Istorie Locala

Marți, 01 Septembrie 2020 09:50

Gazete străine în bibliotecile cărturarilor vâlceni din sec. XVII-XIX Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Constantin Poenaru

O prejudecată greşită, întreţinută atât de istoricii de ieri, cât şi de cei de azi, a înfăţişat istoria culturii române vechi ca una eminamente bisericească, deşi existau şi destule elemente laice în ea. Această imagine reducţionistă a călugărilor cărturari, trudind între două mătănii la copierea de texte liturgice, a împiedicat multă vreme orice posibilitate de sincronizare a culturii noastre cu cea din Occident. Puţinele încercări de a arăta dimensiunea plurivalentă a acestor schimnici, care nu ştiau doar o grămadă de limbi străine, ci chiar se adăpau de la izvoarele culturii apusene, încercând în predoslovii, cronografe sau letopiseţe, în diverse cuvântări omagiale, să-şi prezinte propriile puncte de vedere asupra ideilor filozofice, sociale şi politice care animau veacurile prin alte părţi. Aceste idei iluministe, preluate din puţinele cărţi şi gazete care ajungeau până la noi, nu sunt cu mult mai prejos decât cele vehiculate de gânditorii occidentali.

Este adevărat că situaţia geo-politică a celor trei provincii româneşti (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania) de-a lungul istoriei a cântărit enorm în dezvoltarea unei culturi consonante cu cea din Apusul Europei. Aşezarea la Porţile Orientului, în calea tuturor năvălirilor barbare şi la întretăierea intereselor a trei mari imperii (rus, otoman şi austriac), ca şi existenţa unui îndelungat monopol bisericesc asupra tiparului au făcut ca, îndeosebi în Ţara Românească şi Moldova, germenii civilizaţiei moderne să pătrundă mai greu. De aceea, începuturile presei în România sunt mult întârziate faţă de ţările Europei Occidentale, iar primele încercări sunt făcute de cărturari aflaţi peste hotare (Ioan Molnar-Piuariu şi Paul Iorgovici la Viena, Zaharia Carcalechi la Buda, I. M. C. Rosetti şi Dinicu Golescu la Leipzig). “Este vorba, pe de o parte, de faptul că în ţara noastră destrămarea feudalismului şi procesul naşterii capitalismului s-au produs mult mai târziu decât în alte părţi, iar pe de altă parte, de existenţa dominaţiei otomane asupra Ţării Româneşti şi Moldovei şi a celei habsburgice asupra Transilvaniei”[1].

Nici celelalte popoare din Balcani, subjugate secole la rând de Imperiul Otoman, nu au putut să-şi tipărească primele ziare pe teritoriul acestora, ci în afara lor. De exemplu, primul ziar bulgăresc, Bălgarski orel (L’Aigle bulgare), a apărut în ediţie bilingvă bulgaro-franceză la Leipzig în 1846, tot acolo tipărindu-se, dar cu douăzeci de ani mai înainte, şi gazeta românească Fama Lipschii pentru Daţia, în martie 1827. De altfel, primul ziar din întreg Imperiul Otoman a fost Spectateur de l’Orient, devenit mai târziu Courier de Smyrne, şi a apărut în anul 1825, în limba franceză[2],considerată limba diplomaţiei pe atunci, dovadă că era adresat doar păturilor conducătoare, mai emancipate şi cunoscătoare de limbi străine. Pentru restul populaţiei, cuvântul scris al gazetelor constituia un pericol, fiind considerat “un lucru care contravine legii lui Mahomed”, generator de revoluţii şi insubordonări faţă de autorităţi.

Grecii înşişi au tipărit primul lor ziar pe pământ străin, la Viena, care se bucura de regimul liberal instituit prin decretul împăratului Iosif al II-lea din 1781, prin care presa era scoasă de sub cenzura bisericii. Este vorba de Efemeris, al cărui prim număr a ieşit la 31 decembrie 1790, prin grija fraţilor aromâni Markides Poulios (Marcu Puiu), urmat de mult mai longevivul Telegraful grecesc, care a apărut între 1812-1836. Ambele publicaţii au găsit cititori fideli şi la noi, unde existau mulţi cunoscători de limbă greacă, mai ales printre boierii şi negustorii veniţi odată cu domnitorii fanarioţi, dar şi printre slujitorii Bisericii ortodoxe.

S-a dovedit că multe din informaţiile din aceste ziare au fost folosite ca izvor istoric de cărturarii vâlceni Dionisie Eclesiarhul (1759-1820) şi Naum Râmniceanu (1764-1839) în cronicile lor[3]. Dionisie (pe numele de botez Dimitrie) s-a născut pe la 1740, în comuna vâlceană Stoeneşti şi a lăsat 25 de tomuri de documente, multe traduse din slavoneşte, şi peste 20 de pomelnice ale unor mănăstiri, schituri şi biserici de mir. Ca istoric, a scris Cronograful Ţării Româneşti de la 1764 până la 1815, lucrare în care se regăsesc multe din cele citite în ziarele greceşti amintite. Cât priveşte pe protosinghelul Naum Râmniceanu, acesta studiase la Academia grecească de la Sf. Sava, aşa că a putut compila cu şi mai mare uşurinţă unele date cu caracter istoric publicate în cele două ziare, pe care le-a utilizat înHronicul de la 1768-1810, Adunarea hronologiei domnilor ţării noastre.

Ziarul Efemeris, apărut până în 1797, “va cunoaşte o mare răspândire în sud-estul şi răsăritul Europei, conţinând şi multe ştiri asupra Ţărilor Române”[4].Pentru că multe din cele scrise în Efemeris erau considerate subversive, eminentul cărturar Constantin Rigas din Velestino (1757-1798), unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi greci din Principate, care era de origine aromână, va întâmpina greutăţi în primirea gazetei la Bucureşti, fiind nevoit, din cauza activităţii sale revoluţionare, să-şi dea mereu alte adrese.

Telegraful grecesc de la Viena, care are un marcat caracter literar-istoric, era căutat mai ales pentru cantitatea şi calitatea informaţiilor publicate, de la reproducerea unor hatişerife şi firmane domneşti până la ştirile cu caracter administrativ, comercial sau monden. Tot din paginile acestui ziar se puteau afla, de exemplu, date despre călătoriile domnitorului Caragea în străinătate, precum şi despre mersul revoluţiei de la 1821 în Ţara Românească şi Moldova. Printre cititorii săi se număra şi Galaction, episcop al Râmnicului între 1813-1824. Aşa cum reiese dintr-un raport din 17/29 decembrie 1821 al Casei de Comerţ Hagi Pop din Sibiu, înaltul demnitar bisericesc cerea – ca un fel de abonament – să i se aducă gazete greceşti pe jumătate de an. Alt solicitant este stolnicul Iancu Lahovari, care, prin căsătoria cu Bica Socoteanca, fiica lui Constantin (Dinu) Socoteanu, ispravnic de Vâlcea şi apoi de Gorj, căpătase oarece rost administrativ în judeţul Vâlcea. Pentru el intervine Stan Popovici, noul proprietar al Casei de Comerţ Hagi Pop, care cere din Sibiu la 4/16 mai 1821: „Te poftesc să beştelueşti gazeta grecească „Teligraful” pe adresa arh Stolnicu Ianco Lahovari pănă alt Dezember aici la Sibii”[5].

Dacă tiparul a fost introdus în Ţările Române încă de la începutul secolului al XVI-lea, prin grija unui domnitor luminat precum Radu cel Mare (1496-1508), trebuie spus că, spre deosebire de ţările din Apusul Europei, tipografiile existente la noi erau folosite doar pentru tipărirea de cărţi, şi acelea preponderent bisericeşti. Atât monopolul domnesc şi bisericesc, cât şi cenzura mai puţin permisivă ca în alte părţi au stopat mulţi ani orice iniţiativă gazetărească. Astfel, după îndelungi încercări eşuate ale unor români luminaţi şi dornici de emancipare spirituală, printr-o ironie a istoriei, primul ziar tipărit în Principatele Române a apărut în 1790, prin grija Armatei Ţariste conduse de mareşalul Grigori Aleksandrovici Potemkin. Acesta se afla cu oştile ruse la Iaşi, unde îşi stabilise Cartierul General, înainte de a porni ofensiva împotriva oştilor otomane. Era un ziar de campanie, scris în limbile franceză şi română, şi se chema, cum altfel, Courrier de Moldavie. Abia în 1829 vor ieşi primele gazete româneşti cu forţe autohtone şi cu o anume periodicitate, e vorba de Curierul românesc, care începe să apară în Bucureşti de la 8 aprilie 1829, scos de I. Heliade Rădulescu, şi Albina românescă, editată de Gheorghe Asachi în Iaşi, la 1 iunie acelaşi an[6].

Peste munţi, la Sibiu apărea încă din 1783, în limba germană, ziarul Siebenbürger Zeitung, iar din 1790 – Erdély Magyar Hirvivö, în limba maghiară. La Braşov se tipărea, din 1836, Siebenbürger Wochenblatt, iar din 1838 – Unterhaltungsblatt für Geist, Gemüth und Publizitöt. Nu avem date certe că ar fi fost citite în Vâlcea, deşi existau câţiva cunoscători de limbă germană. Tot în 1838 a ieşit şi prima publicaţie periodică în limba română din Braşov, Gazeta de Transilvania, scoasă de George Bariţiu. Pe Lista cu prenumeranţi (abonaţi) la „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, apărută în acelaşi an 1838, găsim, în Ţara Românească, şi numele lui Petrache Poenaru, „directorul şcoalelor naţionale”, născut în Beneştii Vâlcii, şi cel al părintelui Neofit, „preosf. Episcop a Râmnicului şi adm. sf. Mitropolii”[7].E interesant că, deşi apare din 18 aprilie 1771, la Timişoara, “Temeswarer nachrichten” nu era nici cunoscut, nici solicitat în Oltenia vecină, deci nici în Vâlcea, deşi era prima publicaţie din istoria presei balcanice[8].

De multă vreme, în Occident, dezvoltarea comerţului, a meseriilor şi manufacturilor făcea ca nu doar comercianţii, dar şi conducerile oraşelor sau curţile princiare, burghezia în ascensiune să fie interesate de „ştirile economico-comerciale (cursul monedelor, evoluţia preţurilor, situaţia pe pieţele de aprovizionare şi desfacere, mersul mijloacelor de transport pe apă şi pe uscat etc.), cele despre disputele politice, tratative diplomatice, acţiuni militare, comploturi, relatarea faptelor diverse – căsătorii, procese, aspecte ale vieţii intime şi situaţiei materiale a familiilor domnitoare străine, evenimentele naturale”[9].

Aşa au apărut primele foi volante scrise de mână, numite Novelle a mano şi Fogli d’avvisi (Italia), Relationi (Germania), Nouvelles à la main (Franţa), News-Letters (Anglia) sau Kurantî (Rusia), despre care nu avem însă date certe că ar fi fost citite şi în ţările române[10], ca şi primele birouri de strângere de informaţii, înfiinţate încă din secolul al XV-lea pe lângă marile case de comerţ, şi chiar primii colportori de ştiri, adică viitorii gazetari. Se vor organiza servicii specializate de poştă şi se vor căuta mijloace tehnice de multiplicare rapidă a acestor gazete manuscrise. Primele publicaţii cu o anume periodicitate care se vor tipări în Apusul Europei vor fi: Noviny Poradne Celeho Mesice Zari Leta (Praga, 1597), De Nieuwe Tijdingen (Anvers, 1605), Strassburger Relation (Strasbourg, 1609; cu relatări importante despre evenimente memorabile petrecute în Germania de Sus şi de Jos, Franţa, Italia, Scoţia, Anglia, Spania, Ungaria, Polonia, Transilvania, Walahia, Moldova, Turcia etc.), The Weekly Newes (Londra, 1622), Gazette de France (scoasă de Théophraste Renaudot, la Paris în 1631), La Gaceta (Madrid, 1661), Mercuriusz Polski (Cracovia, 1661)[11].

Apariţia gazetelor tipărite, alături de cea a cărţilor, va constitui principala cale de modernizare a societăţii, de dezvoltare a relaţiilor dintre oameni, dintre ţări. „Schimbul de ziare şi informaţii devine acum o necesitate acut resimţită, nu numai pentru cei ce urmăreau schimbările politice, dar şi pentru comercianţi, industriaşi, învăţaţi etc., negoţul cu cărţi şi reviste devenind un comerţ la fel ca toate celelalte. Ţările Europei răsăritene, lipsite de presă proprie, se vor folosi până târziu de presa occidentală”[12].

Astfel, observă C. D. Fortunescu, „în Muntenia şi în Moldova, înainte de apariţia vreunei gazete româneşti, se citeau multe foi străine de oarecari boieri, cărturari şi chiar negustori târgoveţi băştinaşi (…), la Bucureşti şi la Iaşi mai ales”[13], dar şi la Craiova şi Râmnic, am adăuga noi. Ideea aceasta va fi împărtăşită şi de D. Popovici, care a arătat că aristocraţia din Ţările Române a încercat încă din secolul al XVIII-lea să suplinească “lipsa informaţiilor curente despre marile evenimente petrecute în Europa, prin abonamente la diverse ziare care veneau din Olanda, de la Paris, Leibzig, Viena sau Köln”[14].G. Călinescu menţionează şi el[15] interesul românilor dinainte de 1800 pentru realităţile occidentale prezentate în paginile unor publicaţii precum La Gazette de Vienne, Le Journal Encyclopédique, Journal de Francfort, Notizie del Mondo, Spectateur du Nord, Le Journal Littéraire, Almanach des Dames, Mercure de France, L’ Abeille du Nord sau Il Redattore Italiano. La acestea se mai pot adăuga Gazeta de Altona, Gazeta de Colonia, Gazeta de Londra, Gazeta d’Utrecht, Gazette de Deux-ponts, Wiener Zeitung, Gazeta de Aachen, Die Fliegende Post, Ofner Zeitung, Le Moniteur Universel etc.

La fel ca Nicolae Iorga, Adrian Marino remarcă dorinţa multor domnitori români de a fi informaţi direct de la sursă, din „gazeturile străine”, despre mersul evenimentelor (politice, comerciale sau mondene) din „Europa luminată”, drept pentru care îşi vor prevedea cheltuieli speciale în bugetele domneşti pentru procurarea de ziare sau reviste din alte ţări[16].Mihai Racoviţă, domn în Moldova între 1703-1705, 1707-1709,1715-1726 şi în Ţara Românească între 1730-1731, 1741-1744, solicita mai ales gazete poloneze, căci avea probleme cu regele Sobieski şi Ţara Leşească, în timp ce Constantin Mavrocordat, domnitor între 1730-1769, de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova, “exemplu tipic de mare cititor de ziare şi cărţi occidentale”, afla ştirile publice din gazetele din Olanda, Colonia, Lipsca, Viena şi Mantova. Cât priveşte pe Grigore al III-lea şi al IV-lea Ghica, aceştia preferau gazete în limbile germană şi franceză, deşi unele apăreau la Londra sau Utrecht. Toţi au adoptat un regim liberal privitor la importul de gazete şi cărţi străine.

La Biblioteca Academiei Române se află mai multe sute de exemplare din aceste ziare şi reviste, cumpărate şi consultate la vremea respectivă de cititorii români. Printre acestea se regăsesc: Journal des savants (Paris, 1665), Acta eruditorum (Leibzig, 1682), Nouvelle de la République des lettres (Amsterdam, 1684), Veridica raccolta de giornali di Buda (Veneţia, 1686, cu menţiunea pe foaia de titlu „Ex Libris Constantin Cantacuzeni”), Il corriere ordinario (bisăptămînal, care apărea la Viena), Journal littéraire (Haga, 1713).

Nu toţi domnii din Principate erau însă deschişi schimbului de informaţii, considerând libertatea presei ca o ameninţare personală asupra rămânerii la tron. Astfel, în primăvara anului 1795, primind de la consulul austriac la Bucureşti o listă de oferte ale tipografiilor de la nord de Carpaţi, domnitorul Alexandru Moruzi îi transmitea sec mitropolitului că “gazeturi nu sunt primite”[17]. De altfel, încă de pe la 1780, germanul Sulzer, secretarul domnesc al lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), scria că “În Valahia gazeturile sosesc numai domnului şi secretarului lui şi nimeni n-are voie să se apropie de ele”[18]. Într-o rememorare a celor petrecute la începutul secolului al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu sublinia: “Nu sunt cincizeci de ani de când în Principate nu străbăteau poate cinci jurnaluri franceze şi două germane; şi acestea încă abia se citeau în casele a câţiva boieri şi cu deosebire în cabinetul domnilor, care erau îndatoraţi de către Poarta Otomană de a aduna ştiri din toate părţile Europei şi de a le împărtăşi la Constantinopol”[19].

La 28 ianuarie 1798, speriat că nu veneau gazetele comandate, paharnicul Barbu Ştirbei, cel care a construit iniţial biserica Mântuleasa din Craiova, îi scria lui kir Hagi Pop: „Mulţi de aici, din boeri, din neguţători au scris pentru gazeturi, au şi dat bani, şi nu le-au mai venit; s-au auzit o vorbă că pă gazetari i-ar fi închis, dar nu putem şti, cu adevărat este sau nu: dum[nea]ta poate să ştii de va fi aşa, şi cum că s-ar fi oprit cele greceşti, să nu se mai dea afar[ă]. Ci te poftesc pă dumn[eata], fă un mijloc şi îmi trimite nemţeşti de aici, din Sibii: ştiu că mulţi obicinuesc de au gazeturi, mai vârtos chir Enache, cumnatul dum[itali], trebue să aibă; plăteşte dum[neata], şi îm trimite doaă, trei partide, de la Ghenarie, şi aici înnainte fă dumn[eata] rănduială de-mi trimite totdeauna”[20].

În lipsa unor ziare şi reviste locale – primul ziar, intitulat Vâlcea, apărând la Râmnic abia în iunie 1876[21] – boierii, negustorii şi cărturarii vâlceni îşi potoleau setea de informare apelând la publicaţiile periodice care se tipăreau în străinătate. Pentru aceasta, ei apelau la serviciile binecunoscutei Case de Comerţ Hagi Pop din Sibiu, care avea legături cu mai toate oraşele din Vestul Europei, în care apăreau ziare şi reviste, dar şi cu tipografiile din Sibiu şi Braşov.

Astfel, în timp ce mitropolitul Dosoftei al Moldovei traducea din izvoare greceşti şi slavone şi tipăreşte, între 1682-1686, cele patru volume din Viaţa şi petrecerea svinţilor în limba română, la 1684, Episcopul Ştefan al Râmnicului (1673-1693) adresează o scrisoare craibirăului din Sibiu prin care îl roagă să îi trimită un Calendar ce se tipărea acolo, se pare, în limba română încă din 1682[22].

Binecunoscutul cronicar muntean Radu Popescu (cca. 1655-1729) era fiul vistierului Hrizea, executat din ordinul domnitorului Şerban Cantacuzino, în 1680 la Snagov, de unde şi ura viitorului cronicar împotriva partidei cantacuzineşti, alimentată şi de căsătoria sa cu fata marelui ban Gheorghe Băleanu. Implicat într-un complot dejucat împotriva domnitorului Constantin Brâncoveanu, pe la anul 1700, este pedepsit de acesta “puţină vreme cu închisoare”, apoi este iertat şi i se dau unele dregătorii mărunte. Aşa ajunge în 1701 ispravnic pentru strângerea haraciului în Vâlcea, iar în 1703 este numit ispravnic la Vel Ocna din Râmnic, adică la Ocnele Mari[23].

Cunoscător de greacă, latină, turcă şi slavonă, Radu Popescu şi-a dovedit şi reale calităţi de diplomat, fiind folosit în acest sens de Constantin Brâncoveanu la începuturile domniei, cea mai grea misiune fiind aceea din 1689 când se duce în Transilvania şi are convorbiri cu generalul Heissler. Însărcinarea dată este încununată de succes. Contactul cu lumea transilvană, puternic influenţată de Occident, îi prilejuieşte şi cunoaşterea unor foi volante şi ziare care veneau la curţile princiare, din care află noutăţile politice şi economice de care avea nevoie în negocierile sale diplomatice. Când se apucă să scrie forma finală a cronicii sale intitulată Istoriile domnilor Ţărîi Rumâneşti, (1290-1728), pentru datele privind evenimentele petrecute în ultimii ani se foloseşte, fără îndoială, şi de cele citite – cum spune Nicolae Iorga[24]– de prin “gazeturile”, “avisurile” şi “istoriile” lui Vodă. Ceea ce înseamnă că avea acces la biblioteca domnitorului Brâncoveanu şi chiar la Foletul Novel, redactat de Ioan Românul, în care se găseau compilaţii după multe cărţi şi publicaţii occidentale.

Foletul novel este un “calendar cuprinzând pronosticuri politice, previziuni cu caracter astrologic şi meteorologic, alcătuit în Ţara Românească între anii 1693-1703. A fost întocmit probabil la cererea lui Constantin Brâncoveanu de unul dintre secretarii domnului, italianul Giovanni Candido Romano, predecesor la curtea din Ţara Românească, al lui Anton Naria Del Chiaro”[25].Romano îşi semnează traducerea de “Foglietti novelli” cu pseudonimele Ioan Romanul sau Ioan Frâncul.

Chesarie, episcop de Râmnic între 1773-1780, este o figură emblematică a culturii române din secolul al XVIII-lea, care a fost denumită de Nicolae Iorga, în semn de omagiu, “Epoca lui Chesarie”. Avea studii serioase făcute la Academia domnească din Bucureşti, cu unul din cei mai celebri dascăli de elineşte, Alexandru Turnavitu. Cunoştea latina, elina, neogreaca, slavona şi franceza[26]. Poartă o corespondenţă bogată cu negustorul Hagi Pop din Sibiu, din care aflăm că episcopul îi cerea acestuia să-i trimită cărţi şi reviste pe care el nu şi le putea procura direct, deşi apelează şi la prietenul său transilvănean Ioan Molnar-Piuariu.

Departe de a fi un cărturar izolat într-o provincie valahă fără posibilităţi reale de informare asupra mersului vieţii şi culturii moderne apusene, Chesarie Halepliu, cunoscut mai ales sub numele de Chesarie de Râmnic sau Râmniceanul, solicită şi primeşte de la intermediarul său sibian mai multe gazeturi sau “Mercurii” franţuzeşti, între care şi un Mercure historique, littéraire et politique. Este vorba de un supliment al revistei Mercure de France, fondată la sfârşitul secolului al XVII-lea de către Donneau de Visé sub forma unui săptămânal, intitulat Mercure Galant, care îşi propunea să ofere publicului cititor ultimele noutăţi de la curţile europene şi să îl delecteze cu diverse istorioare şi poeme literare. După venirea la conducerea publicaţiei a scriitorului Jean-François Marmontel, în 1758, aceasta devine mult mai serioasă, atrăgându-şi colaborarea unor nume prestigioase precum D’Alembert, Condorcet, Voltaire sau La Harpe[27].De aici, poate, şi interesul deosebit al episcopului vâlcean faţă de Enciclopedia lui Diderot şi D’Alembert (Dictionnaire raisonée de science, des arts et des métiers), pe care o solicită insistent lui Hagi Pop. În locul ei va primi însă Journal encyclopédique de libre propagande philosophique, în jurul căruia se grupaseră mulţi dintre criticii vehemenţi ai bisericii catolice Tot în acel an 1778, nemulţumit, Chesarie reclamă că i s-au trimis “Mercurii” care se cheamă “littéraire et politique”, or el era interesat doar de partea “politique”.

Profesorul I. D. Lăudat crede că “lecturile acestea profane, în care răsunau ecouri ale filozofiei iluministe, neobişnuite pentru o înaltă faţă bisericească, trădează un spirit stăpânit de o remarcabilă curiozitate intelectuală”, iar concepţia organicistă a istoriei la Chesarie “poate fi de natură teologică, dar poate să reprezinte şi influenţa ideilor lui Montesquieu, pe care le găsea în publicaţiile urmărite de el cu atâta interes”[28].Alţi cercetători, precum Mihai Mitu, îl consideră pe episcopul cărturar apărând în predosloviile Mineielor sale “ca unul dintre primii noştri filozofi ai istoriei, ca istoric al neamului românesc şi culturii române, ca un mare erudit, bun cunoscător al culturii antice, al filozofiei Secolului Luminilor”[29].

După moartea neaşteptată a lui Chesarie în 1780, ultimele şase volume ale Mineielor pregătite pentru tipar de acesta vor apărea sub îngrijirea urmaşului său Filaret, care îşi va pune numele pe foaia de titlu. În perioada cât va păstori episcopul cărturar (martie 1680 - septembrie 1692), de sub teascurile tipografiei râmnicene vor mai ieşi şi alte cărţi, precum Cazania, Molitvelnicul, Catavasierul, Antologhionul, Penticostarul, Liturghierul, Octoihul etc. Om instruit, căci frecventase Academia grecească de la Sf. Sava din Bucureşti, viitorul mitropolit, va duce la bun sfârşit traducerea cărţilor începute de Chesarie, arătându-se interesat, ca şi ilustrul său predecesor, de gazete străine, solicitând “Mercurii” franţuzeşti[30].

Nu numai oamenii cu preocupări cărturăreşti sunt interesaţi să fie la curent cu ştirile aduse de „gazeturile” străine, dar şi negustorii şi boierii cu oarece funcţii administrative. Aceasta arată, pe de o parte, curiozitate faţă de ceea se petrecea prin alte locuri, ca şi un început, timid, de instruire managerială prin împărtăşirea din experienţa unor dregători cu funcţii asemănătoare din alte ţări. În bogatul său volum de Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către Casa de negoţ sibiană Hagi Pop, Bucureşti, 1906, Nicolae Iorga dă mai multe asemenea exemple.

La 23 mai 1796, Constantin Socoteanu, abia numit ispravnic de Vâlcea, cere Casei de Comerţ Hagi Pop din Sibiu canari şi, fără zăbavă, „gazete”. Constantin Socoteanu, căruia rudele şi cunoscuţii îi spuneau Dinu, era căsătorit cu Stanca, sora lui Dimitrie Greceanu, şi locuia în Râmnic, în „casele sale cele mari”. Iorga spune că se îngrijea de aducerea de canari şi căţei din străinătate pentru a-i da la „boierii cei mari de care avea nevoie”, strădanie răsplătită se pare cu funcţia de ispravnic al Gorjului în 1804 şi de căminar al Craiovei în 1808.

Stolnicul Constandin Brăiloiu din Craiova s-a refugiat o vreme în Vâlcea din cauza ciumei din 1795 şi a marelui incendiu din anul următor, care au făcut mii de victime printre locuitorii din Bănie, dar şi din cauza jafurilor cetelor de turci conduse de vestitul Pasvant Oglu (Pazvante Chiorul). Aflat la Râmnic, uită spaimele îndurate cu ceva timp în urmă şi revine la preocupări mai domestice. Astfel, la 9 octombrie 1798, îi aminteşte lui Constantin Hagi Pop din Sibiu că lunile trecute l-a rugat „pentru neşte săpun ce scriu gazetele că au ieşit pentru spălat cocoanele pe obraz”. Aceasta arată nu doar o citire atentă a publicaţiilor respective (neprecizate în scrisoare), dar şi prezenţa unor forme incipiente de reclamă comercială.

Un alt craiovean, paharnicul Nicolae Brăiloiu, fiul logofătului Dumitrache Brăiloiu, se află şi el în aprilie-mai 1822 la Râmnic, de unde solicită iar gazete celor din Sibiu, după ce, la 1 ianuarie, din Craiova, le trimisese felicitări la început de an, dar şi pentru „gazetele de Francfort, franţozăşti”.

Stolnicul Ioan Lahovari, din Râmnic, fiul căminarului Iordache Lahovari, cere şi el, prin scrisorile din 7 august 1822 şi 10 mai 1823, procurarea, între alte lucruri, şi de gazete, iar vel serdarul Titu Bengescu, fiul clucerului Gheorghe Bengescu din Craiova[31], refugiat ca atâţia alţi boieri la Râmnic, scrie la 16 martie 1822 că “Dum[nea]lui coconu Costache Samurcaşi, Caimacamu, voeşte a să aşăza în numărul celor ce iau gazeturi, însă dă Francfort”.

Prin veştile, nu numai din domeniul comercial, ci şi politic, pe care le transmitea periodic corespondenţilor săi din Ţara Românească, Casa de Comerţ Hagi Pop din Sibiu îndeplinea practic rolul unui birou de strângere de informaţii, aşa cum apăruseră încă de la sfârşitul secolului al XV-lea la Leipzig, Veneţia şi alte oraşe comercile, dar şi de oficiu de abonamente pentru diverse ziare şi reviste. La rândul său, “cabinetul” tipografului Ioan Gött din Braşov era abonat pentru cititorii săi la 50 de publicaţii literare şi politice[32].

Primele abonamente la periodice străine prin poşta română aveau să fie însă făcute abia din martie 1869, după intrarea în vigoare a Convenţiei poştale între România şi Austria, când s-au desfiinţat birourile poştale austriece care funcţionaseră până atunci pe lângă consulatele sau agenţiile-starostii austriece din Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Craiova şi alte oraşe mai importante[33]. Tot de atunci se puteau face abonamente şi la presa din ţară, care începuse să apară în mod regulat.



  1. Constantin Antip, Contribuţii la istoria presei române, Bucureşti, 1964, p. 7.
  2. H. Dona, E. Preda, “Cinci coloane pe-a-ntâia”. Consideraţiuni asupra mijloacelor de informare din ţările occidentale, Ed. Politică, Bucureşti, 1968, p. 12.
  3. Cornelia Papacostea-Danielopolu, Lidia Demény, Carte şi tipar în societatea românească şi sud-europeană (secolele XVII-XIX), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 223; Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 1999, p. 25 (prima ediţie, Bucureşti, 1922).
  4. Olga Cicanici, Presa de limbă greacă din România în veacul al XIX-lea, Ed. Omnia, Bucureşti, 1995, p. 12.
  5. Nicolae Iorga, Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către Casa de negoţ sibiană Hagi Pop, Bucureşti, 1906, p. 152, respectiv p. 140.
  6. Constantin Antip, Istoria presei române, Bucureşti, 1979, p. 63.
  7. Conform Vasile Netea, George Bariţiu. Viaţa şi activitatea sa, Bucureşti, 1966.
  8. Vezi studiul lui Nikolaus Berwanger, “Temeswarer nachrichten. Erste deutsche Zeitung des Banats – erste Zeitung auf dem Gebiete des heutingen Rumäniens”, în “Die Zeit in der Zeitung. Beiträge zur rumäniendeutschen politischen publizistik”, Dacia Verlag, Cluj-Napoca, 1977, p.13-24.
  9. Constantin Antip, Istoria presei române, Bucureşti, 1979, p. 12.
  10. Conformlui Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1683-1821), Bucureşti, 1969, vol. I, notele 255 şi 256; se pare că printre sursele de informare ale lui Axinte Uricariul, cronicarul lui Nicolae Mavrocordat în Moldova, s-ar fi aflat şi unele “gazeturi” şi “avvisi”.
  11. Constantin Antip, Istoria presei române, Bucureşti, 1979, p. 17.
  12. Mircea Popa, Valentin Taşcu, Istoria presei româneşti din Transilvania de la începuturi până în 1918, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 12.
  13. C. D. Fortunescu, Contribuţie la un studiu asupra presei din Oltenia, în “Arhivele Olteniei”, an. I, nr. 1, ianuarie 1922, p. 55.
  14. Vezi D. Popovici, La littérature roumaine à l’époque des lumières, Sibiu, 1945, p. 77-78.
  15. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p. 65.
  16. VeziAdrian Marino, Libertate şi cenzură în România. Începuturi, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
  17. V. A. Urechia, Istoria românilor, tom II, Ed. Gutenberg, Bucureşti, 1892, p. 421, apud Marius Oprea, Plimbare pe uliţa tipografiei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc. 1996, p. 181.
  18. Cf. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, 1981, Bucureşti, p. 385.
  19. Mihail Kogălniceanu, Jurnalismul românesc în 1855, în “România literară”, an. I, nr. 1, 1855.
  20. Nicolae Iorga, Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către Casa de negoţ sibiană Hagi Pop, Bucureşti, 1906, p. 35.
  21. Alfons Melinte, Primele ziare tipărite la Rm.Vâlcea, în “Orizont” (Rm.Vâlcea), an. I, nr. 33 din 20 septembrie 1968, p. 9.
  22. Istoria literaturii române, (colectiv), vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 339.
  23. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, (colectiv Iaşi), Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 693.
  24. Nicolae Iorga, Istoria literaturii române, 1926, p. 176.
  25. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, (colectiv Iaşi), Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 372. Vezi şi Alexandru Odobescu, Foletul Novel şi calendarele lui Constantin Vodă Brâncoveanul, studiu publicat în “Revista română”, 1861, vol. I, p. 657-678, şi reprodus în Opere, vol. II, Ed. Academiei, 1967, p. 90-109.
  26. George Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, 1969, p. 291-292.
  27. Christian Delporte, Histoire du journalisme et des journalistes en France, PUF, 1995, p. 7.
  28. I. D. Lăudat, Istoria literaturii române vechi, Partea a III-a, EDP, Buc. 1968, p. 85 şi 87.
  29. Mihai Mitu, Oameni şi fapte din secolul al XVIII-lea românesc (cap. Chesarie de Râmnic între Pitagora şi… Ioan Barac), Ed. Atos, Bucureşti, 1999, p. 127.
  30. Istoria literaturii române, (colectiv), vol. I, Ed. Academiei, 1964, p. 714.
  31. Ioan C. Filitti, Catagrafie oficială a toţi boerii Ţării Româneşti la 1829, în “Revista Arhivelor”, nr. 5, anul 1928-1929, p. 338.
  32. Gh. Bogdan.Duică, Ioan Barac, p. 22-23.
  33. Dem. Paşşalega, Primele abonamente la periodice străine făcute prin poşta română (1869), în “Ramuri”, nr. 11 (257), 15 noiembrie 1985, p. 15.

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Sâmbătă, 25 Iunie 2022
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. IV (XI), 2008
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 724 ori Ultima modificare Marți, 01 Septembrie 2020 09:55
Ești aici: Home Valcea Valcea Gazete străine în bibliotecile cărturarilor vâlceni din sec. XVII-XIX