Istorie Locala

Miercuri, 03 Iunie 2015 11:14

Episcopii Râmnicului

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Documentele vremii nu amintesc şi numele primilor episcopi hirotoniţi pe seama acestei eparhii, iar pomelnicul episcopiei nu dă nici o indicaţie, oricât de sumară, cu privire la timpul şi locul primilor episcopi. Se socoteşte de unii, că cel dintâi episcop al Râmnicului, hirotonit chiar de patriarhul Nifon în anul 1503, a fost Maxim Brancovici, aflat atunci în ţară şi ajuns, prin 1504, mitropolit al Ungrovlahiei (Mironescu, 1906, 16). Cu privire la identificarea primilor doi ierarhi – Ilarion şi Iosif – din pomelnicul episcopiei, nu avem date certe.

 

LEONTIE (1532 - 1534?) esteprimul episcop râmnicean despre care fac pomenire documentele vremii - pomelnicele unor mănăstiri din Oltenia şi – de mai multe ori - hrisovul din 1 aprilie 1535, prin care voievodul Ţării Româneşti, Vlad Vintilă de la Slatina întărea Episcopiei Râmnicului mai multe proprietăţi (Giurescu, 1943, 166).

PAISIE (1534?, 1535, 1540 - ?) apare în în acelaşi document menţionat mai sus, când  Vlad Vintilă vv. întărea Episcopiei de la Râmnic şi „cinstitului părinte episcop chir Paisie”, stăpânirea peste diferite proprietăţi. Urmaşul imediat  al episcopului Paisie nu se cunoaşte. Acesta sau un altul, al cărui nume este trecut poate în pomelnic – între cele neidentificate – va fi fost ucis în măcelul pus la cale de Mircea Ciobanul în ziua de 3 martie 1558, căci Cronica ţării scrie aşa: „… cu  meşteşug mare au chemat (Mircea)… şi pre amândoi episcopii şi egumenii… de i-au tăiat pre toţi…”. (Istoria Ţării Româneşti,  1961, 117-118).

EFTIMIE (1558? – 1568). Potrivit arătării pisaniei bisericii episcopale şi a celei din satul Olteni-Vâlcea, precum şi afirmaţiilor aflate într-o relaţie oficială privitoare la averile mănăstirilor din Oltenia, întocmită de administraţia austriacă la 1731, în fruntea eparhiei de peste Olt a stat şi un ierarh numit „Eftimie vlădica şi Mihail episcopul”, nume sub care, după unii, trebuie să vedem doi episcopi de Râmnic. Nicolae Iorga crede în  existenţa  acestui episcop râmnicean, dar nu este hotărât asupra timpului când a păstorit. Va ajunge mitropolit al Ungrovlahiei. Este zugrăvit pe pereţii bisericii Schitul Olteni, socotită şi ctitorie a sa (Dobrescu, 1906, 323).

MIHAIL  (1568 – 1586). Se spune că era originar din Râmnic, sau din Olteni (Stănescu, 1925,         23-24). A ctitorit mai multe lăcaşuri , printre care biserica episcopală din Râmnic şi Schitul Olteni-Vâlcea (Ibidem, 26-29). În 1586, Mihnea Vodă, găsindu-l „om bun şi cu chipul blândeţei şi cu inima umilită”, îl va numi mitropolit al ţării. (Dobrescu, 1911, 106-107).

EFREM (1586 ? – 1593 ?). Mărturiile documentare despre el, sunt puţine şi sărace. Cea dintâi mărturie documentară despre acest episcop, pare să fie cea din 25 mai 1590, păstrată într-un zapis al jupaniţei Sora, soţia lui Udrişte postelnicul din Drăgoeşti, prin care aceasta dăruieşte Episcopiei de Râmnic satele Voinigeşti şi Ogrinii (Şerbănescu, 1959, 763-765).

PARTENIE. Şidespre el, ştirile sunt extrem de sumare. Un document din timpul lui Mihai Viteazul aminteşte de  numele unui episcop  Partenie, la Râmnic, înainte de  episcopul Teofil (1594 -1601). Despre el se spune că, împreună cu episcopul Luca de Buzău, l-a însoţit pe Mihail, mitropolit al Ungrovlahiei şi        fost episcop de Râmnic, în solia la Sigismund Bathory, principe al Transilvaniei (1581 -1597, 1598 -1599, 1601-1602).

TEOFIL (1594 – 1601?). Se presupune că ar fi fost una şi aceeaşi persoană cu egumenul Schitului Olteni din Vâlcea, menţionat documentar la 8 martie 1592. Cea dintâi ştire despre el ca episcop de Râmnic este din 26 martie 1594, când apare ca martor într-o „scrisoare” de danie a unui preot Anghel. (Şerbănescu, 1948, 73).  Din documentele păstrate, rezultă că la mai puţin de trei luni după moartea eroului de la Călugăreni, episcopia olteană avea un alt conducător (Panaitescu, 1936, 98).

EFREM (1601 ? – 1613). Primul episcop al Episcopiei Râmnicului Noul Severin din acest secol a fost Efrem. El este pomenit pentru prima dată de documente la 8 noiembrie 1601, când apare ca martor în cartea de danie a monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, prin care aceasta închina Mănăstirii Cozia satele Frăsinetul şi Studeniţa. După el urmează în scaunepiscopal Dionisie.

DIONISIE (1615 – 1618 ?). Păstoria episcopului Dionisie a fost destul de scurtă. Actele vremii dau puţine mărturii despre el. În cursul anului 1618, se pare, el a lăsat liber scaunul episcopal, care, în prima parte a anului următor, 1619, era  ţinut de Teofil.

TEOFIL (1618 – 1636). Acest al doilea episcop de Râmnic cu numele de Teofil, era român şi,  înainte de a fi adus la conducerea Episcopiei, a fost egumen la Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea Rămâne la cârma episcopiei de Râmnic până în toamna anului 1636, înaintea lunii octombrie, când este făcut mitropolit al Ungrovlahiei. Teofil îndeamnă pe Mihail Moxa, traducătorul „Pravilei de la Govora”, să întocmească cronograful său – în 1620. Conduce mitropolia peste un deceniu, dându-şi apoi obştescul sfârşit în primele luni ale anului 1648 (Şerbănescu, 1961, 377-378).

IGNATIE SÎRBUL (1636 – 1653). Era de fel din sudul Dunării. Rămâne în fruntea eparhiei Râmnicului până în iulie 1653, când Matei Basarab, scoţând din scaun pe vlădica Ştefan, ca trădător, îl face pe el mitropolit al ţării, căci era „om în vârstă şi cinstit şi vrednic de a cârmui”.

DIONISIE (1653 – 1657 ?), se pare că mai înainte fusese egumen la Cozia. Este amintit în mai multe documente şi „pentru ultima oară, în mod sigur, în primăvara anului 1656, în inscripţia crucii de piatră ridicată de voievodul Constantin Şerban şi soţia sa Bălaşa doamna, în grădina Episcopiei de Râmnic” (Gherasim Cristea, 2009, 163).

IGNATIE GRECUL (1657 – 1668). Apelativul de „grecul”, aflat chiar în actele din vremea sa şi iscălitura lui în greceşte sunt indicii că a fost grec. Nu i se cunoaşte data morţii. (Gherasim Cristea,       2009, 164). 

SERAFIM (21 martie 1668 – 1670) era „de loc şi de neam din Slatina Oltului”. Fost episcop de Buzău (1648 - 21 martie 1668). (Bulat, 1961, 157-161).

ŞTEFAN  (15 ianuarie 1673 – 1693). Fost egumen la M-rea Sadova. Înmormântat  în ctitoria sa de la Sărăcineşti, unde i se păstrează chipul zugrăvit pe pereţii bisericii. (Stănescu, 1924, 60-73).  

ILARION (18 iunie 1693 – 16? martie 1705). A isprăvit lucrările de preînnoire de la Schitul Dobruşa şi a prefăcut Schitul Iezerul, unde locuia schimonahul Antonie – cel cinstit de credincioşi ca sfânt – a cărui viaţă a fost scrisă mai apoi de însuşi Ilarion.

Întrucât, în vremea sa, catolicii din Râmnic şi-au construit biserică în acest oraş şi tot în acest timp li s-a îngăduit să-şi îngroape morţii în cimitirul episcopiei, s-a bănuit că nutreşte simpatii faţă de confesiunea apuseană, fiind înlăturat de la episcopie şi caterisit, apoi trecut în rândul monahilor simpli (Ionaşcu,        1935, 74-85).

ANTIM IVIREANUL (16 martie 1705 – 28 ianuarie 1708) era originar din Iviria (numele vechi al Georgiei), din părinţii Ioan şi Maria. Numele lui de mirean, era Andrei. Căzut rob la turci, a fost răscumpărat de conaţionalii săi. A trăit multă vreme la Constantinopol, uimindu-i pe toţi cu iscusinţa sa. Adus de Brâncoveanu în ţară, a învăţat româneşte şi slavoneşte, lucrând la tipografia din Bucureşti, până în 1694, când s-a mutat la M-rea Snagov, unde, cu ajutorul domnitorului, a înfiinţat o tiparniţă. La 16 martie 1705, mitropolitul Teodosie şi sinodul arhieresc l-au ales episcop de Râmnic. Aici, a înfiinţat prima tiparniţă din acest oraş, la care a imprimat mai multe cărţi:  Antologhion – 1705, Tomul Bucuriei – 1705, Evanghelic – 1705, Evhologhion – 1706, Octoih – 1706, Cuvânt panegiric de la Sfântul Niculae de Radu Brâncoveanu – 1706, Slujba Născătoarei de Dumnezeu – 1706 şi Cuvânt la patima Domnului de Gheorghe Maiota – 1706. În 1708, a fost ales mitropolit al Tării Româneşti. (Şerbănescu, 1956, 690-766).

DAMASCHIN VOINESCU (aprilie 1708 – 5 decembrie 1725). Originar dintr-o familie de moşneni din satul Voineşti – Dâmboviţa. Mai înainte, fusese episcop de Buzău. S-a remarcat prin traducerea în româneşte a cărţilor de slujbă, contribuind prin aceasta la dezvoltarea şi crearea limbii literare româneşti; a făcut tiparniţă nouă la Râmnic şi a dat la lumină un Ceaslov şi o carte intitulată Învăţătură despre şapte taine şi Psaltirea. A lăsat mai multe manuscrise, multe dintre acestea fiind tipărite de succesorii săi. Chipul său se află zugrăvit pe pereţii Mănăstirii Govora –Vâlcea (Cocora, 1958, 869-873).

ŞTEFAN (15 octombrie 1726 – 20 august 1727)  a fost propus pentru scaunul episcopal, de către mitropolitul sârb Moise Petrovici (aflat sub ascultarea Curţii de la Viena). Mai înainte fusese egumen la Arnota şi apoi la Govora.A murit - „se zice otrăvit” - de nişte oameni „fără frica lui Dumnezeu” (Erbiceanu, 1895, 124-129).

INOCHENTIE (septembrie 1727 – 1 februarie 1735). A avut strânse legături cu preoţii de la biserica din Şcheii Braşovului. A început imprimarea manuscriselor episcopului Damaschin: Întâia învăţătură pentru tineri (numai slavoneşte), Molitfelnicul, Ceaslovul, Triodul, Liturghierul şi Catavasierul. A lăsat M-rii Motru, „prin diată”, cea mai mare parte din bunurile agonisite (Giurescu, 1947, 315-318).

CLIMENT (29 iunie 1735 – 8 mai 1749) era originar din satul Pietrari-Vâlcea. Va milita pentru ieşirea de sub stăpânirea austriacă. Pârjolul războiului turco-austriac a distrus reşedinţa episcopală din Râmnic. După încheierea păcii, a reclădit biserica episcopală şi i-a reparat clopotniţa,  a zidit bolniţa episcopiei, a ridicat Schitul Pietrari din Vâlcea (pe o proprietate moştenită de la părinţi) etc. A tipărit mai multe cărţi, unele fiind după manuscrisele episcopului Damaschin, dascălul său: Antologhionul (2 ediţii), Octoihul, Penticostarul, Ceaslovul, Evanghelia, Psaltirea, Acatistierul, apostolul, Catavasierul, Liturghierul, Molitfelnicul, Cazania, ş.a. Chipul său se află zugrăvit în bolniţa Episcopiei din Râmnic şi în biserica Schitului Pietrari (Păcurariu, 1965, 22-49).

GRIGORIE SOCOTEANU (8 mai 1749 – 21 mai 1764). Fost egumen al M-rii Cozia. Militant pentru drepturile politice şi sociale ale neamului său. A zidit paraclisul Episcopiei Râmnicului, a făcut reparaţii la mănăstirea Govora şi a câştigat pentru episcopie  casele băneşti din Craiova, împreună cu biserica Sfântul Dumitru. Episcopul Grigorie a continuat activitatea înaintaşilor săi, tipărind: Bucoavna, Preoţia, Octoihul, Catavasierul, Psaltirea, Antologhionul, Carte osebită a Sfântului Grigorie Decapolitul, Ceaslovul, Molitfelnicul, Liturghierul, Triodul, Pravila de rugăciuni a sfinţilor sârbeşti, precum şi o  Gramatică slavonă şi Carte sau lumină de Nil al Solunului. La 26 iulie 1770 este instalat mitropolit al  Ţării Româneşti. A stat în funcţie până în 1771, când în urma ocubării Bucureştiului de către ruşi, a plecat în Oltenia, împreună cu domnul ţării. Întors peste Olt, a vieţuit, pare-se, la Schitul Sărăcineşti şi la Mănăstirea Govora reparate de el. A murit la 28 decembrie 1777, fiind îngropat în tinda bisericii episcopale din Râmnic. Chipul său se află zugrăvit pe pereţii paraclisului Episcopiei de Râmnic şi pe cei ai bisericii Schitului Crasna (Stănescu, 1924, 141-146).

PARTENIE (21 mai 1764 – 1771). Era, se pare, din satul Mihăeşti-Vâlcea. Ducând mai departe activitatea culturală a înaintaşului său, episcopul Partenie a tipărit următoarele cărţi: Antologhion, 1776; Penticostar, 1767; Slujba Sfântului Nicodim, 1767; Liturghier, 1767; Molitfelnic, 1768 şi Catavasier, 1769. (Stănescu, 1924, 146-149).

CHESARIE (26 decembrie 1773 – m. 9 ianuarie 1780, la metohul Episcopiei din Bucureşti) – fost eclesiarh al Mitropoliei; numit episcop după un interimat de doi ani.S-a distins mai cu seamă prin activitatea sa culturală, înfiinţând şcoli şi metocurile episcopiei din Bucureşti şi din Craiova, tălmăcind şi imprimând multe cărţi în tipografia românească reorganizată de el: Mineiele pe  şase luni, Octoihul, Triodul, Ceaslovul şi Psaltirea. Opera sa de căpetenie o constituie Mineiele, cu vestitele lor predoslovii (Dobrescu, 1916, 92).

FILARET (martie 1780 – 6 septembrie 1792). Era român sau aromân şi înainte de a veni la noi, fusese ucenicul lui Partenie, mitropolitul Târnovei. A continuat activitatea începută de episcopul Chesarie, tipărind Mineiele pe şase luni, Cazania, Molitfelnicul, Triodul, Octoihul, Psaltirea, Evanghelia, Catavasierul, Ceaslovul, Acatistierul, Antologhionul, Apostolul, Penticostarul, Liturghierul, Slujba    Sfântului Stelian, Gramatica românească a lui Ienăchiţă Văcărescu, ş.a. Ales mitropolit la 6 septembrie 1792. (Gheorghiu, 1934, 64-68).

NECTARIE (8 septembrie 1792 – 16 decembrie1812) era grec de la Moreea, fost econom şi  arhimandrit al acestei episcopii. Din cauza datoriilor instituţiei, a tipărit puţine cărţi: Molitfelnicul – 1793; Psaltirea – 1793, Apostolul – 1794, Evanghelia – 1794, Chiriacodromion-ul – 1806, în limba bulgară modernă, fiind tălmăcit din slavoneşte şi greceşte de Sofronie mitropolitul Vraţei, aflat atunci în ţara noastră;  Panihida – 1809 şi Octoihul – 1811. La 16 decembrie 1812, divanul ţării l-a ales mitropolit al Ungrovlahiei (Bulat, 1923, 376-377).

GALACTION (25 ianuarie 1813 – 12 aprilie 1824). Nepot al lui Nectarie şi fost egumen al mănăstirii Govora. După revoluţia din 1821, curentul naţional îşi făcuse loc tot mai mult şi din această cauză, la 12 aprilie 1824, şi-a dat demisia, sub motiv însă că l-a ajuns „vârsta bătrâneţelor şi slăbiciunea”  şi nu mai „poate chivernisi eparhia” (Şerbănescu, 1961, 377-378).

NEOFIT (18 aprilie 1824 – 29 iunie 1840). Născut în Bucureşti în anul 1787, a fost o vreme              şi egumen al Mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. A condus Eparhia cu destule greutăţi, din     cauza datoriilor acesteia; în 1840, a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei. După plecarea sa de la Râmnic, scaunul episcopal de aici a rămas vacant zece ani de zile, în care timp treburile au fost ocârmuite tot de el. (Ibidem, 818).

CALINIC (15 septembrie 1850 – 11 aprilie 1868). În septembrie 1850, domnitorul Barbu Ştirbei (1849-1853; 1854-1856) dispune alegerea ca episcop al Râmnicului, a arhimandritului Calinic, stareţul Mănăstirii Cernica. Episcopia aflându-se într-o stare jalnică (preoţi insuficienţi, catedrala distrusă, stare materailă precară, seminarul închis etc.), a primit ajutor din partea domnitorului Barbu Ştirbei, ridicând o nouă catedrală episcopală (terminată în 1856). A ridicat din banii săi mănăstirea Frăsinei şi Iubitor de carte şi de cultură, episcopul Calinic a pus bazele unei tipografii, tipărind mai multe cărţi: Simţindu-şi sfârşitul aproape, la 26 ianuarie 1867, a donat această tipografie oraşului Râmnic, cu tot inventarul ei şi cu toate cărţile aflate în depozit. El a pus însă condiţia ca tipografia să poarte şi pe viitor numele său şi ca jumătate din veniturile ei „să se întrebuinţeze în susţinerea şcoalelor oraşului şi a tinerilor studenţi în lipsă de mijloace pecuniare pentru învăţătură, care s-ar găsi la acele şcoale cât şi la seminarul eparhial”, iar altă jumătate pentru întreţinerea schitului Frăsinei din munţii Vâlcii, ctitoria sa. Şi-a petrecut ultimul an din viaţă (din mai 1867) la Cernica, trăind ca un  simplu monah, în chilia lui de lângă paraclisul Sfântul Ioan (Ciurea, 1963, 668-673).

ATANASIE STOEANESCU (18 ianuarie 1873 – 9 februarie 1880). După moartea episcopului Calinic, Episcopia Râmnicului a fot condusă de  arhimandritul Inochentie Chiţulescu, acesta având titlul de „orânduit vremelniceşte cu administraţia sfintei episcopii a eparhiei Râmnicului” (Păcurariu, 1981,         146-151). Şederea lui la conducerea ei a durat până în anul 1873, când s-a ales noul episcop titular la Râmnic, în persoana arhiereului Atanasie  Stoeanescu (n. în 1815 la Bucureşti, ca fiu al unui comerciant). În această calitate, în anul 1877, el a întâmpinat armata română la Corabia, când a trecut Dunărea în Bulgaria, pentru a participa la războiul contra turcilor. Înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica.

IOSIF BOBULESCU (30 noiembrie 1880 – noiembrie 1886; +1890). A reclădit clopotniţa episcopiei şi a dat la lumină unele lucrări istorice şi religioase ale lui Filaret Scriban, rămase în manuscris, precum şi Viaţa şi petrecerea Sfântului Nicodim de la Tismana, după un vechi manuscris. Simţindu-se bolnav, a renunţat de bunăvoie la funcţie, retrăgându-se la Botoşani  (Erbiceanu, 1896, 319-332).

GHENADIE ENĂCEANU (10 decembrie 1886 – 14 ianuarie 1898) se trăgea dintr-o familie de răzeşi din ţinutul Romanului. El a fost om de o vastă cultură, mai ales istorică. A  întocmit manuale pentru şcolile teologice şi a publicat remarcabile opere, în fruntea cărora stă Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei, „operă de mare valoare pentru istoria Bisericii RomâneL-a prins ceasul din urmă în Neapole, unde se dusese să-şi caute sănătatea. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară şi înmormântate lângă bolniţa Episcopiei Râmnicului. Din bogata sa bibliotecă, a dăruit o parte bibliotecii Internatului Facultăţii de Teologie din Bucureşti, iar cealaltă parte,  Bibliotecii Academiei Române (Erbiceanu, 1964, 106-114).

ATHANASIE  MIRONESCU (12 martie 1898 – 5 februarie 1909; + 9 octombrie 1931). A fost hirotonit preot pe seama satului natal. Doctor în teologie al facultăţii de profil din Cernăuţi. În anul 1887 a fost numit profesor la Catedra de morală de la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Academia Română l-a ales membru de onoare, la 25 mai 1909. După moartea episcopului Ghenadie Enăceanu a fost ales  în fruntea Episcopiei Râmnicului. Şi-a dat contribuţia la alcătuirea şi a susţinut imprimarea unui interesant volum, privind trecutul acestei străvechi episcopii. Între ianuarie 1909  şi 28 iunie 1911 (când şi-a dat demisia) a fost mitropolit al ţării. A mai trăit până la 9 octombrie 1931, la M-rea Cernica, a cărei istorie a alcătuit-o. A imprimat, într-o nouă ediţie, revăzută şi îmbunătăţită - Istoria bisericească universală, a profesorului Eusebiu Popovici, pe care, în colaborare, o tradusese şi o tipărise mai înainte (Alegerea, 1321-1352).

GHENADIE GEORGESCU (22 martie 1909 – 23 noiembrie 1912). Fiu de preot, n. în anul 1855 în satul Petreştii de Sus, comuna Greci din judeţul Dâmboviţa. Ca episcop, „a făcut din administraţia eparhială un exemplu de conducere corectă şi conştiincioasă. A încurajat mişcările filantropice şi a întemeiat revista „Luminătorul” (Gârboviceanu, 1913, 848-862).

SOFRONIE VULPESCU (5 mai 1913 – 18 iunie 1918, fiind demis; m. 6 septembrie 1923). A înfiinţat o tipografie, în care a tipărit de câteva ori Calendarul Bisericii Ortodoxe. A dat la lumină şi unele broşuri, ca: Viaţa şi opera lui Immanuel Kant, Viaţa Sfinţilor Ecaterina şi Ştefan, Viaţa Sfântului Nicolae, Luther şi, în sfârşit, o nouă ediţie a Noului Testament. Şi-a donat biblioteca seminarului Nifon Mitropolitul din Bucureşti, unde învăţase; în ultimii ani, aceasta a fost înglobată în Biblioteca Patriarhiei Române (Scriban, 1922 XLI, 938).

ANTIM  PETRESCU (3 iulie 1918 – 6 noiembrie 1918; m. 6 septembrie 1919) era originar din satul Păuşeşti-Măglaşi, ca fiu al unui cântăreţ de biserică. A avut vădite preocupări culturale, traducând, mai ales din limba germană, scrieri creştineşti, pe care apoi le-a tipărit. Tot lui i se datorează şi o retipărire a Patericului. (Scriban, 1922, 462). Fost arhiereu vicar (din 1912) al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Ca episcop de Râmnic, nevoit la scurt timp să-şi dea demisia, a fost însărcinat să conducă mai departe eparhia peste care păstorise, dar în curând, la doar 44 de ani, şi-a dat sfârşitul la reşedinţa sa episcopală din Râmnic (Galaction, 1919, 1).

VARTOLOMEU STĂNESCU (17 martie 1921 – 1 noiembrie 1938; +2 noiembrie 1954). După interimatul arhiereului Alexie Craioveanul (plecat la Iaşi, bolnav, şi decedat în 1921). A urmat un nou interimat – cel al arhiereului Vartolomeu Stănescu, până în ziua de 17 martie 1921 (stil vechi), când a fost ales episcop plin. A desfăşurat o bogată activitate misionară, culturală şi filantropică, unanim apreciată. I-a grupat pe preoţi în societatea „Renaşterea” şi punându-i  în contact unii cu alţii prin cercuri pastorale, a creat revista „Renaşterea”, a făcut parte din  Comitetul de redacţie al revistei „Biserica Ortodoxă Română”; în Sfântul Sinod, a întocmit referatul de bază privind îndreptarea calendarului în 1924, a fost delegat din partea Bisericii Române la Conferinţa ecumenistă de la Stockholm în anul 1925 etc. Pensionându-se, s-a retras la Mănăstirea Bistriţa-Vâlcea, unde-şi construise o casă; după moarte, va fi  îngropat în cimitirul mănăstirii.

IRINEU MIHĂLCESCU a fost locţiitor de episcop între 1 noiembrie 1938 şi 1 noiembrie 1939. Şederea sa la Râmnic a fost scurtă, din pricină că la 1 noiembrie 1939, înfiinţându-se (din interese politice) Mitropolia Ortodoxă a Olteniei, Râmnicului şi Severinului cu reşedinţa în Craiova, Episcopia Râmnicului - Noul Severin s-a desfiinţat. Conducerea nou înfiinţatei Mitropolii a fost încredinţată tot lui Irineu Mihălcescu, devenit acum „locţiitor de mitropolit”, dar la 19 noiembrie, acesta este ales mitropolit al Moldovei şi Sucevei. La 20 aprilie 1945, s-a reînfiinţat Episcopia Râmnicului cu reşedinţa în oraşul Râmnicu-Vâlcea. Se repara astfel o nedreptate istorică! La conducerea  reînfiinţatei  eparhii a fost delegat, ca locotenent de episcop, arhiereul ATHANASIE DINCĂ BÂRLĂDEANUL, care a rămas în fruntea ei până la 11 martie 1948, când s-a retras. În aceeaşi zi, conducerea Episcopiei Râmnicului a fost încredinţată episcopului IOSIF GAFTON, pe atunci - episcop al Argeşului. Timp de aproape un an de zile, el a cârmuit cele două eparhii de pe malurile Oltului, ca unităţi administrative bisericeşti distincte.Din 1949, potrivit noului Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, întocmit în toamna anului 1948, Sfântul Sinod a făcut propuneri celor în drept pentru o nouă organizare a eparhiilor din cuprinsul Patriarhiei Române.  Cu acest an, între eparhiile Bisericii Ortodoxe Române apare şi o episcopie purtând titlul de a „Râmnicului şi Argeşului”. Ea nu era o eparhie nou creată, ci una formată prin contopirea  celor două, aflate în hotar: cea a Râmnicului şi cea a Argeşului. Eparhia îşi avea reşedinţa la Râmnicu-Vâlcea şi, ca întindere, conform împărţirii administrativ-teritoriale a ţării din acea vreme, cuprindea judeţele Vâlcea, Argeş, Olt şi Romanaţi. În viitor va deveni şi sufragană (subordonată) a Mitropoliei Olteniei (Şerbănescu, 1962, 114-127; Vartolomeu, 1925, 306; Cristescu, 1935, 146).

IOSIF GAFTON (24 februarie 1949 – 9 iunie 1984) este primul episcop  instalat în fruntea eparhiei, care va purta numele de „a Râmnicului şi Argeşului. În timpul arhipăstoririi sale, s-a preocupat - atât cât s-a putut - de restaurarea  monumentelor istorice-bisericeşti din eparhie, de valorificarea patrimoniului cultural, de ridicarea unor noi lăcaşuri de închinare şi de refacerea celor existente. A publicat broşuri de zidire sufletească pentru credincioşi, articole pastorale şi predici în periodicele bisericeşti, remarcându-se  ca un apreciat predicator şi misionar. La 9 iunie 1984, orele 20,00 a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat lângă Biserica Bolniţă a Episcopiei Râmnicului. A fost un om şi un ierarh de excepţie. (Iosif Gafton, 1984, 715-718; Funeraliile, 1984, 420-421).

PS GHERASIM CRISTEA (1 septembrie 1984 - ) – teolog (absolvent Magna cum laude al Facultăţii de Teologie din Bucureşti), cercetător, publicist. De la condiţia de frate şi apoi de monah (1934), a urcat toate cinurile bisericeşti, până la acela de arhiepiscop, calitate pe care o deţine şi în prezent. La toate lăcaşele bisericeşti unde şi-a desfăşurat activitatea (m-rile Antim din Bucureşti, Căldăruşani etc.), a dovedit calităţi organizatorice şi administrativ-gospodăreşti deosebite. Arhiereu-vicar la Râmnic Vâlcea, din 16 oct. 1975. În Eparhia Râmnicului, de numele său sunt strâns legate multe biserici, mânăstiri şi schituri străvechi, cărora le-a acordat sprijinul, le-a reparat, le-a reclădit, le-a restaurat frescele sau le-a introdus lumina electrică. De asemenea, i se datorează construirea noului sediu al Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, Complexul spiritual-cultural „Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul”, Cantina socială şi multe alte investiţii realizate în eparhie. Cetăţean de onoare al municipiului Râmnicu-Vâlcea, al municipiului Cluj-Napoca şi – în 2006 - al judeţului Vâlcea.     Din anul 2009, 14 noiembrie, Episcopia Râmnicului a fost ridicată la rang de Arhiepiscopie, cu titulatura     de Arhiepiscopia Râmnicului, precum şi ridicarea Preasfinţitului Părinte Gherasim la demnitatea de Arhiepiscop al Râmnicului.

Cărţi publicate: Războiul de independenţă în documentele Episcopiei Râmnicului şi  Argeşului (1977), Preotul Popa Şapcă - omul şi opera sa (1978), Un paşoptist de seamă - preotul Popa Şapcă (1988), Istoria Mânăstirii Govora (1995), Istoria Eparhiei Râmnicului (2009) (Enciclopedia judeţului Vâlcea, 2010, 810).

Informații adiționale

Citit 5089 ori Ultima modificare Miercuri, 03 Iunie 2015 12:08
Ești aici: Home Valcea Valcea Episcopii Râmnicului