Istorie Locala

Joi, 23 Octombrie 2014 11:06

Cernișoara - Tehnică ţărănească

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

S-ar putea ca unii să surâdă ironic, atunci când vor citi şi auzi de „tehnică ţărănească”. Îmi pun însă întrebarea: Cum pot fi numite altfel, sintetic, uneltele, sculele şi alte obiecte confecţionate şi folosite de ţărani atât în procesul de producţie cât şi în gospodărie?

Cred că sintagma „tehnică ţărănească” exprimă într-un mod adecvat preocuparea ţăranilor, manifestată în decursul vremii, de a confecţiona diferite unelte şi obiecte, precum şi abilitatea de a le folosi în procesul muncii.

În cadrul economiei rurale o serie de instalații tehnice acționate de apă sau de vânt au rezolvat cerințe stringente de viață: măcinat cereale, finisat stofele etc. Altele cum au fost steampurile pentru sfărâmat piatra auriferă, au permis locuitorilor din zone să-și câștige existența din practicarea unui minerit arhaic. Asemenea instalații erau deținute de localnici și deserveau uneori sate îndepartate. În cazul pivelor, țăranii veneau de la distanțe mari cu stofele țesute și vopsite, pentru a fi finisate, ori erau colectate din sat.

Într-o vreme în care știința de carte nu era generalizată, pioarul avea pregătite bețișoare care, tăiate într-un anumit fel, deveneau adevărate înscrisuri: o parte din bețisor era luată de proprietar, cealaltă rămânea prinsă de stofă. La predarea stofei tăietura celor două bețisoare trebuia să se potrivească, dovedind că este același material.

În satele moșnenenști, asemenea instalații erau exploatate în comun, fiecare familie având drept de folosință un anumit număr de zile.

Morile de apă și pivele au fost foarte numeroase în trecut. Un exemplu în acest sens este moara din satul Cârstănești, căreia i se mai spunea și “Moara lui Dică”, de pe valeaLuncavățului, sat învecinat cu comuna Cernișoara și despărțite de un deal împădurit.

Foarte mulți locuitori ai văii Cernișoarei treceau acest deal cu carele pline cu saci de porumb, ori cu câte-un sac în spate pentru a măcina

Moară de apă – exterior

La lăsatul serii și toată noaptea, în liniștea lăsată peste sat ... bătăile ciocanelor răsunau până la mare distanță, chiar până în satul Mădulari. Din păcate, astăzi au dispărut aproape în totalitate și, odată cu ele, farmecul inegalabil al satului.

Uneltele descoperite în săpăturile arheologice din perioada neolitică, din epoca bronzului sau a fierului, demonstrează că meștesugul este foarte vechi.

În continuare voi vorbi despre diferite unelte şi obiecte precum şi abilitatea de a le folosi în procesul muncii, de-a lungul timpului, de către locuitorii văii Cernișoarei:

Moară de apă – interior

Războiul de țesut reprezintă una dintre cele mai vechiinvențiiale omului. Primele războaie de țesut manuale au apărut în mileniul al VI-lea î.Hr. Înantichitates-au folosit cele de tip vertical, la care țesăturile se realizau prin împletirea manuală a firelor de urzeală cu firul de bătătură, înfășurat pe o vergea ascuțită. Razboaiele de țesut orizontale s-au răspândit în timpulEvului Mediu.

În beciuri, prin poduri, putem găsi şi în ziua de azi în gospodăriile cernișorene, această tehnică, pentru realizarea ţesăturilor menite confecţionării îmbrăcămintei.

Dacă în sens biblic, Adam şi Eva se îmbracă (se acoperă) abia după căderea în păcat, în sens profan îmbrăcămintea apare ca o condiţie a supravieţuirii. Dacă primele piese vestimentare sunt improvizaţii din piei de animale, în timp, perfecţionarea tehnică a permis prelucrarea fibrelor vegetale şi animale, prin împletire sau chiar ţesere în război vertical sau orizontal.

Război de țesut orizontal

Răsucirea fibrelor (torsul) pare să fi fost procedeul revoluţionar care a stat la baza confecţionării îmbrăcămintei, întrucât a permis realizarea continuităţii fibrelor prin formarea firului, a cărui dimensiune putea fi ajustată. Dar nu mai puţin importantă este apariţia şi răspândirea pe scară largă a războaielor de ţesut.

Practic, se țes fire orizontale, de pe suveică, peste ițele verticale, din urzeală. Războiul ridică doar anumite ițe. Țesătoarea trece suveica printre ele și folosește un bătător pentru a strânge țesătura

În Oltenia era mai puţin prelucrat părul de capră, în schimb există o puternică tradiţie, probabil de origine orientală, a confecţionării maramelor (cârpelor) de borangic. Această tradiţie a prelucrării borangicului marchează în vestimentaţie mai mult esteticul decât utilul, fiind, în acelaşi timp, strâns legată de anumite practici (ritualuri).

Suveica

Împletirea utilului cu plăcutul în costumul tradiţional era, astfel, o probă de vrednicie a tinerelor care, cu deosebită grijă, îşi ţeseau zestrea în vederea măritişului.

Femeile din satele văii Cernișoarei sunt recunoscute ca fiind foarte pricepute la țesut. Un exemplu, în acest sens, îl reprezintă Grigore Polixenia și Dan Elisabeta, din satul Groși, care țeseau carpete, cuverturi, prosoape și pânză din care se făceau haine și așternuturi pentru pat – macate, velințe, etc.

Burduful. Bătrânii mai povestesc încă şi astăzi de acele geamuri care în loc de ferestre aveau burduf. Burduful era confecţionat din burta animalului, aceasta fiind rasă până rămânea o piele subţire, prin care trecea lumina zilei.

Răbojul era folosit de către ţărani pentru evidenţa diferitelor socoteli pe care le făceau. Răbojul era făcut dintr-un băţ lustruit, cu patru muchii, pe care se treceau produsele pe care ţăranul le dădea cu împrumut vecinilor. Pe el se făceau diferite crestături şi în felul acesta ţăranul ştia tot ce a împrumutat. Răbojul se ţinea de obicei la grinda casei. În vremurile mai îndepărtate, toţi sătenii şi chiar perceptorul satului, care strângea dările se foloseau de răboj, acesta fiind aritmetica acelor vremuri, de unde şi expresia „te-am trecut pe răboj”, care mai circulă şi astăzi. În satele văii Cernișoarei, răbojul se folosește și astăzi de femeile care tămâie și duc apa pentru cei decedați. Ele își înseamnă pe acel răboj fiecare găleată dusă, pentru decedat și fiecare zi când îl tămâie.

Amnarul era format dintr-o bucată de fier, confecţionat de fierar, o cremene şi o bucată de iască. Se aşeza iasca pe cremene de care se freca amnarul, producându-se scânteia care aprindea iasca. Astăzi se întâlneşte foarte rar, datorită folosirii pe scară largă a chibriturilor si a brichetelor.

Cuștubarele (Leasă de nuiele pe care se usucă sau se afumă fructele, cuptor (sau groapă) peste care se pune această leasă) se folosesc pentru conservarea fructelor pentru iarnă, îndeosebi a prunelor; prunele se consumă iarna, uscate sau preparate.

Chitonogul (Un băț care are la un capăt o traversă pe care apeși cu picioru în pământ ca să faci găuri de pus sămânța sau de înfipt haracii). Pentru efectuarea unor lucrări la vie, locuitorii văii Cernișoarei se foloseau şi se mai folosesc încă de diferite unelte. Pentru arăcitul viţei de vie se folosea chitonogul, confecţionat din lemn de esenţă tare, de obicei corn, cu vârful ascuţit şi călcător, cu care ţăranul făcea găuri în pământ pentru a înfige apoi haracii. Mai târziu, chitonogul va fi perfecţionat, vârful ascuţit fiind îmbrăcat într-o armătură metalică care-i va spori productivitatea.

Cosorul. Se foloseşte îndeobşte la descurcatul viilor şi la tăiatul haracilor din pădure. Lama metalică este prinsă într-un mâner de lemn frumos lucrat. Lama sa încovoiată, aminteşte parcă, peste vremuri de armele de luptă ale strămoşilor noştri daco – geţii.

Sapa şi pompa sunt uneltele de bază vara la prăşitul porumbului şi respectiv la stropitul viţei de vie și al pomilor fructiferi. Sapa a fost şi este unealta cea mai întrebuinţată de oameni în cultura porumbului, a legumelor şi a altor plante, fiind de neconceput cultura acestora, fără această banală, dar indispensabilă unealtă.

Toamnele bogate erau întâmpinate cu cântece şi veselie. Oamenii culegeau strugurii în ciubere, care erau transportate şi descărcate în butoaiele din căruţe, iar acasă se continuă procesul de vinificaţie prin zdrobire şi stoarcere.

Strugurii erau zdrobiţi în ciubere cu mustuitorul, un băţ cu ramificaţii la unul din capete, apoi introduşi în saci ţesuţi cu ochiuri mai mari din cânepă pentru a se stoarce mustul.

După ce strugurii erau presaţi bine, mustul acestora curgea pe suprafaţa netedă a linului (Vas de lemn în formă de jgheab, în care se adună și se storc strugurii) într-o cadă mică. De cele mai multe ori linul era constituit dintr-un copac gros, cioplit sub formă de jgheab. Sacul cu struguri era aşezat pe jgheab, iar după zdrobirea strugurilor, prin călcarea sacului cu picioarele de către ţăran, mustul curgea prin jgheab în dejă (vas scund de lemn, cilindric sau în formă de trunchi de con). Apoi vinul era tras în butoaie.

Râşniţa. Pentru măcinatul porumbului şi a grâului s-au folosit şi în satele văii Cernișoarei, încă din cele mai vechi timpuri, râşniţele. Şi astăzi se mai păstrează prin gospodăriile unor ţărani acest mecanism pentru măcinatul boabelor, deşi nu se mai întrebuinţează. La o râşniţă se măcina o cantitatea foarte mică de boabe, cca. 5 – 6 kg într-o oră. Mălaiul rezultat de la râșniță era slab calitativ în comparație cu mălaiul rezultat prin operațiunea de măcinare cu ajutorul morii de apă.

Morile mecanice și electrice. Acestea au început să se construiască în satele văii Cernișoarei, încă de la începutul secolului XX. Prima moară mecanică construită pe valea Cernișoarei era situată spre terenul de fotbal din Izlazul Groși. Acea moară avea ca morar pe Gheorghe Ganea și i se mai spunea și “Moara lui Arghir”. După desființarea ei s-a făcut moara din satul Armășești, pe locul numit „Între Șosele”.

La ora actuală, în fiecare sat al comunei Cernișoara există cel puțin o familie care deține câte o moară electrică și care deservește tot satul, aceasta obținând în scimb a zecea parte din boabele, de porumb sau de grâu, măcinate. Există mai multe familii cernișorene care dețin astfel de mori dintre care cea mai recunoscută esta familia Popescu Dori din satul Mădulari.

Din arsenalul tehnicii ţărăneşti nu pot omite căruţa pentru cai (carul pentru boi), omniprezentă aproape în toate ocupaţiile locuitorilor din satele comunei Cernișoara. Unii țărani foloseau carele toamna şi pentru cărăuşie, transportând butoaie cu vin şi cu ţuică, fructe şi alte produse la oraşe.

Dacă se întâmpla să plouă sau era vreme rea, atât vitele cât şi cărăuşii treceau prin clipe deosebit de grele. Cete de câte două – trei perechi de boi dacă puteau să urnească carul dintr-un loc în altul. În cazul ploilor torenţiale sau a ninsorilor mari, ţăranii cărăuşi aşteptau la câte un gospodar până se îndrepta vremea ca să-şi poată continua drumul.

 

 

Căruță de lemn din satul Mădulari

 

Acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul venirii apelor mari, deoarece lipseau podurile, cărăuşul fiind nevoit să aştepte pe maluri scurgerea apei pentru a-şi continua drumul. Carele erau o construcţie primitivă, cu roţi fără şine şi cu carâmbi sau loitri. Ca să încarce lemne mai groase, răsturna mai întâi carul şi după aceea se aşezau lemnele şi ridicau carul cu pârghii de lemn.

Operaţia se repeta la descărcare. Cărăuşii trebuiau să afle asupra lor cosorul, bărdiţa sau toporişca, unelte de nedespărţit ale acestora.

Mai târziu, sec al XIX lea, au apărut carele dotate cu covâltir (acoperiș la căruță făcut dintr-un schelet de nuiele curbate peste care se întind rogojini și mâncarea boilor-coceni și nutreț) ale căror roți erau “încălțate” cu șină de fier. Dezvoltarea acestor care și faptul că zona văii Cernișoara este o zonă deluroasă cu mulți pomi fructiferi, a făcut ca mulți cernișoreni să practice negoțul cu fructe (în special mere) și țuică cu satele de câmpie din zona Craiovei. Practicau (se mai practică și la ora actuală dar într-un ritm scăzut) așa numitul “mersul pe drum”. De inima căruţei aveau atârnat un ceaun, iar în car săculeţul cu mălai, căci de multe ori, la vreo răspântie de drumuri, la vreun puţ cu apă, fântână cu cumpănă, opreau să-şi potolească foamea. Câinele legat cu un lanţ în urma căruţei încheia cortegiul.

Şirul necazurilor era departe de a fi epuizat, oamenii cu carele, seara sau noaptea, aveau de întâmpinat atacurile cetelor de hoţi, în dreptul pădurilor și al locurilor izolate: pădurea Cotoșmanu, Giula, care adesea îi prădau de tot ce aveau asupra lor, atacuri care se soldau cu morţi şi răniţi. A ajuns până în timpurile noastre numele unor fioroşi bandiţi, şefi ai cetelor de hoţi: Nicu Munteanu căruia i se făcuse chiar şi un cântec care începea cu versurile:

 

„Hai, hai, cu Munteanu nu-i de trai

Fură fete şi neveste

Până când şi preotese …”

 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Miercuri, 06 Iulie 2022
  • Localitate: Valcea
  • Creator: Gheorghe Constantinescu
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Emilia Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Gheorghe Constantinescu - Monografia comunei Cernișoara: locuri, vremuri, oameni. București: Editura Amanda Edit, 2014, p. 93-101.
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 2814 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Cernișoara - Tehnică ţărănească