Istorie Locala

Liliana Beu

 

Profunda implicare a lui I. G. Duca în viaţa politică românească a făcut ca, adesea, activitatea din cei patru ani petrecuţi la conducerea mişcării cooperatiste din România, să fie puţin menţionată în biografia sa, sau ca ea să se rezume la doar câteva rânduri.  

Lucru cu atât mai regretabil cu cât tânărul Duca s-a remarcat, nu numai ca un organizator şi animator destoinic al mişcării, dar şi ca un excelent vorbitor, intervenţiile sale de la diferite întruniri şi congrese constituindu-se în tot atâtea repere pentru parcursul viitorului teoretician şi om politic. Şi, aşa cum vom vedea, el a reuşit să se impună nu numai în mişcarea cooperatistă de la noi, ci, prin seriozitatea şi temeinicia studiilor sale, el a ştiut să se facă remarcat şi apoi cooptat în comitetul de conducere al unui organism european de profil, iar instituţii europene, precum Muzeul Social din Paris ori Alianţa Cooperativă Internaţională, se vor arăta încântate să-i publice intervenţiile în paginile revistelor de specialitate.

Trebuie precizat că, la data la care I. G. Duca se angaja să activeze în mişcarea cooperativă de la noi, cooperaţia înregistrase succese însemnate în ţări precum Anglia, Franţa, Belgia, Danemarca, Germania etc., fiind socotită, pentru realizările sale, „cuvântul magic al secolului al XIX-lea”. Termenul, în sens social şi economic, fusese pus în circulaţie, încă din 1793, de William Goldwin în lucrarea Cercetări asupra dreptăţii politice, pentru ca apoi el să fie popularizat de Robert Owen, care vorbea de „statele armoniei şi ale cooperaţiei[1]. La acest autor, găsim pentru prima dată formulat principiul de bază al mecanismului cooperativ, şi anume, contopirea la o singură persoană a calităţii de asociat, a celei de furnizor de capital şi a calităţii de întreprinzător şi client.[2]  

Şi, deşi la noi, au existat teoreticieni precum Ştefan Zeletin, care au considerat cooperaţia ca fiind o „instituţie împrumutată de aiurea”, succesele obţinute, în special în domeniul creditului rural, au dovedit că terenul era fertil pentru acest gen de experienţe[3].  

Dar să vedem cum se prezenta, în mare, situaţia în lumea satului românesc în momentul la care I. G. Duca debuta la Casa Centrală a Băncilor Populare şi care au fost încercările autorităţilor de a se implica în rezolvarea problemelor generate, pe de-o parte de lipsa de pământ, iar pe de altă parte, de lipsa de credit.

Legea din 1864, care pusese la dispoziţia ţăranului, prin împroprietărire, suprafeţe ce variau între 1,5-6 hectare, departe de a rezolva problema lipsei pământului, generase o serie de alte probleme legate de modalitatea de exploatare, de posibilitatea divizării şi moştenirii şi chiar de necesitatea suplimentării acestei suprafeţe prin diferite mijloace. Treptat, s-a ajuns ca, prin moştenire, această suprafaţă, împărţită fiind, să nu mai poată acoperi necesarul de trai pentru respectiva familie, astfel încât, pentru a-şi asigura hrana, ţăranul să fie nevoit să apeleze din nou la proprietar. Acesta, în schimbul unei suprafeţe de pământ, îl va obliga la tot felul de învoieli dezavantajoase. Şi, deşi aceste învoieli agricole au făcut obiectul unor reglementări legislative succesive în perioada 1866-1907, ţăranul s-a aflat tot timpul la bunul plac al proprietarului. Privite în substrat, aceste învoieli au fost o adevărată camătă, ale cărei proporţii au crescut înfiorător, atingând procente chiar de 200-300%.

Marți, 01 Septembrie 2020 12:02

Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu

Scris de

Costea Marinoiu

Cartea – urnă sacră în care sunt tezaurizate valorile umanităţii – după cum sublinia scriitorul M. Sadoveanu, are o veche şi valoroasă istorie pe aceste meleaguri străvechi ale Vâlcii.

Aici s-au tipărit şi zămislit cărţi de secole. Ctitoriile voievodale Cozia, Bistriţa, Govora, Hurezu şi Râmnic au adăpostit vetre ardente ale spiritualităţii româneşti, unde s-au plămădit lucrări de înţelepciune, cu mare ecou în întreaga lume.

Tipografiile instalate la Bistriţa, Govora, Râmnic de boierii Craioveşti, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu au scos de sub teascurile lor un număr însemnat de cărţi – Râmnicul devenind, pe bună dreptate, „capitală a tipografilor” – după cum sublinia Nicole Iorga. În cei peste 100 de ani (1705 –1830), în oraşul lui Mircea de pe Olt se vor tipări peste 260 ediţii – cărţi de mare valoare pentru ortodoxia şi cultura românească.

Constantin Poenaru

O prejudecată greşită, întreţinută atât de istoricii de ieri, cât şi de cei de azi, a înfăţişat istoria culturii române vechi ca una eminamente bisericească, deşi existau şi destule elemente laice în ea. Această imagine reducţionistă a călugărilor cărturari, trudind între două mătănii la copierea de texte liturgice, a împiedicat multă vreme orice posibilitate de sincronizare a culturii noastre cu cea din Occident. Puţinele încercări de a arăta dimensiunea plurivalentă a acestor schimnici, care nu ştiau doar o grămadă de limbi străine, ci chiar se adăpau de la izvoarele culturii apusene, încercând în predoslovii, cronografe sau letopiseţe, în diverse cuvântări omagiale, să-şi prezinte propriile puncte de vedere asupra ideilor filozofice, sociale şi politice care animau veacurile prin alte părţi. Aceste idei iluministe, preluate din puţinele cărţi şi gazete care ajungeau până la noi, nu sunt cu mult mai prejos decât cele vehiculate de gânditorii occidentali.

Sorin Oane

Mutilarea României, în tragicul an 1940, a dus la căderea regimului carlist. Conducerea ţării a revenit generalului Ion Antonescu, adus la putere de la Vâlcea. Antonescu îl criticase pe regele Carol al II-lea că a cedat, fără luptă, părţi din patrimoniul naţional. Generalul îi înmânase suveranului, după o discuţie furtunoasă, o scrisoare prin care îşi oferea concursul „pentru a salva ce mai era cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe[1]. Opinia lui Antonescu era împărtăşită şi de alţi ofiţeri superiori ai armatei române. Carol a hotărât însă trimiterea în arest a lui Antonescu la Mănăstirea Bistriţa (Vâlcea).

În legătură cu sfârşitul detenţiei de la Bistriţa există trei versiuni: 

Dumitru Bondoc

Valea Oltului este indisolubil legată de istoria, civilizaţia şi cultura poporului român, iar una din cele mai frumoase legende populare din Oltenia, legenda Domnului de rouă[1], îşi are obârşia de-a lungul văii unde, în urmă cu 120 de ani, reverbera şuierul primei locomotive la inaugurarea „drumul de fier” Corabia – Drăgăşani – Râmnicu Vâlcea. Deloc întâmplător, calea ferată ce străbate şi judeţul nostru, se edificase tocmai de-a lungul simbolicului drum al Domnului de Rouă pe care, spune legenda, „ tânăr şi chipeş fiind, pornea în amurg de seară dinspre Dunăre şi, urmând firul Oltului, ajungea la iubita sa din munţi, iar la primul cântat al cocoşilor pleca înapoi, neştiut de nimeni. Prinzând însă de veste şi dorind să dezlege taina acestei misterioase călătorii, locuitorii satului iubitei Domnului de Rouă au tăiat toţi cocoşii. Domnul de Rouă a băgat astfel târziu de seamă că se crăpa de ziuă şi a pornit năvalnic călare către curţile sale dinspre Dunăre, urmărit de sătenii curioşi. Se revărsau zorile pe când cei care puseseră la cale dezvăluirea se apropiau să-l prindă dar, Domnul de Rouă, o dată cu răsăritul soarelui pe dată s-a risipit ca fumul, cu cal cu tot, prefăcându-se în rouă şi lăsându-şi urmăritorii uimiţi.”

Liviu Cernăianu

În curând, se vor împlini 135 de ani de la naşterea acestui harnic ierarh, al cărui cuvânt de erudită vocaţie umanistă, proprie credinţei noastre strămoşeşti, constituie temei peren de meditaţie benefică. Larga paletă a problematicii sociale abordată de ierarhul cărturar, în scrierile sau în alocuţiunile sale publice, conturează un orizont de gândire şi faptă fertil, îndatorat să slujească biruinţa credinţei în Hristos şi prin valorile vieţii pământene a tuturor semenilor.

După împlinirea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918, națiunea română, sub domnia mărețului rege Ferdinand I, întregitorul României Mari, începe campania generală de armonizare a statului român național, acum unit între hotarele străbune, după secole de lupte și umilințe! În lupta aceasta se integrează și beiușenii, în inimile cărora erau vii jertfele dorobanțului român eliberator și ale fiilor urbei lor, Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, alături de alți eroi, care s-au jertfit pentru Unirea cu patria mamă, România Mare, alias « România dodoloață », cum cu alint o numeau românii transilvăneni! Acum se simțea nevoia, mai mult ca oricând, a unei publicații locale la care visaseră Ioan Ciordaș, Petru E. Papp și Viora Ciordaș, în timpuri imposibile însă. După alungarea stăpânirii străine vremelnice, dorința beiușenilor de a avea un organ de presă nu mai cunoaște opreliști. La 1 iunie 1921 tânărul avocat, Dr.Nerva Traian Cosma, scoate, pe cheltuiala lui, săptămânalul Beiușul-seria I (1921-930). După Dictatul de la Viena, când Bihorul sfârtecat își mutase capitala în Beiușul voievodal și după ce primul director murise de flebită la 17 septembrie 1939, Protopopul Ortodox al Beiușului, Petru E. Papp, editează seria a II-a (1942-1945). Noi am cercetat integral ambele serii, publicând prima lucrare monografică a acestui hebdomadar, indispensabilă oricărui viitor cercetător în domeniul publicisticii românești. Cartea a fost lansată și la Beiuș în toamna anului 2003, cu prilejul aniversării a 175 de ani ai Liceului « Samuil Vulcan ».

 

Marți, 28 Iulie 2020 11:27

Călimănești-Vâlcea/ Evul mediu

Scris de

De-a lungul întregii epoci medievale, satele situate pe teritoriul de astăzi al oraşului Călimăneşti s-au dezvoltat într-o strânsă legătură cu mănăstirea Cozia, vechea ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Biserica cea mare a mănăstirii a fost zidită în anii1387-1388, sfinţirea sa având loc în data de 18 mai 1388, zi în care s-a sărbătorit praznicul Sfintei Treimi, hramul bisericii18.

Nu întâmplător, întâia atestare documentară a localităţii Călimăneşti se găseşte în primul hrisov dat mănăstirii de către domnitor la 20 mai 1388, în care se arată: De aceea, a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire în numele sfintei şi de viaţă începătoarei şi nedespărţitei troiţe... la locul numit Călimăneşti pe Olt, care a fost mai înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă, pe care cu dragoste şi cu multă osârdie, după voia domniei mele, l-a închinat mai înainte-zisei mănăstiri19. Prin acelaşi hrisov, domnitorul şi unii boieri dăruiau mănăstirii alte sate (Orleşti, Cricov, Cruşia), moşii sau venituri şi se rânduia ca mănăstirea Cotmeana, să fie supusă cu toate cele ce ţin de ea, mănăstirii mai sus scrise şi de acolo să se stăpânească. Printr-un alt hrisov - emis, după părerea unor istorici-editori, tot în data de 20 mai 1388 - , se arată că mănăstirea este ridicată ...la locul numit Nucet, adică Cozia,sunt dăruite mănăstirii: satul lângă mănăstire numit Călimăneşti şi alt sat dincolo de Olt, anume Jiblea. Încă şi Brădăţani şi Seaca şi pe Râmnic, satul Hinăteşti. Locuitorii lor erau scutiţi de toate dările şi muncile domniei mele20. Localităţile menţionate în cele două hrisoave sunt cele mai vechi aşezări de pe teritoriul judeţului Vâlcea atestate documentar. (clic pe titlu pentru continuare)

“Unii oameni se nasc să dăruiască...”. Gheorghe Constantinescu, originar din Cernișoara, deja cunoscut publicului vâlcean și nu numai, este unul dintre ei; își explorează în liniște și modestie ideile în care crede, le așterne apoi pe hârtie, oferindu-le cititorilor. După zeci de ani de studiu, de muncă și (într-un anume sens) autoexil, autorul pune în valoare puterea cuvântului așezat după cuvânt, îi adaugă o pronunțată amprentă personală, cărămidă peste cărămidă, în construcția unui edificiu literar original.

Luni, 27 Iulie 2020 10:16

Ocnele Mari/ Epoca contemporană

Scris de

a) Perioada interbelică

       Unirea tuturor românilor (Marea Unire), eveniment înfăptuit în ziua de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, a avut un ecou puternic în rândul locuitorilor oraşului Ocnele Mari. A fost o bucurie fără margini şi populaţia se aştepta, aşa cum se întâmplă de fiecare dată după marile şi înălţătoarele evenimente naţionale, la măsuri care să asigure libertăţile cetăţeneşti şi să îmbunătăţească viaţa. Una din aceste măsuri a fost introducerea votului universal în locul sistemului cenzitar (Tamaş, 1995, 211).

Ești aici: Home Valcea