$1- „prin aceasta să dă voie sfinţiei sale a edifica acele prăvălii care se vor face pe linie dreaptă în faţa străzii începând cu măsurătoarea colţul prăvăliei domnului Matache Mihail, dinspre poarta hanului şi care va merge prin pietrile cioplite din zidul prăvălii domnului Ghiţă Iliescu, de unde a se şi începe zidirea cea nouă de aici linie dreaptă în zidul porţii dintre Domnul George Popescu şi Domnul Niţă Tomescu şi de aici iarăşi linie dreaptă până în piaţa mare a oraşului spre răsărit” (dosar nr. 688/ 1871).
„Pe la 1896, pe această stradă dl. G. Nicolantin deţinea o tipografie, având ca tipograf pe C. Vernescu, zeţar pe I. Hristescu şi contabil pe C. Papiu (care era şi contabilul Primăriei T.M.G.), tipografia funcţiona în casele d-lui Rizescu." „În 1897, Niţă Enescu avea o cofetărie şi o prăvălie cu băuturi spirtoase, ambele în casele Bărăţiei. La 1898, Constantin deschide o cafenea-cofetărie în casele bisericii catolice. Grigore Petrina dechide un magazin de manufactură «La Papagal». În 1900, tot în casele Bărăției”. „Un magazin de fierărie şi cuţitărie este deschis în 1901 de CarlSpeck." „În 1901, Josef Sezalbinskiy deschide în casele d-luiI. D. Ogrezeanu un magazin de băuturi spirtoase." Iancu Fritz pune bazele unui atelier de tinichigerie în casele bisericii Cuvioasa Paraschiva în 1902.” În anul 1903 sunt înregistrate un număr de 17 ateliere şi magazine, acestea sunt: „Frederica Kleinrath, atelier de pălării de damă, Carol Sabo o cismărie, Isac Stafler un atelier de croitorie de dame, Ignat Covaci, un atelier de tămplărie, Simon Rabinovici, o croitorie bărbătească, Gh. Marinescu o berărie, Iosef Panter, un atelier de fierărie, Grigore Cristescu un atelier mecanic, Costică Mihăilescu, o cofetărie cu biliard, Isac Fusman,un depozit de petrol şi sticlărie, Constantin Popa, o cârciumă şi o băcănie.” Acestea sunt o parte din cele 17 unităţi comerciale deschise în 1903 (după firme înregistrate la Tribunalul Judeţean Vâlcea între 1857-1927).
„În 1904, în casele bisericii catolice, A. G. deschide o braşovenie, în 1906, Alexandru AImăşanu deschide o frizerie în casele dr. Suciu.”
„În 1907, Solomon Kleinberg deschide o prăvălie haine.”
„În 1908, Costache Alexiu deschide o băcănie cu coloniale şi băucasele lui D. Georgescu."
„În 1913 este anul în care Marioara I. Lungescu, deschide magazinul de încălţăminte, galanterie şi mărunţişuri «La globul verde» şi Simon Blaier care deschide o frizerie în casele lui Alex. Panaitescu.”
Şi „anul 1914 este însemnat prin deschiderea mai multor unităţi comerciale, Matilda Pantzel modistă, un atelier «La pomul de aur», în casele d-lui Trandafirescu un restaurant cu băuturi spirtoase «Avântul ţării», deschis de Iulia Hovan în casele lui Vasile N. Nucua, Gheorghe Gh. Izvoranu deschide farmacia «La salvator» în casele d-lui Ştefan Georgescu, iar J. D. Racioff va deschide un mare magazin cu articole de fierărie, cuțitărie, marchidărie, articole de brașovenie, scule pentru tămplărie şi fierărie. În anul 1915, Dumitru Bloţi deschide un magazin cu manufactură «La masa elegantă».
„Dumitru Stoga deschide în 1918, magazinul de manufactură, galanterie şi încălţăminte în casele d-lui Trandafirescu.”
„În anul 1919, Elisa Goldemberg, deschide magazin de mode pentru doamne, Vasile Gregorian, magazinul de manufactură, mărunţişuri şi articole alimentare.”
„Din1920, Ştefan Pauleţ deschide un atelier fotografic de mode, iar Ioan Gh. Serafim, magazinul cu articole de manufactură, galanterie, încălţăminte cu firma «La mascota»”.
„În 1921,Victoria M. Hohoi, deschide un atelier și un magazin de mode cu firma «Mode la Victorie» şi Iosef Kopetzi, un atelier de reparaţii mecanice, instalaţii de apă și canal.”
„În 1922, Grigore D. Niculescudeschide un atelier de Alexandru Bertoli deschide 1925, legătoria de cărţi «La trei culori», Gh. N. Ciucă deschide atelierul - magazin de croitorie, abagerie, manufactură şi postăvărie «La englezu» (fig. 171) iar Ilie Mihai Cascu (zis Carada) deschide un mare magazin de mode, manufactură «La şicul modei», în casele dlui V. Nicolaescu.
„În1926, Alex. D. Oiţă, deschide noua tipografie şi legătorie de carte «La progresul grafic»”.
„Şi în anul 1931, sunt deschise magazine noi pe această stradă, Andrei Herman, deschide un magazin de postăvărie «Silesia», Eduard Arsenie «Librăria modernă şi bazarul Vâlcei», iar Alex. A. H. Wilfinger, un atelier de croitorie «Croitoria Wilfinger»”.
„În1934, Lucia Th. Popescu deschide cafeneaua - cofetărie şi bodegă cu firma «Cafe Royal», iar în 1936, Vasile A. Baciu pune bazele laboratorului de radio, reparaţii transformatoare, construcţii din nou şi piese de schimb «La tonul clar».
Iată istoricul succint al străzii Mihai Bravu, care aproape că a dispărut sub noianul timpului. Cei mai în vârstă şi-o amintesc şi-o regretă cu nostalgia trecerii prin viaţă. Celor mai tineri trebuie să le povestim pentru a înţelege că începutul şi sfârşitul nu sunt măsuri pentru o viaţă.
Am trecut cu bine de teribilul secol XX, am trecut binişor în secolul al XXI-lea şi descoperim că avem o stranie pasiune pentru trecutul ceva mai îndepărtat al „Oraşului Domnesc Râmnic”.
O seamă de lucrări, ale puţinilor cercetători râmniceni, ai acestui început de mileniu, au readus conceptul de cunoaştere a valorilor sociale ale acestui oraş a cărui vechime se pierde în negura timpului.
Important e faptul că unele (puţine totuşi) din vechile construcţii de autentică valoare arhitecturală nu au pierit cu totul şi continuă să existe până în zilele noastre.
Cartea, faţă de alte lucrări, încearcă să ofere cititorului o viziune generală a celor mai vechi imagini, dar care nu de puţine ori sunt considerate de mulţi doar legende.
(fragment)
Sursa: Titi Mihai Gherghina/ Imagini citadine din Râmnicul de altădată/Almarom Râmnicu Vâlcea 2007.
De aseară nu mă pot despărți de el, din ce a rămas din el în mine, de vocea lui, de râsul lui de o personală franchețe, poreclele de mare spontaneitate ce le dăruia cu măiestrie și rămâneau ca timbrul pe scrisoare, de el la spritz sau la întâlnirile politice de seara, în care eram cu toții scânteietoare talente, de copiii de țigani din spital, pe care, nefiind în stare să se ferească de hățurile de muci cu care își decorau pieptul sfrijit, îi ridica în brațe, îi săruta ca un tată care îi regăsise după îndelung, ostoitoare căutări și le dădea nume care nu se mai dezlipea de ei, pentru că pe ei îi fascina, deveneau...cetățeni!
de Constantin Sorici
Crescusem destul de măricel și îmi venise și mie timpul să merg la grădiniță. M-a gătit mama frumos, cu uniforma cu „fustiță” de culoare albastru deschis, cu pantalonași bleumarin cu elastic, cu bascheți chinezești foarte eleganți și la urmă de tot mi-a pus la guler un pampon albastru, ca pentru băieței. Mă privea dintr-o parte, din cealaltă, se minuna de mine cu ochii aproape umezi, după care mă strângea tare puternic în brațe. Îmi luase și o gentuță de grădiniță, micuță, frumos colorată, din tablă, cum erau și jucăriile de pe vremea aia, în care mi-a pus mâncărica, pâine cu unt și ou fiert și sălămior și cașcaval, toate într-o punguță de hârtie. Gentuța de închidea prin răsucirea unui cioc de tablă și se ținea de o toartă de sârmă. Mai luam un supliment de mâncărică și de la magazin de la tata. Nu-mi lipsea ciocolata.
Mama mi-a arătat din timp unde e grădinița, mai departe de magazin, mai departe de primărie și de dispensar, mai departe de tanti Florica, sora lu’ tata, aproape de Capu Plaiului, tocmai în casa lu’ Lică Pietreanu, care fusese pe vremuri boier, sau chiabur. Nu prea înțelegeam eu ce înseamnă asta și nici oamenii nu puteau să-mi spună foarte clar, sau se fereau să vorbească. „Ce-a fost, a fost...”, ziceau unii și își puneau lacăt la gură. Am înțeles doar că o lume a trecut și veneau vremuri noi și că pe mine m-a pus Dumnezeu la hotarul dintre lumi. - citește tot -
Revista «Vâlcea literară» nr. 4/ aug. 2022, în flip la
https://issuu.com/bibliotecivalcene/docs/revista-valcea-literara-nr-4
Petrache Poenaru a avut un rol important în istoria culturală şi politică a redeşteptării naţionale a românilor din sec. al XlX-lea, cu contribuţii teoretice şi practice remarcabile, necesare înnoirilor cerute de regenerarea societăţii româneşti. A avut şansa de a fi trăitor şi participant activ la desfăşurarea marilor evenimente istorice, începând cu revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor din 1859, cu marile reforme din timpul domniei lui Al. Ioan Cuza, alături de alţi mari cărturari şi patrioţi cu care a pregătit drumul României modeme către Independenţă, la care, marele cărturar n-a mai apucat să trăiască bucuria de a fi prezent.
Evenimentele menţionate l-au marcat profund şi a înţeles că noile orizonturi deschideau porţile unor schimbări aşteptate de veacuri de români, care trebuiau împlinite urgent prin fapte. Prin cunoştinţele sale enciclopedice şi o bogată experienţă tematică şi practică, a reuşit, în cadrai generaţiei sale, să ducă lumină şcolii în popor, să salveze fiinţa scării naţionale, rămânând în conştiinţa contemporanilor săi şi a posterităţii ca un mare ctitor al şcolii româneşti din prima jumătate a secolului al XlX-lea.
Urmărind cu perseverenţă dezvoltarea învăţământului autohton în limba română, a fost iniţiatorul şi a pus bazele primelor studii critice complete de elenă şi limba română, devenind, astfel, promotorul şcolii româneşti de studii greco- române, care au marcat educaţia a numeroase mari personalităţi culturale şi politice din perioadele decisive ale constituirii naţiunii şi statului modem.
‘ Preocupat de programul învăţământului românesc, Petrache Poenaru a desfăşurat o intensă activitate în vederea organizării şcolilor naţionale din oraşele de reşedinţă de judeţ şi, mai ales, pentru înfiinţarea de şcoli de stat, punând, astfel bazele învăţământului primar, pentru care este socotit un mare ctitor al învăţământului din ţara noastră.
Este de remarcat că a editat primul ziar românesc, Foaie de Propagandă în perioada revoluţie din 1821, când Tudor Vladimirescu se afla la Bucureşti, şi a proiectat primul drapel naţional, iar în timpul studiului din Franţa, când se afla la Paris, în 1827, a inventat stiloul, „tocul rezervor”.
Interesant este şi faptul că Poenaru a introdus în sistemul şcolar românesc, încă de la început, o anumtă rigoare şi disciplină pe care le întâlnise în occident, dotând şcolile cu ceas şi cu un mic clopot de alamă care, în tradiţia noastră, a rămas ca un semnal al sunării clopoţelului la începutul şi sfârşitul orelor de curs şcolar. - citește tot -
«...dacă până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea doar turcii şi habsburgii dominau Principatele româneşti, odată cu ocuparea Crimeii de către ruşi, în 1787, vecinătatea rusă devine un pericol pentru români. Despre pacea de la Şiştov din 1871 Karl Marx notează „Abia au plecat austriecii din Ţara Românească şi ruşii, sub Suvorov, au intrat. Ţara este dată pradă focului şi jafului de către aceştia (607).
Începând din timpul ţarului Rusiei Petru cel Mare, poporul român a cunoscut blestemul unei vecinătăţi care avea să se reverse peste el cu consecinţe tragice. Ca stat, Rusia nu a ajuns în imediata vecinătate a Moldovei decât după Tratatul de pace încheiat în decembrie 1791 la Iaşi, prin care se confirma pacea de la Kuciuk Kainargi şi se recunoştea ocuparea Crimeii de către Rusia (608) . Aşadar, începând din anul 1792 am avut vecin pe Nistru imperiul Rusiei, spre marea nostră neşansă de a evolua ulterior paşnic şi liniştit. - citește tot -
Istoria învățământului din Vâlcea în anii României moderne (1821-1918)/ fragment
Scris de VLBibliotecaCap. II- EVOLUŢIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI URBAN ŞI RURAL (1821 -1848)
A. ÎNVĂŢĂMÂNTUL URBAN (1821-1848)
Şcolile naţionale care s-au înfiinţat în fiecare judeţ au constituit un moment important în dezvoltarea învăţământului din Ţara Românească. După cum s-a precizat, în capitolul VIII din Regulamentul Organic s- au prevăzut măsuri pentru organizarea „învăţăturii publice ”, iar Eforia Şcoalelor a primit sarcina alcătuirii unui Regulament al şcoalelor. Noua lege şcolară a fost alcătuită în anul 1832. Prezentată Obşteştii Adunări, având ca raportor pe Barbu Ştirbei, legea s-a publicat în foaia oficială a statului sub titlul de „Regulament al şcoalelor publice din Principatul Ţării Româneşti”. După această legiuire, şcolile naţionale se impart în: „şcoli începătoare”, cu trei clase, în fiecare reşedinţă de judeţ şi cu patru clase la Bucureşti şi Craiova; „învăţături complimentare” de trei ani şi „cursuri speciale” (de ştiinţe juridice, matematici aplicate, agricultură practică), numai la Bucureşti (19). - citește tot -
Situaţia refugiaţilor polonezi din judeţul Vâlcea în timpul celui de-al doilea război mondial
Scris de VLBibliotecaConform «Pactul Stalin-Hitler»* din 23 aug. 1939, o săptămână mai târziu, la 1 sept., Germania invada Polonia dinspre vest, iar la 17 sept. URSS - dinspre est. „Se ocupau”, așadar, zonele convenite în anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop, care împărţea Europa Răsăriteană în sferele de influenţă sovietică şi nazistă. În faţa luptei pe două fronturi, „guvernul polonez a decis că apărarea în zona capului de pod românesc nu mai era posibilă şi a ordonat evacuarea trupelor şi tezaurului Băncii Naţionale prin România neutră”. Este contextul în care au ajuns, în Vâlcea, cca. 5000 de refugiați polonezi, de la membri ai guvernului, generali, ofițeri superiori etc. până la oameni obișnuiți – intelectuali, funcționari, meseriași, soldați ...toți sau aproape toți împreună cu famiile lor. - citește tot -
Aspectul oraşului Râmnicu Vâlcea la începutul Perioadei Regulamentare
Scris de VLBiblioteca
«...în primii ani ai perioadei regulamentare* Râmnicul era descris, într-un raport de inspecţie al cârmuitorului judeţului, ca fiind „plin de murdalâc şi cu uliţele stricate foarte, de nu poţi trece pă acolo cu piciorile şi cu trăsurile”. În acelaşi context, oficialul era uimit de „mulţimea de ziduri slabe ce stau să cază” şi punea în vedere Magistratului să ia măsuri pentru dărâmarea lor şi transportul resturilor în afara oraşului (2) . „Toate uliţele din coprinsul politiei erau strâmtorate” (3) , iar oraşul era „cuprins de feluri de mortăciuni şi alte nesuferite murdalâcuri înpuţite şi aruncate pă uliţi, precum şi pă alte asemenea, care aduc vătămare la sănătate”. Apele adunate de pe Valea Episcopiei şi de la fântânile publice din oraş creau, în opinia doctorului de ocrug, toate „circonstanţele ce amerinţă bolire” (4) . Împreună cu gunoaiele aruncate pe uliţe şi pe locurile slobode din oraş, ele „înfundă de noroi şi putoare” căile de comunicaţie şi pieţele oraşului, „de nu putem umbla, nici ieşi duprin casele noastre” (5) , cum se arăta într-o petiţie adresată Magistratului de locuitorii mahalalei Sf. Gheorghe. Uliţele erau înguste, pline de noroi şi praf, cu caldarâmul scufundat şi plin de băltoace, străbătute ziua şi noaptea de râmători şi de alte păsări de casă şi pe care zăceau azvârlite, fără vreun control, felurite murdării. Pe locul ţigăniei de lângă Episcopie se ridicau, în forme ciudate, şatre şi bordeie ţigăneşti acoperite cu „paie şi coceni … care case sunt cu apropiere de târg” (6) - citește tot -
Importanța socială a testamentelor boierului Sandu Bucșenescu
Scris de VLBiblioteca«...în condiţiile actuale, în care populaţia României postrevoluţionare parcurge o tranziţie plină de privaţiuni tot mai mari şi mai greu de suportat, actele de protecţie socială, de “mecenat” cultural, sunt cu atât mai necesare şi mai bine venite. Un exemplu demn de urmat este boierul argeşean Sandu Bucşenescu care a trăit în secolul al XVIII-lea, în plină epocă fanariotă, şi a înfăptuit importante acte filantropice. Sandu Bucşenescu nu are o origine ilustră. Provenea din boieri de ţară sau simpli moşneni. Actele ce se cunosc până acum, nu-i consemnează titluri de boierie. În cel din 1728 (1), când este pomenit prima oară, împreună cu mama sa Niţa, schimbă o ţigancă cu M-rea Tutana. Prin 1731-1732 (2), se căsătoreşte cu Maria, fata lui Hrizea logofăt Piteşteanu şi a Ilincăi, descendentă în linie feminină din boierii Rudeni şi Olăneşti (3). Prin această căsătorie, îşi creează o mai bună stare materialăşi noi relaţii sociale. Printre altele, a primit ca zestre moşia Berislăveşti de pe apa Coisca, la 8 km est de Călimăneşti. La 23 mai 1734 (4), ajuns în graţiile domnitorului Grigore Ghica al II-lea (1733-1735), Sandu Bucşenescu obţine de la domn stăpânirea moşiei Sâmbotin (5), judeţul Argeş (azi, în comuna Dăeşti - judeţul Vâlcea) a lui Radu vornic Olănescu, care rămăsese în Oltenia ocupată de austrieci. Acum are titlul de postelnic, iar la 9 ianuarie 1735 (6), când cumpără moşia Stănislăveşti -Vlaşca, este citat ca logofăt de taină. - citește tot -
După 1735, sub noua domnie a lui Constantin Mavrocordat vv., actele nu-i precizează şi titlul de boierie, căci era în “opoziţie”. Când Mihai Racoviţă vv. reia domnia, între anii 1741-1744, Sandu Bucşenescu reintră în angrenajul politic, ocupând dregătoria de ispravnic de Argeş. în această calitate, el a străbătut plaiul Loviştei. Constatând că 13 munţi din zona Obârşiei Lotrului şi Pârâului Voineasa “au fost cotropiţi de nişte saşi de la cetatea Sibiului”, a cercetat şi a găsit o copie a hrisovului emis de Neagoe Basarab la 9 iunie 1520 “când au fost îndreptat domnia sa hotarul Ţării cu Ianoş, craiul ţării Ungureşti (Ioan Zapolya)” (1). Sandu, cu acordul domnului, i-a invitat pe saşi la faţa locului şi mergând “după semnele copiei”, a dovedit vechea proprietate a Ţării Româneşti asupra acelor munţi. Domnitorul i-a încredinţat acei munţi lui Sandu Bucşenescu, ca o răsplată pentru reuşita sa, deşi documentele nu-i reliefează vreo experienţă diplomatică.
Interesul lui Bucşenescu pentru nord-vestul judeţului Argeş, este legat de proprietăţile pe care le-a obţinut în această zonă. Astfel, la 29 octombrie 1740 (8) cumpără cu fratele său Dragomir moşiile Rădăcineşti (9), Groşi (10), Pereni (11) Dângeşti (12) Scăueni (13) toate în Argeş (azi judeţul Vâlcea), la nord de Berislăveşti, de la Varlam - egumenul M-rii Aninoasa din judeţul Muscel. În 1750, un alt document precizează alegerea unei moşii în satele Scăueni şi Rădăcineşti, pentru acelaşi boier - Sandu Bucşenescu (14). Cea mai însemnată hotărnicie pentru aceste locuri, s-a realizat tot în favoarea lui Sandu Bucşenescu, la data de 1 august 1754, urmatăşi de alte precizări, aşa cum rezultă din documente (15).
Printre semnatarii hotărniciei, au fost desemnaţi paharnicul Pârvu Cantacuzino şi episcopul Râmnicului -G rigore, reprezentat de Ghenadie -arhimandritul Coziei. Referitor la promovarea sa în treptele boieriei, Sandu Bucşenescu este citat, la 5 mai 1750, ca “biv logofăt za visterie” şi ispravnic la Vâlcea16, iar la 17 mai apare în demnitatea de “vel clucer za arie”, pentru ca în septembrie 1752 noul domn - Matei Ghica, să-i acorde boieria de vel serdar. Tot acum i se confirmă, printr-un hrisov domnesc din 27 decembrie 1752, stăpânirea tuturor cumpărătorilor de moşii, vii, case şi ţigani (17).
În vremea domniei lui Matei Ghica, Bucşenescu a convenit, împreună cu soţia sa -
Maria, să clădească o mănăstire, căreia să-i închine aproape toată agoniseala lor. La 4
iulie 1753 (18), M-rea Berislăveşti era gata...»
(fragment introductiv)
Sursa: Nicolae Stan/ «Importanța socială a testamentelor boierului Sandu Bucșenescu în revista Studii vâlcene Serie nouă nr. I (VIII) 2002/ articol-studiu despre viața ctitorul Schitului/ Mănăstirii Berislăvești-Vâlcea.
Itegral în flip la https://issuu.com/bibliotecivalcene/docs/untitled.fr11
în PDF, la https://drive.google.com/file/d/1o2eunRzcZ9jV9X56wbBS6D0LwJ9O5nZf/view?usp=sharing
cu trimiteri și de la
Citeşte mai mult ...
Încoronările românilor/ - un remember la Centenarul Marii Încoronări de la Alba Iulia, 15 oct.1922/ București, 16 oct.1922
Scris de VLBibliotecaÎncoronarea este încununarea unui proces care a închis un cerc. O cauză asumată, după o luptă îndelungată, sub toate formele posibile, își produce la un anume soroc efectul scontat, ca o biruință așteptată. Din faptul sărbătorii scrutăm cele făptuite și observăm, precum Dumnezeu în ziua contemplației, dacă toate cele dobândite sunt frumoase și prielnice vieții. Adică facem un soi de bilanț, să ne putem potrivi pasul următor, într-un nou cerc de cuprindere. Din perspectiva procesului istoric al emancipării unui neam pe un teritoriu anume și al izbânzilor sale, cronicile scrise (în adevărul omenește posibil, mai mereu partizan puterilor din scena vieții!) ne propun scripturile trecutului (1), iar prezentul: noile instrumente pentru actualizarea necesară, conforme cu noua situare într-un mental înnoit. Este suficient să spunem aici, pentru validarea afirmației, că ne-am potrivit mersul cu locomotiva momentului, sub autoritatea Cerului/ Olimpului, prin impunerea poruncilor revelate - când cele ale rațiunii omenești se aflau de secole multe sub obrocul bisericii ori al rațiunii omenești - după revoluționarea cu schimbarea raporturilor de putere, între sacralitate și laic (vezi revoluționarea iluministă). Ființa supremă (2), a impus extrema cealaltă, a prea secularizării, în care știința dădea sentința finală a noilor porunci. Credem că în societatea oamenilor de azi există un echilibru între cele două puteri, aflate în scenă și putem evalua cu echidistanță faptul încoronărilor de-a lungul timpului pentru un neam, venind de departe, dar cu actele de identitate târzii, ca neam al românilor, într-o țară cu numele de România. - citește tot -
Bibliotecile populare vâlcene în anii 1898-1918/ Gheorghe Dumitrașcu
Scris de VLBiblioteca«...vor fi înfiinţate prin decizia Ministerului Instrucţiunii Publice din 16 octombrie 1898 , ele întregind astfel, într-un concept unitar, reţeaua instituţiilor haretiene destinate ridicării nivelului cultural al maselor prin educaţie.
În raport cu mediul în care au apărut, ele s-au costituit în bilblioteci populare săteşti şi orăşeneşti având acelaşi scop: educaţia poporului.
Documentele vremii atestă că bibliotecile populare săteşti au apărut cu mult înainte de data amintită: în anul 1868 este semnalată existenţa bibliotecii populare din comuna Beneşti, iar în 1874 - la Bărbăteşti. Ca instituţii, însă, nu au fost generalizate şi n-au beneficiat de o organizare proprie şi n-au cunoscut o funcţionalitate specifică mediului până la marele om de ştiinţă şi cultură SPIRU HARET, care, întrevăzând în biblioteci un mijloc eficient de propăşire culturală a neamului nostru, a hotărât înfiinţarea lor prin lege.
Cunoscând bine realitatea spiritualităţii româneşti, legiuitorul a pornit, în proiectarea bibliotecilor populare, de la dramatica stare de înapoiere culturală a satelor şi, în special, aceea a întreruperii legăturii care l-a unit odată pe ţăran cu şcoala: “Bătrânii nu ştiu nici să silabisească măcar, tinerii au uitat ce au învăţat în şcoală - dacă au frecventat-o vreodată - adolescenţii de azi vor uita mâine şi acelaşi fapt îngrijorător se va repeta la infinit dacă nu vom schimba la vreme cursul.
În viziunea haretiană, bibliotecile populare săteşti erau menite să preîntâmpine această situaţie şi să pună la dispoziţia ţăranilor cunoscători de carte mijloacele necesare pentru “întinderea cunoştinţelor lor uzuale”, pentru înălţarea demnităţii şi sentimentelor lor de oameni şi români, “de a limpezi într-ânşii ideea de drept şi datorie” şi “a le deschide sufletul pentru frumos, bine şi adevăr “.
În demersul cu privire la legiferarea bibliotecilor populare săteşti, Ministerul Instrucţiunii Publice a întreprins un studiu anticipat al condiţiilor de înfiinţare, precum şi alcătuirea unei liste - tip de cărţi pentru o bibliotecă rurală.
La această acţiune au fost antrenaţi cei mai de seamă dascăli de şcoală din acea vreme, din ţară. Cât priveşte elaborarea unui proiect de regulament privind funcţionarea bibliotecilor săteşti, această misie i-a revenit distinsului om de cultură, revizorului şcolar vâlcean Dimitrie Constantinescu.
Acest prim regulament de funcţionare a bibliotecilor populare în formă definitivă, a fost aprobat de Consiliul de Miniştri în august 1898. Textul său prevedea înfiinţarea treptată de biblioteci populare pe lângă şcolile primare, urbane şi rurale, cu scopul de a contribui la ridicarea culturală a populaţiei prin mijlocirea cărţii. Regulamentul amintit indica, totodată, căile de constituire a fondului de cărţi, documentele de evidenţă a acestuia şi ale activităţii bibliotecii, formele de muncă, conducerea şi controlul mersului său.
La scurt timp, regulamentul a fost urmat de o decizie prin care s-au înfiinţat primele biblioteci populare săteşti (câte 10 în fiecare judeţ), instituţiile funcţionând, asemenea celorlalte aşezăminte din sistemul extraşcolar haretian, ca organisme şcolare, dar cu atribuţiuni în afara ei. Decizia prevedea totodată condiţiile materiale ale bibliotecilor populare, conţinutul tematic al cărţilor din inventarul lor, sarcinile şcolii în realizarea scopului pe care şi l-au propus.
În judeţul Vâlcea, primele biblioteci populare apărute ca urmare a prevederilor acestui document şi a contribuţiei ilustrului revizor şcolar D. Constantinescu, sunt atestate în anul 1898 în comunele: Băbeni, Bălceşti, Călimăneşti, Govora, Păuşeşti-Măglaşi, Păuşeşti-Otăsău, Vaideeni, Zătreni, Horezu şi Măciuca (ultimele două funcţionau efectiv începând cu anul 1899).
Paralel cu iniţiativa de stat, a continuat acţiunea privată a unor învăţători şi preoţi prin a căror contribuţie au luat fiinţă, în anul 1899, un număr de 14 biblioteci populare particulare “pe lângă cele 10 biblioteci populare înfiinţate încă din 1898 şi înregistrate cu diferite cărţi“...»
(fragment)
Sursa: Gheorghe Dumitrașcu/ Bibliotecile populare vâlcene în anii 1898-1918
Integral, după print, în flip la https://issuu.com/bibliotecivalcene/docs/istoric_biblioteci_valcene_dumitrascu
în PDF la https://drive.google.com/file/d/1cL0CXW1lUWyWq0XQHZU9TIHA_B0-hxMx/view?usp=sharing
Problemele lumeşti semnalate de Patriarhul Justinian Marina lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi o rugăminte personală (27 mai 1952)
Scris de VLBibliotecaConceptul de „schimbare simulată”, pe care l-am găsit explicat de profesorul emerit Michael Shafir în epilogul volumului său „România comunistă (1948-1985). O analiză politică, economică şi socială”, ne-a readus aminte despre o scrisoare pe care Patriarhul Justinian Marina a trimis-o lui Gheorghe Gheorghiu-Dej chiar în ziua în care a avut loc „excomunicarea” lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu (ulterior şi a Anei Pauker) de la conducerea Partidului Muncitoresc Român. - citește tot -
Dumitru Bondoc/ «Haiducul Iancu Jianu la Bistrița Vâlcii»
Scris de VLBibliotecaNenumărate sunt înscrisurile din vechime ce atestă viaţa laică şi religioasă în minunatul colt de ţară numit Bistrița, din localitatea Costeştii Vâlcii. Puternic focar de cultură, dar şi de emulație a credinței în Dumnezeu, marcat de mănăstirile şi schiturile localității protejate parcă de moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, Bistrița a atras dintotdeauna cei mai de seamă voievozi și conducătorii țării, înalte fețe bisericeşti, oameni de cultură din țară şi străinătate şi nu numai. Într-un fel sau altul, aceştia au lăsat urme de netăgăduit în istoria acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu, iar vechile hrisoave, pisanii şi pomelnice, cât şi publicistica mai recentă, atestă din plin cele afirmate. Cercetând documente colbuite de vremi, spre a scrie o monografie mai mult decât necesară a acestor locuri, nu mică ne-a fost mirarea când, pe un pomelnic al schitului Păpuşa (metoc al mănăstirii Bistrița) început în anul 1800, este consemnată la loc de frunte familia bogaţilor boieri Jieni din Caracal, între care şi lancu Jianu, personaj legendar al ţinuturilor oltene la început de secol XIX.
Căutând mai adânc în documentele vremii, am constatat, nu fără surprindere, că haiducul Iancu era o prezență obişnuită pe meleagurile Costeștilor, unde venea deseori să se odihnească şi să se reculeagă la moaştele Sfântului Grigorie... - citește tot -
Valcea