Istorie Locala

Marți, 09 Iunie 2015 09:56

Râmnicu Vâlcea - asistenţa medicală în Epoca modernă

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

În anii 1828-1829 (cu unele „replici” în anul care a urmat), bântuise în Ţara Românească o epidemie năprasnică de ciumă, (a doua după cea din 1813 – „Ciuma lui Caragea”), „boală lipicioasă”, cum este denumită în documente, adică infecţioasă. La 10 septembrie 1830, Căimăcămia Craiovei, care avea în subordine judeţele din Oltenia, a poruncit „să să facă cuviincioasa întâmpinare” a molimei, astfel: „Către Dumnealor boierii ispravnici ot sud Vâlcea: „nu numai să puneţi carantine pe la cuviincioasele locuri, dar să le şi întăriţi bine cu cinovnici şi alţi slujbaşi, oameni vrednici, şi pe nimeni din părţile acelor locuri să nu îngăduiască a intra în judeţul dumneavoastră, fără a face carantină de nooă zile şi (. . .) curăţenie prin afumare. Şi mai ales pe aceia ce acum, după stricarea bâlciului Râureni, să întorc pe la casele lor, să să ţină la carantină nooă zile, afumându-li-se lucrurile ce vor avea cu dânşii” (PJV, dos. 2/1830, f. 4). La 24 august 1831, poliţaiul oraşului Râmnic se adresează otcârmuitorului judeţului cu propunerea ca, din porunca acestuia, să fie procurate 20 de care cu câte doi boi şi doi oameni la fiecare, pentru a strânge cantitatea mare de gunoaie, „de multă vreme adunate”, care exista atât în oraş, cât şi în împrejurimile acestuia (Ibidem, f. 504). Sunt trimise şi instrucţiuni scrise, cuprinzând îndatoririle fiecărui dregător în privinţa regulilor pe care acesta trebuia să le păstreze „după pravila carantinii”.

Principatele Române se aflau atunci în plină ocupaţie rusească. Odată cu trupele ruseşti de ocupaţie, în Ţara Românească bântuia un duşman cel puţin la fel de periculos: ciuma. La 29 aprilie 1832, „Dvornicia Mare din Lăuntru a Prinţipatului Ţării Rumâneşti” îi trimite otcârmuitorului judeţului Vâlcea – pe atunci, M. Golescu (Tamaş, Ţana, 2004, 84) poruncă „spre îndeplinirea tuturor măsurilor atingătoare de paza sănătăţii de obşte”, la care otcârmuitorul trebuie să-i antreneze pe toţi locuitorii judeţului” (PJV, 78/1832, 7). Se dau instrucţiuni precise în privinţa măsurilor care trebuie luate în situaţiile de deces ca urmare a epidemiei. Pentru orice eventualitate, oamenii erau sfătuiţi „să facă şi rugăciuni la biserică” (Ibidem).Ca şi în cazurile celorlalte subdiviziuni administrative, subocârmuitorul Plăşii Râmnic va fi obligat să trimită Comitetului Carantinelor o situaţie nominală cu născuţii, morţii şi bolnavii din aşezările plăşii, inclusiv din Râmnic. Prezintă interes denumirile bolilor – la bolnavi – sau menţionarea cauzelor deceselor: boală mare, bubă, inimă, izbitură, moarte bună, lingoare, bătrâneţe, tusă lungă, mort pripit, moloşală, răceală etc.

În 1832 este atestată deschiderea în Râmnic a farmaciei „Salvator” de către spiţerul Miscoltz, despre care medicul chirurg Francisc Albiner raportează inspectorului general al carantinelor că „a fost calfă de spiţer în oraşul Deva” (Tamaş, 1994, 115).

Prin Ordinul cu nr. 6499/1832 al Departamentului Dinăuntru, păstrat la Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale, se cere înfiinţarea şi în oraşul Râmnicu-Vâlcea (Judeţul Vâlcea. Monografie, 1980, 184), a unui spital „în care să vor aduce fămeile (sic!) publice şi după căutare, să fie oprite cele bolnave şi să fie doftoricite în 4-5 săptămâni”. Spitalul a funcţionat într-o casă aparţinând lui Ghiţă Iovipale; ca instrumentar, unitatea avea „un clistir cu două spriţuri: unul de parte bărbătească, altul de parte femeiască” (Ibidem).

Primele circumscripţii sanitare, se vor numi ocruguri – cuvânt rusesc cu înţeles asemănător. Ca doctor al Ocrugului II (Vâlcea şi Gorj), este menţionat Francisc Albiner („Alghinerul”) (Gomoiu, 1943, 161). Mai târziu, va fi menţionat, ca doctor de ocrug, „dohtorul Navara”. Deosebit de interesant în privinţa situaţiei asistenţei medicale din această, ne apare memoriul din 23 iulie 1839 către episcopul de atunci al Râmnicului (Nifon), semnat de mai mulţi locuitori ai oraşului (Aleco Bojoreanu, Toma Olănescu, C. Vlădescu, vistierul N. Giulescu, Petrache Olănescu, Iordache Capeleanu, Ştefan Davidescu, C. Damiian, N. Milcoveanu şi I. Vulturescu). Apreciind că „sănătatea nu se poate sprijini în vreme decât prin ajutorul dohtoricescu”, petiţionarii constată că „din nenorocire, acest ajutor atât de trebuincios lipseşte mai de tot oraşului nostru, căci d-lui, dohtorul Navara, deşi şade aici, se află îndeletnicindu-se mai în toată vremea prin judeţ, fiind de ocrug. Iar dohtorul Vasilie, cu toate că se află petrecând în oraş, obştea nu se poate folosi de dânsul din pricina puţinei socotinţe ce are către bolnavi şi a multei îngrijiri pentru interesul său. Osebit de aceasta, este cunoscut de om supăralnic şi răzbunător, pentru orice bagateluri, pentru care şi cinstitul Comitet dohtoricesc nu i-au putut încredinţa mai mult îngrijirea sănătăţii obştii. Şi dacă acum se află în căutarea Seminarului şi a vreo cinci persoane din orăşani, pricina au fost, precum să ştie, oarecare recomandaţii în favorul său” (PJV, dos. 47/1840, 21). Ei îl recomandă ca doctor al oraşului, pe doctorul Beneş, „cunoscut şi preaosfinţii voastre, cu daruri bune, meşteşug lăudat, grabnic săritor la oricare bolnav”. Pe lângă acordul episcopului, solicitanţii îi cer şi sprijinul financiar, întrucât „nu se pot însuma arătaţii bani numai de la noi, orăşanii” (Ibidem).

Nu se ştie cum vor fi decurs „negocierile” mai departe, dar la începutul anului următor, Râmnicul încă nu avea doctor, întrucât începutul anului următor găseşte oraşul tot fără doctor. Ca urmare, la 27 ianuarie 1840, Iordache Capeleanu înainta  către ocârmuitorul judeţului Vâlcea o „referinţă” bună, pentru „bunele purtări şi meşteşugul” doctorului Vasile Anania – „dohtor de ocrugu acestui judeţ”, la care s-a şi „abonarisit”, el şi întreaga sa familie. Despre doctor şi competenţa acestuia, se interesase şi episcopul de atunci al Râmnicului (Ibidem, f. 7). Dificultăţile legate de angajarea unui doctor se datorau, în primul rând, posibilităţilor reduse de plată a acestora.

Aşa cum rezultă din documentele de arhivă, la începutul deceniului IV al secolului al XIX-lea, asistăm la o adevărată competiţie privind angajarea în oraşul Râmnic, a unuia dintre doi doctori – Vasile Anania, fost doctor „de ocrug” (de circumscripţie), şi Ţigler (Ziegler). În această luptă, sunt angrenate o bună parte dintre personalităţile mai importante ale Râmnicului de atunci. Magistratul oraşului Râmnic şi Poliţia erau de partea primului dintre cei doi, iar Episcopia şi alţi oameni din oraş, printre care stolnicul Ioan Lahovari, îl susţineau pe medicul Ţigler, care, în cele din urmă, va fi acceptat. Contractul care se încheie cu acesta la 27 ianuarie 1840 (Ibidem), este deosebit de interesant prin conţinutul său, deoarece cuprinde – pe scurt şi chiar în mod expresiv - informaţii preţioase despre posibilităţile şi modalităţile de plată a medicilor: „abonarisirea” a 39 de familii, la un doctor care va fi plătit de către Magistrat cu opt mii de lei anual, prin contract încheiat pe o durată de patru ani; din suma stabilită - 2000 de lei, vor fi plătiţi de către Magistrat. După expirarea termenului de contract, acesta va putea fi reînnoit, cu condiţia ca orăşenii să fi fost mulţumiţi de serviciile prestate de medic (Ibidem).

Din contract, mai reiese că pentru angajarea medicului, se cerea aprobarea Marii Dvornicii, iar hotărârea era luată nu numai de autorităţile locale, ci şi de „toţi orăşanii”, întruniţi în adunare oficială.Plata se făcea, în principal, de către posibilii pacienţi, „abonarisiţi” la doctor, contra unei sume de bani pe care nu i-o plăteau personal, ci prin intermediul Magistratului Râmnicului. Hotărâtor pentru angajarea medicului, era şi cuvântul episcopului de Râmnic. Desigur, cu un singur medic la cele câteva mii de locuitori ai Râmnicului, nu se poate vorbi, pentru această perioadă, despre o asistenţă medicală performantă! Lui Ziegler, îi vor urma doctorii Schlachter (1842-1847) şi Roth, „refugiat în acest oraş din cauza revoluţiei ungureşti din 1848-1849” (Monografia Drăgăşani, 2004, 189).

Într-un raport din 26 martie 1850, al poliţaiului din Râmnic, apare iarăşi numele doctorului Schlachter: se arată că la un decedat, din cauza băuturii „care s-au aprins într-însul”, a venit în vizită „d[omnul] dohtor Şlaht” (PJV, dos. 78/1850, 9).

În adresele şi situaţiile trimise de subocârmuitorii plăşilor, sunt frecvente referirile  la bolile infecţioase („lipicioase”) din rândul oamenilor şi, deopotrivă, de la animale! (PJV, dos. 47/1840, 7). Astfel, la 15 septembrie 1841, într-o situaţie cu decedaţii, pe care poliţaiul oraşului Râmnic o trimite ocârmuitorului, el îl informează pe acesta că „hălăduitorii ce lăcuesc în coprinsul acestui oraş, să află feriţi dăspre lipicioasa boală ( . . . ) după ştiinţa adusă dă vătăşei” (PJV, dos. VII (vol. II)/1841, f. 221), iar la 21 septembrie al aceluiaşi an, Iordache Olănescu – subocârmuitorul plăşii Râmnic, comunică şi el Ocârmuirii că „după ştiinţele primite de la aleşii satelor ( . . . ), vitele lăcuitorilor să află sănătoase”(Ibidem, f. 230)

Ca instituţie (adică nu neapărat ca sediu), existenţa unui spital în Râmnic este menţionată la la 21 ianuarie 1857, când Comandirul Punctului Râu-Vadului îl trimite cu adresă „Onorabilei Administraţii de Vâlcea”, pe soldatul bolnav Nicolae Ciobotă, pentru „a-l aşeza şi pe dânsul în căutarea (adică tratamentul, n. n., I.S.) spitalului acelui oraş” (PJV, dos. 81/1857, 221). În aplicarea măsurilor de ocrotire a sănătăţii, poliţia dădea un sprijin notabil: poliţaiul oraşului Râmnic avea, printre atribuţii, sprijinirea, prin mijloace specifice muncii lui, a activităţii de ocrotire a sănătăţii; astfel, la 23 noiembrie 1850, el cerea aprobare Cârmuirii judeţului în privinţa angajării, de către Poliţie, a doi vătăşei, aceştia fiind necesari şi pentru încheierea unor situaţii „precum epizo[o]t(i)ia vitelor, întâmplarea morţilor grabnice, fugari străini . . . paza bunei orânduieli” (Ibidem, 242).

În scopul îmbunătăţirii activităţii sanitare din judeţul Vâlcea, va fi alcătuit, la Râmnic, Consiliul Medical al judeţului (organism similar, subordonat Comitetului Sanitar al Principatului Ţării Româneşti, întemeiat la nivel central), a cărui înfiinţare va fi sprijinită financiar de comisiile localităţilor; alături de celelalte comisii, comisia de pe lângă Magistratul Oraşului Râmnic va depune în contul respectiv, suma de 50 lei – bani necesari pentru „leafa scriitorului (secretarului) Comisii Spitalului judeţului” (Ibidem, 22). O parte din sumele strânse trebuia trimisă Ministerului din Lăuntru, „pentru susţinerea spitalelor din districte, potrivit legiuirii din anul 1853”; oraşul Râmnic trebuia să dea 1000 lei din „acontul” de 2100   lei (Monografia Drăgăşani, 189). O altă lege promulgată de guvern, avea în vedere întreţinerea spitalelor pentru boli venerice şi a Serviciului Medical din Principat; sumele necesare în acest scop, urmau    să fie asigurate tot din fondurile caselor comunale, inclusiv din cea a Magistratului Râmnic (PJV, dos. 81/1857, 110).

Speranţa medie de viaţă a râmnicenilor apărea destul de mică, iar mortalitatea infantilă era îngrijorător de ridicată, chiar dacă la naştere, copiii erau „sdraveni”, adică – etimologic vorbind – sănătoşi, aşa cum rezultă din studierea situaţiei născuţilor din Râmnicu-Vâlcea, la 1864, când la fiecare dintre cei 12 băieţi nou-născuţi, se face menţiunea că este „sdravăn” (Mitrice, NCM// 1864, Râmnicu-Vâlcea).

Existau afecţiuni pentru care Serviciul Medical al Judeţului şi spitalul din Râmnic nu le puteau rezolva pe plan local; acestea erau îndreptate, ca şi în zilele noastre, spre oraşe mari, în primul rând – Bucureşti, dar şi Craiova – în probleme de oftalmologie (PJV, dos. 49/1865, vol. II, 169).

În 1872, Consiliul Judeţean închiriază casa lui Stăncuţă Meculescu, pentru a muta aici spitalul din Râmnic. Situaţia aceasta de provizorat a clădirii funcţionale a spitalului din Râmnic, a durat până în anul 1896, când s-a terminat construcţia clădirii (din „Spitalul vechi”) în care funcţionează actualmente secţiile Oftalmologie şi ORL, directorul spitalului fiind, în acea vreme, doctorul Ion Suciu. În perioada 1 octombrie 1897 - 1 septembrie 1898, în afara medicului menţionat, la spitalul din Râmnic mai erau angajaţi un subchirurg intendent şi o moaşă (Tamaş, 1994, 155). Spitalul râmnicean făcea parte dintre cele 4 unităţi spitaliceşti (alături de cele din Drăgăşani, Horezu şi Otetelişu) prin care îşi desfăşura activitatea Serviciul Sanitar al Judeţului Vâlcea. Ca şi în celelalte localităţi din judeţ,  bolile cele mai des întâlnite şi tratate în unităţile spitaliceşti menţionate, erau: tusea convulsivă, febra tifoidă, tuberculoza pulmonară, sifilisul, pelagra şi frigurile palustre (Situaţiunea judeţului Vâlcea, 1898, 24).

La începutul secolului XX, situaţia şi „schemele de încadrare” erau, în general, aceleaşi. Timp de 16 ani, ca medic primar al Serviciului Sanitar al Judeţului Vâlcea, a funcţionat dr. C. Constantinescu (Situaţiunea judeţului Vâlcea, 1912, 22). Într-un raport profesional (şi profesionist), fostul prefect al judeţului, dr. Gheorghe Sabin menţiona, printre altele, că Spitalul Râmnicu-Vâlcea „a funcţionat în localul său propriu, care se găseşte în cele mai bune condiţiuni igienice; (. . .) 1258 bolnavi, morţi – 40” (Ibidem, 32-34).

Informații adiționale

Citit 3081 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Râmnicu Vâlcea - asistenţa medicală în Epoca modernă