Istorie Locala

Joi, 03 Septembrie 2020 08:58

Contribuția lui I.G. Duca la mișcarea cooperatistă din România Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Liliana Beu

 

Profunda implicare a lui I. G. Duca în viaţa politică românească a făcut ca, adesea, activitatea din cei patru ani petrecuţi la conducerea mişcării cooperatiste din România, să fie puţin menţionată în biografia sa, sau ca ea să se rezume la doar câteva rânduri.  

Lucru cu atât mai regretabil cu cât tânărul Duca s-a remarcat, nu numai ca un organizator şi animator destoinic al mişcării, dar şi ca un excelent vorbitor, intervenţiile sale de la diferite întruniri şi congrese constituindu-se în tot atâtea repere pentru parcursul viitorului teoretician şi om politic. Şi, aşa cum vom vedea, el a reuşit să se impună nu numai în mişcarea cooperatistă de la noi, ci, prin seriozitatea şi temeinicia studiilor sale, el a ştiut să se facă remarcat şi apoi cooptat în comitetul de conducere al unui organism european de profil, iar instituţii europene, precum Muzeul Social din Paris ori Alianţa Cooperativă Internaţională, se vor arăta încântate să-i publice intervenţiile în paginile revistelor de specialitate.

Trebuie precizat că, la data la care I. G. Duca se angaja să activeze în mişcarea cooperativă de la noi, cooperaţia înregistrase succese însemnate în ţări precum Anglia, Franţa, Belgia, Danemarca, Germania etc., fiind socotită, pentru realizările sale, „cuvântul magic al secolului al XIX-lea”. Termenul, în sens social şi economic, fusese pus în circulaţie, încă din 1793, de William Goldwin în lucrarea Cercetări asupra dreptăţii politice, pentru ca apoi el să fie popularizat de Robert Owen, care vorbea de „statele armoniei şi ale cooperaţiei[1]. La acest autor, găsim pentru prima dată formulat principiul de bază al mecanismului cooperativ, şi anume, contopirea la o singură persoană a calităţii de asociat, a celei de furnizor de capital şi a calităţii de întreprinzător şi client.[2]  

Şi, deşi la noi, au existat teoreticieni precum Ştefan Zeletin, care au considerat cooperaţia ca fiind o „instituţie împrumutată de aiurea”, succesele obţinute, în special în domeniul creditului rural, au dovedit că terenul era fertil pentru acest gen de experienţe[3].  

Dar să vedem cum se prezenta, în mare, situaţia în lumea satului românesc în momentul la care I. G. Duca debuta la Casa Centrală a Băncilor Populare şi care au fost încercările autorităţilor de a se implica în rezolvarea problemelor generate, pe de-o parte de lipsa de pământ, iar pe de altă parte, de lipsa de credit.

Legea din 1864, care pusese la dispoziţia ţăranului, prin împroprietărire, suprafeţe ce variau între 1,5-6 hectare, departe de a rezolva problema lipsei pământului, generase o serie de alte probleme legate de modalitatea de exploatare, de posibilitatea divizării şi moştenirii şi chiar de necesitatea suplimentării acestei suprafeţe prin diferite mijloace. Treptat, s-a ajuns ca, prin moştenire, această suprafaţă, împărţită fiind, să nu mai poată acoperi necesarul de trai pentru respectiva familie, astfel încât, pentru a-şi asigura hrana, ţăranul să fie nevoit să apeleze din nou la proprietar. Acesta, în schimbul unei suprafeţe de pământ, îl va obliga la tot felul de învoieli dezavantajoase. Şi, deşi aceste învoieli agricole au făcut obiectul unor reglementări legislative succesive în perioada 1866-1907, ţăranul s-a aflat tot timpul la bunul plac al proprietarului. Privite în substrat, aceste învoieli au fost o adevărată camătă, ale cărei proporţii au crescut înfiorător, atingând procente chiar de 200-300%.

 

Dacă la început proporţia era ca, la cinci pogoane date spre folosinţă, ţăranul să lucreze unul pentru proprietar, în jurul anului 1905 raportul s-a echilibrat şi apoi chiar s-a inversat în favoarea proprietarului. La aceasta se adăuga şi faptul, că în timp ce proprietarul, care dispunea de suprafeţe mai mari de pământ, îşi putea permite să lase, prin rotaţie, o parte din acestea la odihnit, ţăranul era nevoit să-l cultive în fiecare an şi cu aceeaşi cultură.[4]

Mai mult, îndatoririle pe care ţăranul le avea pentru pământul luat în folosinţă trebuiau executate în vremea recoltatului, mai întâi pe pământul proprietarului şi abia după ce acesta îşi recolta producţia, el putea să se ocupe şi de propria recoltă. Astfel că, de multe ori porumbul era cules prea târziu, iar dacă vremea fusese nefavorabilă, se întâmpla ca o mare parte din recoltă să fie deja compromisă.

Conform raportului unei comisii de anchetă din 1876 – 1877, din totalul suprafeţelor, statul deţinea 22%, stabilimentele publice 26%, marea şi mijlocia proprietate 27%, în timp ce mica proprietate 25%, ceea ce înseamnă, în medie, cca. mai puţin de 1 ha/ţăran[5].

Încercarea de a atenua această disproporţie s-a făcut şi prin Legea din 1889, ce dădea posibilitatea vânzării de loturi de pământ de 5, 10 şi 25 ha şi de ale cărei prevederi au beneficiat un număr de 60.673 ţărani, creându-se un fel de „aristocraţie ţărănească”, fără a se rezolva însă problema nevoii de pământ[6].

O privire retrospectivă ne dovedeşte că nu numai lipsa de pământ arabil a fost pricina nemulţumirilor în lumea satului. Punându-i în proprietatea unui teren pentru cultură, ţăranii rămâneau lipsiţi de posibilitatea de a-şi creşte animalele pentru a munci acest teren, deoarece legea nu menţiona nimic în legătură cu locurile de păşunat, aşa încât, singura posibilitate, pentru cei care deţineau animale, era tot aceea de a se învoi cu proprietarul în schimbul dreptului de folosinţă al păşunilor şi izlazurilor.

     O altă cauză care a contribuit la acutizarea conflictelor din viaţa satului românesc a fost lipsa de credit, care şi-a făcut simţită prezenţa imediat ce ţăranii au intrat în proprietatea unei suprafeţe de pământ. Această lipsă de credit a fost intens speculată de cămătari care s-au oferit a împrumuta sume cu dobânzi care variau de la cca. 65%, în cazurile cele mai fericite, dar care ajungeau şi până la 200, 300 şi uneori 500% [7].

     Guvernul, conştient de povara unor astfel de condiţii oneroase, a încercat să rezolve situaţia, creând o instituţie care să vină în sprijinul ţăranilor: Creditul Agricol. Însă, prin felul cum a fost concepută această instituţie de credit, a fost departe de a-şi îndeplini menirea, ea fiind o nădejde irosită în lumea satelor[8]. Şi aceasta, nu numai pentru că respectiva formă de credit era o instituţie de stat, care împrumuta doar pe amanet, iar debitorul nu putea înstrăina obiectele amanetate, astfel că, ele erau practic scoase din circulaţie, ci mai ales pentru faptul că, nu avea filiale în fiecare comună şi că erau cerute un număr mare de formalităţi ce trebuiau îndeplinite pentru obţinerea unui împrumut. Toate, în condiţiile în care, conform unei statistici din 1905, 86,81% din populaţia rurală nu ştia să scrie şi să citească. Mai grav era că lucrurile nu stăteau mai bine nici în ceea ce priveşte situaţia celor puşi să administreze afacerile comunei, deoarece, în jurul anului 1903, existau 212 primari şi 1172 ajutori de primari care nu ştiau carte.[9]

   Prin urmare, tabloul schiţat mai sus demonstrează că niciuna din măsurile venite din iniţiativa guvernului nu s-a concretizat în condiţii de trai mai bune pentru ţărănime şi nu a rezolvat, într-un mod satisfăcător, nici problema pământului, nici pe cea a creditului. Rămânea evident că doar o mişcare pornită de jos în sus, dinspre cei siliţi să se confrunte cu astfel de probleme, către cei îndreptăţiţi să le rezolve, era în măsură să aducă o rază de speranţă şi o limpezire a raporturilor dintre ţărani şi proprietari. Şi cei care s-au simţit datori să-i îndrume pe ţărani în această privinţă au fost preoţii şi învăţătorii, cei care, urmând îndemnurile unui Ion Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian, D. Butculescu, au propovăduit avantajele pe care întovărăşirile le pot aduce în viaţa ţăranului, eliminând, în acest mod, din ecuaţie pe cei doi principali profitori: cămătarul şi arendaşul.

A fost o mişcare începută timid, dar care treptat s-a dovedit a căpăta tot mai multă amploare, astfel că aceste întovărăşiri, care au îmbrăcat fie forma băncilor populare, când avem de-a face cu creditul, fie forma obştilor de arendare, când avem de-a face cu suprafeţe de pământ, au ajuns să se extindă în toată ţara. Dacă la 1 ianuarie 1891, exista doar o singură bancă populară în România, în vara lui 1902, numărul lor ajunsese la 256[10], pentru ca la 31 decembrie 1905 să se ridice la 1849, iar la sfârşitul lui 1906 să depăşească cifra de 2000[11].

În ceea ce priveşte obştile de arendare, ele cunosc o evoluţie mai lentă, întrucât, pe de-o parte, ele au avut de înfruntat prezenţa unor arendaşi cu mare putere economică, iar pe de altă parte, pentru că, de multe ori, ţăranii erau nevoiţi să garanteze arendarea moşiei prin ipotecarea bunurilor, astfel că la 1903 existau doar 8 obşti de arendare. Abia după 1906 numărul acestora depăşit cifra de 100, la nivelul întregii ţări. Evoluţie oarecum firească din perspectivă cooperatistă pentru că, obştea de arendare poate fi socotită „o formă superioară de cooperaţie deoarece ea se implică mult mai mult în procesul de producţie”.[12]

Aşa se prezenta, în mare, situaţia din cooperaţie la începutul secolului XX, când I. G. Duca, la intervenţia lui Vintilă Brătianu, renunţă, după numai trei luni, la postul de judecător, pentru a ocupa, la 1 aprilie 1903, funcţia de subdirector al Casei Centrale a Băncilor Populare.

Numirea sa a fost în directă legătură cu naşterea acestei instituţii, deoarece, încă din ianuarie, Vintilă îi solicita ministrului Finanţelor, Emil Costinescu, un post pentru I. G. Duca, dar lucrul a fost posibil abia după 29 martie 1903, când a fost adoptată Legea Băncilor Populare şi a Cooperaţiei Săteşti, prin intermediul căreia a fost constituită această Casă Centrală[13].

Chiar înainte de a fi judecător la Râmnicu-Vâlcea, I. G. Duca, întors de la studii, reuşise să se apropie de mişcarea cooperativă, participând la diferite întruniri, organizate atât în Capitală, cât şi prin ţară, în compania unor nume care au făcut istorie în începuturile cooperaţiei de la noi: Spiru Haret, fratele acestuia Mihai Haret, dr. Nicolae Lupu, pe atunci medic primar al judeţului Ilfov, Lucian Boltuş, Gheorghe Timuş etc. Iată o mărturie a acestuia din urmă despre un episod petrecut la Prefectura din Ilfov în toamna anului 1902: „Când Duca a suit scările catedrei, timid şi roşit până-n urechi, pătrunzând pe sub ochelari, cu ochii lui mari şi cercetători, auditorul, dar energic şi hotărât, lucru care de altfel l-a caracterizat până la moarte, întreaga asistenţă, l-a primit cu…neîncredere; unii îşi dădeau coate, alţii zâmbeau pe sub mustaţă, iar alţii, se resemnau, aşteptând !...”

Când însă Duca a început să vorbească cu talentul oratoric cu care era înzestrat, cu glasul blând şi milos pentru cei mulţi şi necăjiţi, cu siguranţa omului care nu spune altceva decât adevărul, dar mai ales când a demonstrat şi documentat că, „cea mai puternică armă pentru ridicarea economică a popoarelor şi pentru înfrăţirea lor, e numai şi numai Cooperaţia”, şi când a mai adăugat că, „Puteţi să ţineţi registrele cooperaţiei în orice fel de partidă voiţi, puteţi să aveţi scriptele la zi – şi nu eu voi fi acela care să vă sfătuiesc contrariul, – dacă însă la baza cooperaţiei va lipsi încrederea şi, mai ales, cinstea, această floare de mare valoare, care însă nu creşte în inimile oricui, să ştiţi de la mine, D-lor cooperatori, aşa tânăr cum mă vedeţi, că, cooperaţia se va prăbuşi!

Instantaneu, un delir de unanime aplauze înăbuşi ultimele cuvinte ale tânărului conferenţiar şi cooperatorii, în picioare, l-au aclamat până a scoborât scările catedrei şi s-a aşezat în bancă, la locul de unde plecase![14].

Despre această perioadă de pionierat, despre felul în care înţelegea Duca să facă educaţie cooperativă, chiar înainte de a se fi implicat în orice fel de structură de conducere, o mărturie la fel de interesantă privind modul inedit în care l-a cunoscut pe tânărul Duca, este şi cea lui Dumitru Dem Nicolescu.

Într-o după amiază, întorcându-mă de la un prieten de pe Valea Teleajenului, luasem trenul pe linia Văleni-Ploeşti. Mă aflam în tovărăşia bătrânului Dumitru Brezeanu, unul din cei mai harnici învăţători prahoveni, vechi şi apreciat cooperator din judeţul nostru.

Era o zi de toamnă, rece şi umedă, cu o ploaie enervantă care te pătrundea până la oase. Într-una din gări văd suindu-se un tânăr, pe care frigul îl cam zgribulise. Fără să vreau, atenţia mi-a fost atrasă spre el. Avea o ţinută sveltă, o siluetă fină, o distincţie ce se trăda, cu toată îmbrăcămintea sa simplă, căci purta un pardesiu modest, iar la gât avea un fular alb, aruncat, la întâmplare, peste umeri. Ţinea la subsuoară o servietă din care, imediat ce a luat loc în compartiment, s-a grăbit să scoată un volum şi se pregătea să-l deschidă. Mi-aduc aminte că era o revistă literară în limba franceză. Prietenul Brezeanu, care-l cunoştea, a făcut prezentările. Era I. G. Duca. Nu intrase în viaţa politică. Se afirmase totuşi prin presă ca îndrumător în direcţia cooperatistă şi preţios colaborator al lui Spiru Haret.

Ne întâlneam la un punct de activitate comună. Duca s-a grăbit să-mi spuie că a auzit de mine şi cunoaşte activitatea pe care o desfăşor în sensul vederilor sale. Atunci am putut vedea câtă simpatie poate să împrăştie în jurul lui un talent încălzit de un ideal. Cu o elocvenţă remarcabilă, el ne-a arătat ce câştig va fi pentru ţară când va pătrunde în conştiinţa ţăranului ideea cooperaţiei, şi ce profituri va putea el să tragă din aceasta.

Încă de pe atunci, părerea lui Duca era că dezvoltarea viitoare a ţării nu va putea dăinui decât pe bază de cooperare. Mă găseam în faţa unui vorbitor fin, stăpân pe o cultură generală aleasă; unul dintre acei oameni de care, când te desparţi, rămâi cu regretul că timpul a fost prea scurt. M-a impresionat mult văzându-l că nu cruţă nici un sacrificiu, umblând pe vreme rea, singur, prin sate, pentru realizarea unei idei generoase[15]                  

Citind aceste însemnări, nu putem să nu remarcăm entuziasmul cu care Duca s-a implicat în această mişcare, chiar dacă la acea vreme, tânăr licenţiat la Paris, provenind dintr-o familie cu posibilităţi materiale şi cu şanse reale de a face carieră în alt domeniu, implicarea sa era cel puţin surprinzătoare.

Oarecum în acelaşi fel o apreciază şi prietenul său, Radu Mandrea, aflat la Paris, pe care Duca, aflând de viitoarea sa numire la conducerea Centralei, îl întreabă, prin intermediul unei scrisori, dacă este oportun să primească o astfel de răspundere.    

Acesta, bun cunoscător al realităţilor româneşti, consideră că, respectivul post, deşi pare tentant din punct de vedere al aspectului material, prezintă riscul de a se afla oricând la cheremul unei administraţii în care „vei fi dependent de toate fluctuaţiile de guvernământ, dar mai mult pentru viitor, vei fi forţat a avea legături prea strânse şi prea timpurii cu un partid, când pentru urmărirea ţintei tale el se va afla împotriva ta”[16].

În plus, două sunt pericolele la care va fi expus prin acceptarea postului. Pe de-o parte, nefiind de profesie „financiar”, va avea nevoie de timp pentru a se pregăti şi a se acomoda cu specificul instituţiei, iar pe de altă parte, deşi este un post bine plătit, el presupune multă responsabilitate, multă muncă şi pregătire, vreme în care îşi va neglija profesia şi va uita şi noţiunile de drept abia dobândite.

Prin urmare, cu toate că postul de judecător şi apoi de avocat i se par la aceea dată neplăcute lui Duca, Radu Mandrea, crede că, pentru viitor, ele vor prezenta mai mare interes, deoarece îi pot asigura independenţa financiară pentru a face politică după pofta inimii, cu atât mai mult cu cât dispune de un dar incontestabil al oratoriei „Dacă ai fi fost un element de ordinul al doilea, l-aş fi consiliat a primi imediat această situaţie, ţie însă îţi spun că această funcţie nu-ţi convine, căci în loc ca intelectul tău să se dezvolte prin lupta pentru viaţă şi în mediul în care-i convine, postul oferit la orice funcţie de administraţie nu poate decât să-ţi înăbuşească tot avântul tinereţii[17].

Concluzia, bine argumentată pe parcursul celor trei pagini, se desprinde chiar din prima frază a scrisorii, şi anume, propunerea ce i s-a făcut nu i se potriveşte lui Duca: „Am ajuns la această concluzie cumpănind calităţile tale cu postul oferit, cu viitorul care te aşteaptă şi cu foloasele şi greutăţile care ţi le-ar atrage această funcţie ca subdirector într-o administraţie de stat[18].

Trebuie să recunoaştem că, citind această scrisoare, viitorul economist Radu Mandrea se dovedeşte a fi cât se poate de convingător în a-şi determina prietenul să renunţe la numire. Şi cu toate acestea, I. G. Duca va decide să intre în cooperaţie, considerând că, în acest fel, se poate face util operei de îmbunătăţire a situaţiei ţărănimii, mai ales în ceea ce privea înfiinţarea şi coordonarea băncilor populare. Decizia i-a fost însă împărtăşită de un alt prieten comun, Ion P. Carp, fiul politicianului conservator P. P. Carp, care, aflând de numire, îl felicită la 20 aprilie 1903, prin intermediul unei scrisori trimise din Berlin, pentru că a renunţat la avocatură şi a obţinut o slujbă, care îi poate fi suficientă pentru a trăi decent şi-i poate fi utilă pentru preocupările manifestate în timpul studiilor de la Paris[19].

Se pare că, asupra acestui punct de vedere, Ion P. Carp se dovedise consecvent, deoarece, încă din noiembrie 1900, el îl îndemnase pe Duca să nu urmeze studii de drept, ştiut fiind că, „la noi tot omul de stat este incapabil să guverneze, nu pentru că i-ar lipsi ştiinţa şi inteligenţa, ci pentru că îi lipsesc independenţa şi puterea[20].      

Cât priveşte alegerea lui Vintilă Brătianu, ea n-a fost întâmplătoare. Recomandându-l pe Duca, el avusese în vedere preocupările acestuia din timpul studenţiei, când îşi alesese ca temă de doctorat, o lucrare având ca subiect societăţile cooperatiste din România, pentru pregătirea căreia analizase cu atenţie stadiul dezvoltării, formele cooperaţiei, greutăţile şi deficienţele ivite, dar şi progresele pe care mişcarea le cunoscuse.

Nu putem să abordăm o sinteză a activităţii lui I. G. Duca în cadrul mişcării cooperatiste, fără a face câteva referiri la această lucrare de pionierat, cu atât mai mult cu cât ea nu a văzut lumina tiparului decât în ediţia franceză din 1902, deşi memoria celui care s-a aplecat asupra acestei teme impunea o traducere, chiar şi postumă.

Prin respectiva lucrare, autorul, aşa cum precizează şi în introducere, nu vrea să întreprindă un studiu istoric sau economic asupra cooperaţiei din România, şi nici să se ocupe de problemele controversate ale mişcării, ci doreşte să demonstreze dacă cooperaţia de la noi corespunde nevoilor societăţii, şi, în caz contrar, să tragă un semnal de alarmă spre a fi luate acele măsuri care se impun, spre a nu se clinti ţăranului încrederea în cooperaţie[21]. Aceasta pentru că, din analiza sa, principiul cooperativ, aşa cum a fost el transformat de practică, nu se prezintă pretutindeni în Europa ca un tot unitar, existând nu mai puţin de cinci mari categorii de societăţi cooperative: de consum, de credit, de producţie, de construcţia caselor şi de materii prime şi de magazine, alături de care există şi cooperative mixte, ceea ce face foarte dificil demersul de a trasa limitele cooperaţiei.

În consecinţă, cooperaţia i se pare a fi „o idee atât de vagă prin caracteristicile sale, atât de complexă prin aplicaţiile ei”, încât poate fi definită doar ca „un sistem care-şi propune să rezolve problema socială transformând uşor şi progresiv statul economic cu ajutorul unei forme de asociaţie în care membrii, printr-un cumul de funcţii, contribuie la acţiune în acelaşi timp cu participarea la beneficii[22].

Trecând în revistă realizările cooperaţiei din diferite ţării ale Europei, cum o dovedeşte şi bogatul aparat bibliografic de la finalul cărţii, ajunge la concluzia că, în fiecare din ţările studiate, cooperaţia este reprezentată aproape doar de una din forme, ceea ce dovedeşte că, departe de a fi o soluţie generală, ea este doar un remediu parţial, care, în funcţie de împrejurări, „poate să atenueze anumite contraste şi să limiteze anumite rigorii[23].

Ca urmare, privind retrospectiv la mişcarea cooperativă europeană şi judecând după realizări, cooperaţia nu generase transformările profunde pe care le anunţase. Cu toate acestea, Duca, manifestă totuşi încredere în şansele acestei mişcării de a produce o revigorare în viaţa ţăranului român, dacă ea va fi coroborată cu o legislaţie care să-i permită corectarea acelor deficienţe care-i împiedică dezvoltarea.

Cu referire la cooperaţia din România, remarcă existenţa cu precădere doar a unui tip de societăţi cooperative: societăţile cooperative de credit. Fenomen explicabil, pe de-o parte, prin aceea, că populaţia rurală suferă în majoritatea ei din cauza lipsei de finanţe, iar pe de altă parte, prin aceea că, aici se întâlnesc societăţi care, deşi se numesc cooperative, nu au nimic cu cooperaţia, dar şi societăţi care, deşi nu se numesc cooperative, funcţionează după principiile cooperatiste, ceea ce-l face să considere România ca fiind „prin excelenţă ţara falsei cooperaţii[24].

Structurat în două părţi şi cinci capitole, materialul începe prin a ne oferi o evoluţie a mişcării sub aspect juridic, în tot ceea ce are ea reglementat, de la statute până la publicitate, atrăgându-ne atenţia că, ceea ce îngreunează procesul de constituire al acestor societăţi este numărul mare de formalităţi, care se vor tot atâtea măsuri de control, dar care, de cele mai multe ori, sunt în situaţia să descurajeze pe cei dornici de a constitui aceste societăţi.

În opinia lui I. G. Duca, ceea ce diferenţiază cooperaţia română de cea din ţările europene constă în aceea că, în timp ce acestea se bucură de legi particulare pentru diferite forme de societăţii cooperative şi există chiar situaţii când prevederile legilor sunt opţionale (Olanda) sau doar anumite puncte din lege trebuie respectate (Belgia), la noi, procesul de constituire este înconjurat de tot felul de formalităţi. Acestea pot fi justificate în cazul societăţilor de capitaluri, dar ele se cer eliminate, în cazul societăţilor cooperative, prin reglementarea lor doar în statutele de funcţionare. Astfel, din punct de vedere al demarării procesului de constituire, al formalităţilor, autorul conchide că sistemul românesc este „defectuos pe ansamblu[25]. Cel care răspunde cel mai bine nevoilor cooperaţiei este sistemul belgian, deoarece acesta încearcă să determine, sub aspect juridic, caracteristicile unei societăţi cooperative.

Din punct de vedere al modului de administrare, el se pronunţă în favoarea sistemului englez, care lasă o mare libertate societăţilor cooperative, dar care introduce, în schimb, mijloace eficiente de control intern şi extern, astfel încât să se ofere asociaţilor şi terţilor o garanţie reală asupra capitalurilor investite.

Prin urmare, remediul pentru cooperaţia din România l-ar constitui elaborarea unei legi, care să fixeze în manieră definitivă sfera de aplicare a societăţilor cooperative, caracteristicile, constituirea, mecanismele şi privilegiile acestora. Primul pas spre înfăptuirea acestei legi poate fi socotit desfiinţarea autorizaţiei prealabile şi înlocuirea acesteia cu o verificare a statutelor, care să cuprindă acele privilegii care sunt în conformitate cu specificul societăţii. Dacă totuşi, această autorizaţie trebuie menţinută, să se opteze pentru una administrativă şi nu pentru cea juridică.                  

Pornind de la aceste constatări, el face şi o analiză critică asupra proiectului de lege iniţiat de Nicolae Filipescu privind băncile populare din România. Inspirat din legislaţia germană, proiectul introducea ca element de noutate înfiinţarea unui organism de control, sub denumirea de Comisie Centrală, care să fiinţeze pe lângă Ministerul Agriculturii şi Domeniilor. Şi, deşi nici acest proiect nu desfiinţa autorizaţia şi mulţimea formalităţilor, Duca, îl apreciază ca un demers necesar deoarece, „ţine socoteală de experienţele altor ţării şi de nevoile particulare din România[26]. Căderea guvernului junimist a făcut ca proiectul, perfectibil din punctul de vedere al autorului, să nu ajungă în dezbaterea Camerelor.

Publicându-şi lucrarea la Paris, într-o limbă de circulaţie europeană, şi având astfel posibilitatea să intre în circuitul literaturii de specialitate, autorul nu putea să nu semnaleze cititorilor şi informaţii privind stadiul mişcării cooperative din România, tocmai pentru ca abordarea să fie una comparativă.

Explicând că, deşi existau forme incipiente de cooperaţie încă de la constituirea acelor asociaţii care aveau ca scop luarea terenului în arendă, de cooperaţie conştientă în România nu se poate vorbi decât după 1880, şi începuturile mişcării sunt indisolubil legate de activitatea lui Dumitru Butculescu.

Apreciindu-i activitatea ca o „lăudabilă tentativă”, autorul dovedeşte o undă de maliţiozitate, atât atunci când impută animatorului acestei mişcării vulgarizarea termenului de cooperaţie, deoarece mişcarea creată de el viza doar un conglomerat de principii adaptate politicii noastre economice, dar şi atunci când îl acuză de neglijarea rosturilor cooperaţiei, pentru a se ocupa de organizarea de expoziţii, pe care Duca, cum aflăm dintr-o informaţie târzie, nu le agrea deloc. Recunoaşte, însă, că cea mai de seamă realizare a lui Butculescu a fost înfiinţarea, în 1882, la Bucureşti, a unei federaţii a „Societăţilor cooperative de artizani şi constructori români”, extinsă apoi în alte şase judeţe din ţară.

Încercând o prezentare a acestei federaţii, pentru a-i evalua impactul avut în societate, Duca constata că acesta nu poate fi evidenţiat deoarece federaţia nu s-a bucurat de o intensă publicitate şi nu se cunosc date despre evoluţia sa, despre numărul membrilor sau despre cifra de afaceri. Lucru cu atât mai regretabil cu cât exista o publicaţie iniţiată tot de Dumitru Butculecu, în 1883, „Cooperatorul Român” care-şi propunea „a cita fapte şi cifre, a vorbi un pic mai puţin de proiectele cooperativelor şi un pic mai mult de actele şi rezultatele lor[27].            

     Situându-se apoi pe coordonate contemporane lui, Duca menţionează că, la data respectivă, în România există trei feluri de societăţi cooperatiste: de credit, de consum şi de producţie. Prima societate cooperativă de credit a fost înfiinţată la 9 ianuarie 1891, la Urziceni, şi, după o perioadă de stagnare, se ajunge ca, la începutul anului 1902, să existe 256 de astfel de bănci, ceea ce, după părerea sa, dovedeşte capacitatea ţăranului de a se asocia în ciuda numeroaselor piedici ivite.

Chiar dacă progresul este apreciabil pentru o perioadă de peste zece ani, Duca consideră că mişcarea cooperativă este foarte recentă pentru ca băncile populare să exercite în România o influenţă hotărâtoare asupra creditului popular.

În ceea ce priveşte societăţile cooperative de credit urban, deşi la 1 ianuarie 1898 existau nu mai puţin de 145, acestea nu au nimic cooperativ, pentru că au fost înfiinţate după prescripţiile Codului Comercial privind societăţile cu capital variabil. Restul societăţilor cooperative, de producţie şi consum, sunt puţin răspândite la sate şi nu au cunoscut un avânt prea mare spre a putea fi evidenţiate ca realizări în domeniu.

Posibilele aplicaţii ale cooperaţiei în viitor, autorul le vede în strânsă conexiune cu rezolvarea a două din problemele grave ale politicii româneşti: problema agrară şi problema economică. Antecedentele demonstraseră că este necesar să se ştie cu certitudine dacă problema agricolă poate fi rezolvată direct, prin atribuirea de pământ, sau indirect, ameliorând situaţia ţăranilor prin educaţie agricolă. Aceasta întrucât, în opinia autorului, „un viitor mai bun trebuie să considere cooperaţia ca un mijloc de ameliorare a soartei locuitorilor săi, dar nu trebuie să-i acorde virtuţi pe care nu le poate avea[28].

Prin urmare, putem constata că I. G. Duca era îndeajuns de familiarizat cu problematica cooperaţiei, astfel încât numirea sa la conducerea Casei Centrale a băncilor populare, departe de a fi socotită un serviciu făcut fiului fostului profesor, presupunea o mare responsabilitate, constând în aceea că trebuia să lege interesele acestei noi instituţii de o mişcare pe care ţăranul o privea cu suspiciune şi în care nu avea încredere. În scurt timp, el trebuia să demonstreze celor care activau în cele peste 700 de bănci populare şi câteva obşti de arendare, că instituţia respectivă nu doreşte să fie o piedică în calea unei situaţii ce începuse a-şi găsi rezolvarea şi că rolul său se va mărgini doar la a pune la dispoziţia celor interesaţi instrumentele juridice şi creditele de care aveau nevoie. Menirea Casei Centrale, preciza I. G. Duca, are „drept obiectiv numărul unu, să acorde băncilor banul necesar şi obiectivul numărul doi, să exercite asupra lor un drept de control[29].

Cât priveşte acest drept de control, el considera că poate fi exercitat într-un mod cu totul special, făcând operă de educaţie în lumea satului, încercând să convingă de avantajele pe care le poate aduce cooperaţia, dacă ea se aplică ţinându-se cont de anumite principii „Prima grijă a lui Duca pentru cei de jos, de la unităţile cooperative de întâiul grad, a fost să-i lămurească asupra rostului legii şi al Casei Centrale, dând lămuriri cum să se îmbrace de unităţi o haină juridică, prin adoptarea şi autentificarea statutului tip pe care le alcătuise. Apoi s-au dat lămuriri asupra înjghebării unei contabilităţi şi a unei administraţii bune pentru unităţi. Deci, din capul locului se vede priceperea rostului unei technice juridice, contabile şi administrative ale unei întreprinderi, pe care o gospodăreşte o unitate cooperativă[30].

Pe de altă parte, în opinia lui I. G. Duca, trebuia avut în vedere că existenţa acestei Centrale are un caracter temporar, întrucât pe măsură ce băncile şi obştile se vor întări, ele se vor federaliza, la început pe judeţe, apoi pe regiuni, moment în care Casa Centrală îşi va încheia existenţa pentru cooperaţie. Din acest punct de vedere, idealul Casei Centrale viza constituirea unor bănci populare atât de puternice, încât prin federalizare, să poată depăşi orice greutăţi, atât de organizare cât şi financiare, iar statul, să nu se mai poată implica în nici un fel în activitatea lor. Până atunci, Centrala este chemată să sprijine, prin orice mijloace, procesul de îndrumare şi constituire de noi obşti.  

     Pentru a-şi face înţeleasă această menire, Casa Centrală întreprinde o serie de măsuri de popularizare, pornind de la constituirea unor cercuri cooperative, a unor şcoli pentru formarea de contabili, până la editarea unei publicaţii de specialitate şi chiar înfiinţarea unui birou de informaţii pentru cooperatori.

Dar modalitatea cea mai eficientă prin care Casa Centrală s-a implicat în coordonarea mişcării cooperative a fost organizarea de congrese, întrucât „aceste manifestaţiuni au fost întotdeauna un prilej de apropiere şi cunoaştere reciprocă a cooperatorilor, iar dezbaterile chestiunilor de interes cooperativ, schimbul de idei şi experienţe, a uşurat găsirea normelor şi stabilirea regulilor, pentru a asigura progresul mişcării cooperative şi a desăvârşi aplicarea principiilor fundamentale ale acestei mişcări[31].    

Astfel, la nici un an de la înfiinţarea Casei Centrale, are loc primul Congres al Cooperaţiei din România, organizat în zilele de 11-13 ianuarie, la Focşani, unde au participat peste 1.000 de delegaţi, veniţi din toate colţurile ţării. Scopul declarat al Congresului a fost de a dezbate problemele referitoare la băncile populare şi foloasele lor şi, în acelaşi timp, ocazia ca toţi cei implicaţi în conducerea acestora să-şi poată exprima opiniile[32].

     Cu acest prilej au fost ţinute 4 conferinţe pe diferite secţiuni: una juridică, una administrativă şi alte două privind diferitele forme ale cooperaţiei. Intervenţia lui Duca, preşedintele secţiunii juridice, a încercat să pună în lumină facilităţile pe care Casa Centrală trebuie să le aducă în constituirea de noi bănci populare conform legii, întrucât „... în loc să se adreseze tribunalului, ca tribunalul să ceară părerea Camerei de Comerţ, pe urmă să ţie o şedinţă publică în care procurorul să fie ascultat şi ca în sfârşit, să se facă formalităţile de publicare la tribunal şi la Monitor, ca în loc de toate acestea, să fie destul ca banca să prezinte spre autentificare judecătorului de pace actul constitutiv şi statutele, rămânând ca judecătorul să îndeplinească el gratuit toate celelalte formalităţi şi publicarea în M. O”[33]

De asemenea, Duca arată că această Casă, trecând peste toate piedicile şi infirmând toate zvonurile cămătarilor, a acordat dreptul băncilor populare să-şi urmărească pe datornici după legea de urmărire a veniturilor statului, apoi a acordat dreptul de a face gratuit toate formalităţile pentru efectuarea unui împrumut până la 100 de lei, dreptul de a amaneta obiectele ce asigurau împrumuturile acordate de bănci etc. Împrumuturile se acordau cu o dobândă de 7%, prima pentru depunerile spre plasare era de 5%, iar împărţirea beneficiilor se făcea doar cu acele bănci cu care ea se afla în contact.

Explicând toate acestea celor peste 1000 de cooperatori, în majoritate cei care conduceau băncile în localităţile lor, Duca a încercat să contracareze toate atacurile celor care răspândiseră ideea că, odată înfiinţată această Casă Centrală, rolul lor va fi diminuat, că băncile înfiinţate sub influenţa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice vor ajunge sub influenţa Statului şi că ei vor fi obligaţi, pentru a se conforma, să facă faţă unui şir nesfârşit de formalităţi, care le răpeau timp şi bani. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, cămătarii, ca să-şi atingă scopul, lansaseră şi ideea că 50% din beneficii vor fi luate de Casă şi că fondul de rezervă, constituit din depuneri, la dizolvarea societăţii nu va mai fi împărţit între membrii săi[34].

Prin urmare, pledoaria sa, bine documentată, avea să risipească multe din acuzaţiile şi temerile celor prezenţi şi să pună în evidenţă capacitatea de ajutor şi control, dar şi caracterul temporar al Casei Centrale a Băncilor Populare.

Chiar dacă contravenea principiului cooperativ, aşa cum se aplica el în Apusul Europei, Duca considera că realităţile de la noi au demonstrat că epitropia statului este un rău necesar în a se asigura ţării, stabilitatea economică şi ţăranului, o situaţie materială decentă: „Se poate ca în ţări mari, cu civilizaţie veche şi cu o organizare economică puternică, intervenţia statului să fie admisă, se poate chiar ca congrese internaţionale să voteze moţiuni prin care condamnă pretutindeni şi sub orice formă intervenţia statului, nu e mai puţin adevărat că în România fără această intervenţie mişcarea băncilor ar fi fost ameninţată de numeroase pericole şi poate nu ar fi fost în stare să ţie piept loviturilor ce i se dădeau[35].              

O altă măsură venită în sprijinul cooperaţiei a fost şi iniţierea, încă de la sfârşitul lui 1903, a unui proiect de lege privind obştile de arendare. Prezentat în Camera Deputaţilor în şedinţa din 27 noiembrie 1903, de către raportorul D. D. Protopopescu, şi discutat în patru şedinţe ale Camerei şi trei ale Senatului, el a fost aprobat abia în 9 februarie 1904, dar nu în forma propusă, fiind modificat, mai ales, în ceea ce priveşte limitarea creditului funciar la 50% din valoarea moşiei arendate[36]. Se depăşea astfel un impediment, deoarece legea făcea ca obştea să fie recunoscută juridic şi să nu mai funcţioneze într-un cadru îndoielnic „cu desăvârşire incoerent[37], dar se crea o nouă conjunctură, întrucât ţăranii erau puşi în concurenţă cu arendaşii .

Amănunte legate de modul cum se va face exploatarea terenului, despre răspunderea celor implicaţi, nu se regăseau în această lege. Mai mult, persoanele care au semnat actul de arendare în numele obştii, rămâneau obligate individual şi nelimitat faţă de proprietar şi nu aveau posibilitatea de a se recuza pentru niciun fel de motiv. Prin urmare, obştile erau asociaţii de procurare a pământului unde, doar sarcinile terenului luat în arendă în raport cu proprietarul se executa după principii cooperatiste, în timp ce muncile se făceau individual[38].

Pentru a se depăşi aceste inconveniente, spre sfârşitul anului 1905, a fost iniţiat un proiect de lege privind statutul societăţilor cooperative de producţie. Se încerca astfel, ca prin intermediul statutelor, să fie eliminate acele aspecte care puteau da naştere la interpretări privind: valoarea capitalului, suprafaţa arendată, modalităţile de exploatare, de organizare şi conducere, felul culturii, reguli de înscriere şi evidenţă, termene de respectat, sancţiuni etc. Apoi, prin modificarea adusă în 1908 legii Băncilor Populare, s-au prevăzut unele facilităţi pentru finanţarea de către Casa Centrală a băncilor populare, în timp ce recunoaşterea lor drept societăţi cooperative se va face abia prin legea din 1910[39].

Revenind la obştile de arendare, deşi la 1903 existau doar 8 obşti de arendare, I. G. Duca, într-un articol intitulat chiar Obştile săteşti, anticipează că ele nu sunt singura soluţie de rezolvare a problemei ţărăneşti, dar „cu siguranţă ele simplifică mult viaţa ţăranului pentru că pornesc de la o necesitate resimţită ca atare[40].

În general, perioada de maximă dezvoltare a obştilor o constituie primele două decenii ale secolului al XX-lea, întrucât după reforma agrară, numărul acestora scade rapid, ajungând de la 808 câte existau în 1921, la doar 125 în 1924. Desigur că satul a fost influenţat de existenţa lor, deoarece ţăranul arendaş a produs, prin exemplul personal, un fel de emulaţie, trezind interesul pentru această formă de asociere care se îngrijea de cultivarea pământului, de achiziţionarea de sămânţă şi tehnică agricolă, de vânzarea în comun a produselor. Dar existenţa obştilor a generat şi unele dezavantaje, fiindcă prezenţa lor nu a suplinit lipsa generală de pământ, nu au fost făcute investiţii privind îmbunătăţirea calităţii acestuia, arendarea s-a făcut pentru o perioadă scurtă de timp, iar sumele plătite pentru arendă au împiedicat pe ţăran să mai dispună de capital pentru noi investiţii[41].

Tot în sprijinul popularizării avantajelor pe care cooperaţia le poate aduce, se înscrie şi înfiinţarea, tot în anul 1904, a unei publicaţii care să servească drept îndrumător celor care activau în mişcarea cooperatistă. Iniţiativa aparţinea lui Dumitru Brezeanu, membru în Consiliul de Administraţie, ce funcţiona pe lângă Casa Centrală. Ilustrativ pentru interesul pe care această publicaţie l-a stârnit în rândul cooperatorilor este faptul că, la doar şase luni de la înfiinţare, ea fost preluată de Casa Centrală. Acest buletin bilunar, sugestiv numit ”Curierul Băncilor Populare din România”, adevărat oficios al mişcării cooperative, a început printr-un tiraj de 1500 de abonamente, pentru ca în iulie 1907 numărul abonamentelor să ajungă la 2500, din care 100 se trimiteau la bibliotecile săteşti şi 100 la comunele rurale care nu aveau încă bancă. Publicaţia se dorea a fi „adevăratul şi singurul sfătuitor al cooperativelor în toate nevoile lor juridice şi economice[42].

Început într-un mod atât de favorabil, anul 1904 avea să aducă în actualitatea Casei Centrale, şi implicit a lui I.G.Duca, o altă provocare căreia, în trecut, guvernele reuşiseră să-i facă faţă cu greu. Este vorba de seceta din vara lui 1904, care pune din nou guvernul în situaţia de a distribui gratuit porumb populaţiei afectate, dar de această dată, se hotărăşte că repartizarea să se facă prin intermediul Casei Centrale. Casa urma să întocmească listele cu numele şi cantităţile ce urmau a se împărţi şi pentru care urmau să se formeze comisii la nivelul fiecărei comune. Din comisie, pe lângă un delegat desemnat de Casa Centrală, urma să facă parte şi primarul localităţii, perceptorul, inspectorul comunal etc. Cumpărarea porumbului se făcea fie de la persoanele care vor dori să vândă, fie comisiile se vor adresa Casei Centrale, care va facilita procurarea, comisia indicând doar gara unde se dorea să fie trimis porumbul[43].

În ciuda măsurilor întreprinse ca întocmirea listelor să se facă pornind de la starea de fapt, nu puţine au fost cazurile când abuzuri au fost semnalate. Astfel, Vintilă Brătianu îl înştiinţa pe I. G. Duca, printr-o scrisoare datată 7 august 1904, că, mergând la ţară, a fost martorul modului cum se aplicau măsurile luate de la centru. Departe de a respecta decizia privind formarea unor comisii, listele erau întocmite de un consilier comunal care, din informaţiile culese de el, îşi manifesta dorinţa de a cumpăra porumb, nu pentru a-l distribui, ci pentru a-l revinde, consemnând în schimb, că ţăranii nu aveau nevoie de el. Cum Vintilă Brătianu urma să plece din ţară, îl roagă pe I. G. Duca, aflat în inspecţie în judeţul Gorj, ca, în calitatea pe care o deţine, să întreprindă de urgenţă măsuri pentru restabilirea situaţiei.[44] De primă necesitate considera că ar fi convocarea unei conferinţe, prin intermediul căreia să se explice ţăranilor, de către delegaţi, că vor plăti porumbul într-un an sau doi, că nu trebuie să achiziţioneze mai mult decât este necesar pentru trei luni, că banii trebuie să fie vărsaţi la banca locală, că pe liste să fie trecuţi toţi cei care au posibilitatea să plătească imediat şi care nu au deloc porumb etc. Totodată, Brătianu profită de ocazie pentru a-i solicita lui Duca, ca în virtutea relaţiilor pe care le avea la ziarul Universul, să facă publice aceste reglementări, cu atât mai mult cu cât, ziare precum Adevărul şi Ţara porniseră o campanie de denigrare a măsurilor pe care liberalii le iniţiaseră într-un moment în care „Ţăranul trece şi va trece printr-o criză foarte acută şi de aceea trebuie să fim în acest moment foarte atenţi, ca să nu mai vie şi alte rele peste el”.[45]

În mod paralel, pentru I. G. Duca, anul 1904 a însemnat, pe lângă numeroasele probleme legate de organizarea cooperaţiei, şi o deschidere spre cooperaţia din Europa, întrucât participă, pentru prima dată, la unul din congresele Alianţei Cooperatiste Internaţionale.

Amănunte inedite despre alegerea temei supuse atenţiei Congresului le aflăm din corespondenţa particulară a lui I. G. Duca, purtată cu acelaşi prieten din studenţie, Ion T. Carp. Acesta, stabilit la aceea dată la Belgad, îl invită pe Duca, în trecere spre Budapesta, să-i facă o vizită.[46]

Revine, trei zile mai târziu, cu o altă scrisoare prin care îi aduce la cunoştinţă că, luând act de programul celui de-al VI-lea Congres, ce urma să se ţină la Budapesta în luna aceea, a văzut că Duca figurează trecut ca fiind director general al cooperaţiei din România, ori lucrul nu este adevărat, şi este bine ca să se rectifice această greşeală neintenţionată, care poate da naştere la interpretări răutăcioase.

Tot cu acel prilej, Carp a văzut că Duca s-a înscris la cel de-al patrulea punct al ordinii de zi cu o temă ce trata despre „Stadiul actual al cooperaţiei din câteva ţări ale Europei Orientale”. El consideră că acest titlu corespunde unei prejudecăţi, dacă se include şi Serbia în rândul acestora. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, la Congres, Serbia va fi reprezentată de două personalităţii ale cooperaţiei din Europa, precum Lozanitez şi Avramovitch, al căror raport a şi fost prezentat la Londra şi a primit avizul spre a fi tipărit.

Prin urmare, îl întreabă pe Duca ce impresie va putea face el la Congres, când, la doar 25 de ani, se va duce să expună o situaţie despre nişte ţări pentru care nu are cunoştinţe destule. Sfatul lui Ion Carp nu se lasă aşteptat: „Într-un cuvânt, în locul tău, aş renunţa la conferinţă, aşa cum figurează în prospecte, şi aş vorbi doar de România. Un om care se respectă nu vorbeşte decât despre lucrurile pe care le cunoaşte[47].

Pentru a se face înţeles, Carp îi pune la dispoziţie câteva din realizările cooperaţiei din Serbia, al cărei început este situat în anul 1894, când, din iniţiativa aceluiaşi Avramovitch, a luat fiinţă prima casă rurală. Ca urmare, în 1904, existau în Serbia nu mai puţin de 457 case rurale, 125 de societăţi cooperative de producţie şi 50 de societăţi cooperative de consum, deci, în total, 639 de societăţi cooperative. Cifrele, şi mulţimea amănuntelor oferite, vin să demonstreze că mişcarea din Serbia nu poate fi mai înapoiată decât în România. Carpă crede că progresul realizat acolo în doar 10 ani de la debut este considerabil şi demn de evidenţiat, lucru ce a şi fost făcut de reprezentanţi Serbiei cu diferite prilejuri.

Dacă, însă, Duca vrea să se raporteze la cooperaţia din Apusul Europei, atunci este evident că există o întârziere, ce poate fi explicată foarte simplu, prin aceea, că această ţară a devenit independentă doar de 30 de ani, iar populaţia, aservită timp de secole, nu se poate ridica la nivelul celor din Apus.

Carp încheie menţionând că, pentru îmbunătăţirea situaţiei de acolo, ca şi a celei din România, cu care prezintă numeroase similitudini, singura cale de revigorare poate fi şcoala, educaţia, care să-i facă pe ţărani să-şi deschidă mintea spre instituţii care le sunt utile[48].

Nu ştim care a fost răspunsul lui Duca la o astfel de scrisoare, dar lecturând materialul prezentat la congres, constatăm că, fără să renunţe la intenţiile sale, a ţinut cont şi de aprecierile şi informaţiile puse la dispoziţie de prietenul său, participând la lucrările Congresului, dar abordând o temă ce făcea referinţă doar la mişcarea cooperativă din România.                

Neparticiparea era la aceea dată imposibilă deoarece, încă de la începutul lunii iulie, Duca intrase în corespondenţă cu preşedintele Congresului, care îi solicitase informaţii despre comunicarea sa spre a fi făcute publice în presa de acolo[49].

Desfăşurat în capitala Ungariei, în luna august, cel de-al VI-lea Congres al Băncilor Populare Săteşti îşi propunea o analiză amănunţită a stadiului atins de cooperaţia din Europa la aceea dată. Preşedinte al congresului a fost reprezentantul gazdelor, Alexandru Karoly, care a făcut o prezentare despre mişcarea cooperativă din Ungaria. La rândul lor, reprezentantul Franţei, L. Heleis, a vorbit despre organizarea magazinelor de consum, în timp ce domnişoara Bennet, reprezentanta Angliei, a subliniat rolul femeii în cooperaţie.

Cu acest prilej, I. G. Duca a reţinut atenţia celor prezenţi, nu numai prin ineditul materialului prezentat, privind realizările cooperaţiei din România, dar mai ales prin radiografia pe care a încercat s-o facă stadiului la care a ajuns cooperaţia, la aceea dată, prin intermediul băncilor populare.

Intervenţia sa precizează că, alegându-şi o astfel de temă, Congresul nu-şi propusese o ierarhizare a ţărilor după principiul cooperatist, ci dorise stabilirea unor contacte, a unor apropieri între acele ţări în care cooperaţia a înregistrat succese şi cele care doresc o rezolvare a problemelor economice cu care se confruntă, prin intermediul cooperaţiei. Este şi cazul României, pe care Duca îl aduce în atenţia Congresului, expunând condiţiile istorice neprielnice care au făcut ca, la sfârşitul secolului al XIX-lea, România să fie „o ţară fără trecut economic, fără instituţii financiare solide, fără economii acumulate[50] În acelaşi timp, el subliniază şi progresele înregistrate aici prin înfiinţarea societăţilor cooperative de credit, respectiv a băncilor populare. În opinia sa, sporirea numărului, de la doar una singură, cât exista la 1 ianuarie 1891, la aproximativ 1580, câte erau la aceea dată, departe de a fi socotit rezultatul unei mişcări artificiale, este rezultatul satisfacerii unor nevoi acut resimţite în lumea satului, întrucât „într-o ţară mică, unde educaţia economică nu este făcută, populaţia rurală se întoarce chiar ea, fără intervenţia statului, către cooperaţie pentru a rezolva o mare problemă ce o preocupă[51] .

Considerarea cooperaţiei, ca singura soluţie potrivită pentru o situaţie în care statul se dovedise a fi ineficient prin instrumentele sale, este, din punctul său de vedere, cel mai mare omagiu ce se putea aduce acestei mişcări. Statul, depăşit de evenimente pe care nu le-a putut gestiona, se mărginise doar la a legifera o lege care acorda acestor bănci populare numeroase facilităţi de constituire şi imunităţi fiscale prin instituirea acelei Case Centrale, care apoi s-a implicat activ în conducerea şi controlul mişcării.

   Pentru o corectă informare asupra cooperaţiei din România, I. G. Duca evidenţiază şi acele aspecte care continuă să împiedice dezvoltarea cooperaţiei şi cu care se confruntă societăţile de credit. Este vorba mai întâi de lipsa unui personal propriu al băncii, de existenţa unor interese meschine, de discreditarea activităţi lor de acţiunile cămătarilor, de lipsa unei conştiinţe cooperative. Dar ceea ce îngreunează cel mai mult situaţia, la noi, este „dezvoltarea istorică”, şi, de aceea, în acest context, singurul remediu viabil îl constituie timpul.

Realităţile din ţară au demonstrat că nu doar creditul poate fi rezolvat prin cooperaţie. Există o serie de alte societăţi care pot asigura, prin intermediul principiilor cooperatiste, producţia, consumul, distribuţia, dar acestea nu trebuie să se grefeze pe activitatea băncilor populare. Idealul pentru România este ca, pe viitor, băncile populare să se poată constitui în nuclee ale altor societăţi cooperative, prin sprijinul financiar acordat acestora la constituire.

Era pentru prima dată când se lua cunoştinţă, la un asemenea nivel, de realizările pe care cooperaţia reuşise să le obţină într-o ţară din Est, şi intervenţia sa n-a rămas fără ecou.

Imediat ce lucrările Congresului au fost încheiate, preşedintele Comitetului Executiv al Alianţei, domnul H. W. Wolff, îi solicită lui I. G. Duca materialul discursului spre a fi reprodus în Darea de seamă a Congresului ce se afla în curs de publicare. Aflăm aceasta dintr-o scrisoare pe care secretarul Comitetului i-o adresează lui Duca, la 10 octombrie 1904, prilej cu care confirmă primirea materialului, încă din 18 septembrie, şi-i mulţumeşte pentru promptitudine[52].

Se pare că această Dare de seamă a văzut lumina tiparului înainte de 16 noiembrie, deoarece Serviciul Agricol al Muzeului Social din Paris, luând act de acest material inedit, îi solicită, la 3 decembrie 1904, amănunte despre acest subiect, pentru un studiu privind „Programul Cooperaţiei în Europa Centrală”, ce urma a fi publicat în Revista Muzeului Social. Şi, întrucât în Darea de seamă predominau informaţii referitoare la creditul cooperativ, îi sunt solicitate amănunte privind dezvoltarea cooperaţiei din alte domenii, dar şi textul Legii din 1 aprilie 1903, programul educaţiei cooperative, statutele adoptate de băncile populare şi dacă diversele cooperative înfiinţate în jurul băncilor populare sunt în acord cu cerinţele populaţiei rurale de la noi[53].              

Acelaşi interes îl manifestă, după Congres, şi presa din Ungaria, care, dorind să apară în paginile singurului Almanah Cooperativ din ţară personaje din cele mai reprezentative pentru mişcarea cooperativă, iniţiază publicarea biografiilor celor care au luat parte la dezbateri, motiv pentru care solicită şi tânărului Duca referinţele necesare însoţite de o fotografie[54].

Foarte măgulitoare trebuie să fi fost pentru Duca şi scrisoarea particulară trimisă de chiar preşedintele Congresului, în 7 octombrie 1904, prin care îi mulţumeşte pentru excelentul discurs susţinut şi pentru succesul pe care l-a avut. Referindu-se la conţinutul intervenţiei, domnul Alexandru Karoly, confirmă faptul că există cel puţin câteva districte din Ungaria unde se poate aplica foarte bine tot ceea ce Duca a susţinut la Congres, cu privire la cooperaţia din România[55].  

Cât priveşte Alianţa Cooperativă Internaţională, instituţia organizatoare, ea a fost înfiinţată în 1894, din iniţiativă engleză, şi cuprindea, la început, toate cooperativele, îndeosebi pe cele rurale. Scopurile declarate ale Alianţei au fost să întărească legăturile între organizaţiile cooperative din diferite ţări, să unească producţia cooperativă a unei ţării cu consumul cooperativ din alta, să studieze şi să încurajeze cele mai bune mijloace de remuneraţie. Treptat însă, ea şi-a diminuat din importanţă, deoarece în componenţa ei au intrat şi cooperative cu interese diferite, dar şi persoane particulare.

Revenind la spaţiul românesc, dacă la primul Congres se insistase pe crearea de noi bănci populare, pentru ca mişcarea să capete avânt, la cel de-al doilea Congres, desfăşurat între 19-22 mai 1905 la Bacău, în prezenţa a peste 2000 de delegaţi, cuvântul de ordine a fost organizare, deoarece „azi nu mai este destul să creăm bănci cu orice preţ, să le lăsăm să trăiască cum pot şi să se administreze oricum, să fim îngăduitori cu toţi şi toate. Azi nu ne mai trebuie propagandă, ne trebuie organizare[56].  

Căile principale, prin care Duca considera că se poate atinge acest scop, vizau pe de-o parte desăvârşirea organizării interne, iar pe de altă parte, lupta împotriva celor care împiedică activitatea băncilor.

În ceea ce priveşte organizarea internă, el propune câteva măsuri necesare, care să contribuie la fluidizarea activităţii băncilor. Mai întâi, conducerea să fie asigurată nu doar de preşedinte sau casier, ci de întreg consiliul de administraţie, evitându-se în acest mod atât tendinţa conducătorilor de a abuza de puterea ce-o deţin, cât şi nesiguranţa zilei de mâine, prin pregătirea unui personal care să preia o parte din sarcini: „azi nu se mai poate merge cu conducători care se ocupă de afacerile băncii în treacăt şi pe apucate”.

În al doilea rând, cere desăvârşirea educaţiei financiare de către conducătorii de bănci prin dobândirea de cunoştinţe temeinice de contabilitate, care să le permită întocmirea actelor, corect şi la timp, şi instituirea unor reguli de bună funcţionare precum: procentul dobânzii de 10-12%, acordarea de împrumuturi să se facă pentru o perioadă scurtă de timp, depunerile spre fructificare să nu depăşească capitalul social etc.

De altfel, pentru a îndrepta acest ultim neajuns semnalat de I. G. Duca în discursul său, o circulară adresată secţiunilor Creditului Agricol prevedea ca, începând cu 1 aprilie 1906, odată cu modificarea legii Creditului Agricol, sucursalele să nu mai primească depozite spre fructificare decât de la băncile populare săteşti, micii agricultori şi industriaşi de la sate[57].

Reaminteşte celor prezenţi că dreptul de control al Casei Centrale este de a sfătui, de a face educaţie, de a oferi sprijin. Ca urmare, orice solicitare venită din rândul celor prezenţi, va găsi ecou la conducerea Centralei şi, pentru rezolvarea ei, se vor căuta mijloace, indiferent de dificultate, dacă problema este reală şi de actualitate.

Rezolvarea neajunsurilor semnalate va constitui astfel un pas însemnat şi binevenit în direcţia organizării băncilor populare, dar pasul hotărâtor, în opinia lui Duca, îl constituia câştigarea încrederii ţăranului în avantajele pe care le pot oferi băncile, adică naşterea acelei conştiinţe cooperative. De aici, îndemnul adresat celor prezenţi „De câte ori un sătean vine să vă ceară un împrumut, de câte ori vă cere o prelungire, de câte ori vă întâlniţi cu el, sfătuiţi-l, luminaţi-l. Cine poate şti roadele pe care e menit să le aducă un cuvânt bun spus în treacăt şi adesea rostit chiar fără de băgare de seamă[58].

Şi, pentru ca sugestiile sale să şi poată fi puse în practică, el recomandă o serie de remedii privind pregătirea personalului propriu, după modelul băncilor din Transilvania şi salarizarea acestuia. Referindu-se la salarizare, el consideră că aceasta trebuie făcută în aşa fel încât, să nu fie un mijloc de căpătuială care să-i transforme pe acei conducători în funcţionari, ştiut fiind că „În genere popoarele care au legiuni de funcţionari nu sunt popoare fericite[59].

În aceeaşi direcţie, propune şi desfiinţarea dualităţii între Creditul Agricol şi băncile populare, lucru posibil de rezolvat doar pe cale legislativă, deoarece, în momentul acela, existenţa celor două instituţii de credit stârneşte confuzie în rândurile ţăranilor şi ei sfârşesc prin a se îndatora la amândouă.

Cât priveşte lupta împotriva duşmanilor, pe care el îi împarte în duşmani conştienţi şi duşmani inconştienţi, mijloacele folosite diferă în funcţie de tipul acestora: cămătari, primari, proprietari, arendaşi, oameni politici şi chiar personalul băncilor populare. Fiecare dintre ei contribuie, într-un mod mai mare sau mai mic, la destabilizarea activităţii băncilor, dar lui I. G. Duca, cel mai periculos i se pare a fi amestecul politicii, ale cărei interese presupun patimi nenumărate. Nu trebuie neglijate nici ambiţiile şi nici duşmăniile personale ale celor chemaţi să conducă destinele băncilor şi care sabotează din interior activitatea acestora atunci când „… unii doresc locul celorlalţi, fiindcă cei prigoniţi nu se pot împăca cu gloria celor norociţi, fiindcă s-au certat şi nu pot uita cuvintele[60].

Revenind la efectele crizei din 1904, Duca arată că, la momentul dezbaterilor, România continuă să fie o ţară cu o economie şubredă, care la prima secetă nu poate supravieţui decât hrănindu-şi populaţia pe seama statului. Această situaţie trebuie să pună pe gânduri pe cei de faţă şi să genereze şi învăţăminte „Şi precum întemeierea băncilor populare a izvorât din criza din 1889, tot aşa nădăjduim că organizarea lor temeinică, desăvârşită, va izvorî din criza din 1904[61].

În final, arată că România, pentru a depăşi acest stadiu, trebuie să se adapteze principiilor economiei moderne, cerinţelor concurenţei din Apus, iar delegaţii sunt chemaţi să subscrie la acest deziderat, devenind în satele şi comunele lor, apostoli ai neatârnării economice, sprijinind înfiinţarea şi a altor societăţii cooperative, precum cele de producţie şi consum. Şi pentru ca această luptă să aibă sorţi de izbândă, ea trebuie să fie animată de spiritul de economie şi de asociaţie, factori indispensabili succesului mişcării cooperative de la noi.

Congresul a fost şi o ocazie pentru promovarea unor propuneri privind înfiinţarea unei Case de asigurare a vitelor şi recoltelor sătenilor care să activeze pe lângă Casa Centrală a băncilor populare şi care să aibă secţiuni pe lângă băncile populare săteşti. Ideea a fost expusă la conferinţa din 21 mai 1905 de către învăţătorul Dumitru Brezeanu, cel care înfiinţase din fonduri proprii ziarul Curierul băncilor populare din România.

Ilustrativ pentru încrederea pe care Casa Centrală începuse s-o sădească în rândurile sătenilor, la nici doi ani de la întemeiere, este şi faptul că suma de 14.830 lei, adunată de ziarul L’Independance Roumaine prin subscripţie publică, spre a veni în ajutorul văduvelor, orfanilor şi infirmilor afectaţi de urmările secetei, a fost distribuită în 148 de comune prin intermediul Casei.[62]                      

Prin urmare, referindu-se la dezbaterile şi importanţa acestui al doilea Congres al cooperaţiei din România, un alt animator al mişcării, Sergiu Cujbă, aprecia: „Congresul a făcut dovada că băncile populare funcţionează ca o instituţie bine formată şi s-au arătat şi completat principiile după care Băncile Populare vor trebui să fie nu numai nişte simple institute de credit, ci creatoare şi dezvoltătoare de noi energii economice săteşti”[63].

   Anul 1906 aduce, pe lângă manifestările prilejuite de Serbările Jubileului, şi unele modificări legislative în structura cooperaţiei de la noi.

În ce priveşte primul aspect, modul în care a înţeles Duca să asocieze mişcarea la aceste pregătiri, a fost solicitarea, încă din luna februarie, prin intermediul unei circulare, a unor date care să faciliteze publicarea unui Anuar al Băncilor Populare din România. Era, din perspectiva celor pe care-i reprezenta, „darul pe care noi, băncile populare îl facem M. S. Regelui cu prilejul jubileului său de 40 de ani”.[64]

Referindu-ne la schimbările legislative, încă de la începutul anului existaseră demersuri pentru ca tot ceea ce ţine de Creditul Agricol să fie separat de activitatea băncilor, dar abia prin modificarea Legii băncilor populare şi a Casei lor Centrale, din 28 martie 1906, se ajunge la despărţirea definitivă a celor două.

Astfel, se introduc noi dispoziţii, dintre care cea mai importantă se referă la articolul 20, ce prevede despărţirea Direcţiei Generale a Creditului Agricol şi a Casei Centrale a Băncilor Populare în trei direcţii deosebite: Direcţia Casei Centrale a Băncilor Populare şi a Cooperativelor Săteşti, Direcţia Creditului Agricol, Direcţia Creditului Viticol. Potrivit aceleiaşi legi, se înfiinţează pe lângă Casa Centrală un consiliu de administraţie compus din 11 membri numiţi pe 7 ani. Dintre aceştia, opt vor fi numiţi de Ministerul Finanţelor, unul de Ministerul Instrucţiunii Publice, unul de Creditul Funciar Rural şi unul de Banca Agricolă. Preşedinte al consiliului va fi desemnat Emil Costinescu.

Casa Centrală a Băncilor Populare şi a Cooperativelor Săteşti se va conduce, începând cu 1 aprilie 1906, conform articolului 41, de un director general şi de către un subdirector. În aceste funcţii sunt desemnaţi, prin decret regal, I. G. Duca şi Fotin Enescu, la data aceea, judecător de instrucţie la Tribunalul Argeş. Sediul Casei Centrale a Băncilor Populare şi Cooperativelor Săteşti va fi într-o incintă de pe Calea Victoriei, la numărul 192. Începând din acel moment toate băncile populare şi cooperativele săteşti se vor subordona acestei prime direcţii.

Cea mai importantă provocare pentru I. G. Duca, în acest prim an, cât s-a aflat la conducerea acestei direcţii, a fost, fără îndoială, convocarea şi organizarea celui de-al treilea Congres al cooperaţiei în chiar capitala ţării.

Lucru dificil de realizat deoarece, la lucrările Congresului şi-au anunţat participarea peste 5000 de participanţi, iar dintre aceştia mulţi doreau să ia cuvântul pentru a face o expunere privind situaţia cooperaţiei din localităţile lor. Pentru a se putea întocmi o anumită ordine a discursurilor şi pentru ca acestea să se poată încadra ca timp în cele câteva zile ale congresului, I. G. Duca trimite o serie de circulare prin intermediul „Curierului băncilor populare din România”, informându-i pe cei care doresc a lua cuvântul, să-şi rezume intervenţiile la maximum 10-15 minute. De asemenea, solicită să-i fie trimise liste cu cei care urmează să participe la lucrări, spre a le fi acordate reducerile de 50% pe transportul C.F.R. Stabileşte ca şedinţele să fie plenare şi pe secţii, pentru ca cei prezenţi să poată fi informaţi despre problemele şi condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea cooperaţia de credit în fiecare din regiuni.              

Deschiderea Congresului s-a făcut în ziua de 5 septembrie 1906, în sala Teatrului Naţional, în prezenţa ministrului Domeniilor, Ion Lahovary, care a rostit un scurt discurs de bun venit la adresa celor invitaţi. Imediat după Lahovary, a luat cuvântul I. G. Duca, adresându-se celor prezenţi cu o temă privind „Mersul general al băncilor populare şi cooperativelor săteşti”. Cu acest prilej, el aminteşte că scopul acestui Congres nu este acela de a pune în lumină progresele, ci de a mărturisi greşelile, pentru a fi îndreptate.

Urmând aceeaşi tendinţă, el ridică problema băncilor mici cu un capital de câteva sute sau de cel mult 1.000 de lei, propunând celor prezenţi să fie transformate în sucursale ale băncilor mari. Aceasta, chiar dacă contravine idealului urmărit de cooperaţie, de a avea o bancă populară în fiecare comună, are avantajul că în loc să discrediteze mişcarea cooperativă prin lipsa de sprijin, poate fi o soluţie care să redreseze cooperaţia, satisfăcând nevoile de credit ale locuitorilor şi, în acelaşi timp, diminuând numărul băncilor fictive şi întărindu-le pe cele puternice.

Afirmând că doar băncile puternice pot contribui la înfăptuirea idealurilor cooperaţiei, Duca încearcă să schiţeze pentru cei prezenţi care sunt aceste idealuri. Mai întâi el menţionează importanţa readucerii în ţară a unei părţi din datoria publică, care, spunea el, se cifrează la 80 de milioane pe an, în condiţiile în care bugetul ţării varia la acea dată între 227-232 milioane[65]. Se urmărea, totodată, transmiterea creanţelor Creditului Agricol băncilor populare puternice şi lichidarea treptată a acestei instituţii. Existenţa acestuia fiind dăunătoare pentru că el serveşte doar pe acei locuitori pe care băncile populare îi refuză, pentru că ţăranii tind să se împrumute la amândouă şi pentru că împiedică propagarea spiritului cooperativ.

Cât priveşte constituirea unui personal propriu, aceasta se poate face doar de către băncile populare puternice, care îşi pot permite salarizarea lui. Volumul de activitate din cadrul acestora reclamă ca cineva să fie la sediul băncii ori de câte ori ţăranul are nevoie. Ori, preoţii şi învăţătorii sunt cei care au în grijă şi alte atribuţii, astfel că nu pot fi permanent la sediul băncii. Se impune, prin urmare, angajarea de personal propriu cu condiţia de a se acorda o mare atenţie valorii salariilor acordate, întrucât, „Dacă e o utopie să crezi că poţi clădi edificiul măreţ al băncilor populare numai pe dezinteresarea prelungită a învăţătorilor şi a preoţilor, e o utopie şi mai mare să crezi că se vor străbate toate greutăţile ce stau în faţa băncilor populare dacă cei care le conduc nu sunt însufleţiţi de dorul progresului şi de idealul sfânt al ridicării naţionale[66].

Un alt ideal pentru care Duca a militat, ori de câte ori a fost vorba de viitorul băncilor populare şi limitarea intervenţiei statului, îl reprezintă federalizarea acestora, mai întâi pe regiuni, apoi pe judeţe şi mai apoi într-o singură Centrală care să înlăture „acea epitropie a Statului”. Desigur că, pentru a-i convinge pe ţărani de toate aceste idealuri, el apreciază că este necesară o propagandă intensă în vederea căreia se adresează celor prezenţi. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, multe dintre problemele cu care ei vin în contact şi ale căror urmări se răsfrâng asupra lor, le sunt de cele mai multe ori aproape necunoscute. Spre exemplu, dezinteresul pe care îl manifestă aceştia faţă de valoarea dobânzii în momentul în care au găsit banii de care au nevoie, astfel că, chiar dacă li se propune o dobândă mai avantajoasă, nu prea stau să compare. Cu alte cuvinte, la acordarea împrumutului contează mai mult, nu valoarea dobânzii, ci rapiditatea acordării banilor.

Dar rezultatele pe care această propagandă le poate aduce beneficiarilor acestor bănci nu se rezumă doar la conturarea acestei conştiinţe cooperative, ci, cu timpul, lucrurile vor evolua de la sine, astfel că specula cu giruri nu se va mai practica şi va fi introdus principiul răspunderii limitate şi solidare a membrilor. Introducerea acestuia nu s-a putut face până în prezent, pentru că ţărănimea a început să fie conştientă de simţul proprietăţii individuale şi solidaritatea socială i se pare, deocamdată, o iluzie[67].                          

Referindu-se la cei care sabotează activitatea băncilor, ca şi cu alte prilejuri, Duca situează pe prim plan activitatea cămătarilor, care, în acţiunea lor defăimătoare la adresa băncilor, au mers până acolo încât au răspândit zvonuri, cum că, prin intermediul lor, se incită la răscoală în lumea satului. Apoi i se par a fi vinovate de îngrădirea băncilor şi autorităţile locale (primarii şi perceptorii), care şi-au manifestat opţiunile lor politice în felul de a lucra cu băncile.

În finalul intervenţiei, pornind de la ideea că „băncile populare nu sunt decât sâmburele în jurul căruia trebue să se grupeze tot ţesutul de societăţi cooperative”,[68] I. G. Duca trece în revistă evoluţia tuturor celorlalte forme de cooperative, cu excepţia obştilor de arendare, despre care urma să vorbească Vintilă Brătianu. Existau, prin urmare, la aceea dată, aproximativ 30 de magazine de consum, mai toate înfiinţate după 1 aprilie 1906, pe care el le consideră, mai ales când este vorba de Moldova, nu numai o victorie economică a cooperaţiei, ci o victorie naţională. Rămân în continuare puţin dezvoltate şi fără ecou brutăriile şi lăptăriile colective, dar şi societăţile cooperative de grădinărit. Asupra acestora din urmă, ca şi pentru înfiinţarea celor de exploatare a pădurilor, Duca consideră că trebuie să se acţioneze de urgenţă spre a le facilita constituirea, deoarece, potrivit unor statistici recente, anual 30 de milioane de lei trec în Bulgaria în urma comerţului cu zarzavat: „un adevărat tribut de vasalitate economică pe care România neatârnată îl plăteşte Bulgariei semisuverane[69].

Pentru aceasta, Duca va mai insista şi după terminarea congresului, făcând apel la publicaţiile cooperatiste pentru a impulsiona crearea acestora. Astfel, prin circulara numărul 7156 din 18 decembrie acelaşi an, el se adresa preşedinţilor băncilor populare din ţară pentru a-i determina să se gândească în mod serios la înfiinţarea, în jurul băncilor, a unor grădini cooperative de zarzavat, pentru al căror început nu este nevoie de un capital prea mare. Insistă, însă, ca să se ţină cont de natura pământului, întrucât ele nu se pot constitui oriunde, iar pentru sprijin şi sfat ei se pot adresa Centralei. De asemenea, se precizează că, dacă în comuna respectivă nu există personal care să dispună de cunoştinţe în domeniu, Casa Centrală îşi asumă sarcina de a intermedia legătura cu grădinari români din comune care au tradiţie în cultura zarzavaturilor, pentru a veni să-i iniţieze pe cei doritori. În circulară, se arată condiţiile în care aceşti grădinari sunt dispuşi să vină. Unii doresc să fie plătiţi cu leafă fixă, care variază de la 30 la 60 de lei lunar, alţii cer parte din câştig până la 40%. Există şi dintre cei care doresc o formulă mixtă, adică o leafă fixă mai mică şi, de diferenţă, o anumită cantitate din produsele cultivate[70].

Acest al treilea congres al cooperaţiei din România va fi şi ultimul la care Duca va participa în calitate de director al Casei Centrale a Băncilor Populare şi Cooperativelor Săteşti întrucât, din cauza izbucnirii răscoalei în primăvara lui 1907 şi a evenimentelor care i-au urmat, organizarea următorului congres avea să se ţină abia în toamna lui 1909. Nici atunci nu va mai fi vorba doar de un singur congres, ci se vor organiza patru astfel de congrese pe regiuni istorice, în patru centre diferite, începând cu 15-16 septembrie la Ploieşti, continuând cu 1-2 octombrie la Craiova, apoi cu 12-13 octombrie la Galaţi şi încheind, în zilele de 28-29 octombrie, la Botoşani[71]. Şi, deşi Duca nu mai activa în structurile de conducere ale Centralei, va fi prezent în calitate de invitat, în ziua de 15 septembrie, la întrunirea de la Ploieşti, pentru a se adresa delegaţilor veniţi din cele nouă judeţe arondate, dovadă că interesul său pentru viitorul acestei mişcări nu se diminuase, chiar dacă în urma răzvrătirilor din ţară el se hotărâse să recurgă la alte mijloace de luptă pentru îmbunătăţirea situaţiei celor năpăstuiţi.

La Galaţi, cu ocazia întrunirii din 15 octombrie, în discursul său, I. G. Duca a încercat să schiţeze în faţa celor prezenţi un bilanţ al foloaselor pe care activitatea băncilor populare reuşise să-l aducă în viaţa ţăranului: economii de 60 de milioane de lei la nivel naţional, diminuarea cametei la sate, stimularea spiritului de asociere şi crearea unei noi vieţi economice pentru populaţia de la ţară. Rămânea de înfăptuit federalizarea băncilor populare pentru că „Sunt bănci mici, care nu pot îndestula nevoile populaţiei şi sunt bănci prea puternice, care au capital mai mare decât trebuie pentru nevoile locale[72].      

Revenind la situaţia din primăvara lui 1907, izbucnirea răscoalei din februarie a fost ocazia pentru toţi cei interesaţi în defăimarea băncilor populare, să lanseze acuzaţii privind implicarea lor în declanşarea evenimentelor. Simţind pericolul răspândirii unei astfel de interpretări, I. G. Duca, în calitate de director al Casei Centrale, iniţiază declanşarea unor anchete, de către inspectorii Casei, în zonele de conflict. Rezultatul unei astfel de anchete îi este trimis lui Duca, în 20 februarie 1907, de către unul dintre aceşti inspectori, plecat să investigheze situaţia în şase comune din judeţul Dorohoi. În mod surprinzător, aşa cum reiese din cele consemnate de acesta, nemulţumirea sătenilor din acele comune nu viza nici pe de parte activitatea băncilor de acolo, ci ea se îndrepta împotriva autorităţilor din judeţ ale căror interese erau contrare celor ale populaţiei rurale. Chiar prefectul judeţului avea 6 moşii luate în arendă şi tot el împiedicase constituirea unei filiale de bancă populară într-una din comune, deoarece „are el două crâşme şi două dughene închiriate de la evrei[73].          

Luând act de această stare de lucruri, Duca se adresează conducătorilor de bănci populare din ţară, preoţilor şi învăţătorilor, îndemnându-i la calm, la aplanarea situaţilor ivite, pentru a nu se ajunge ca, prin acţiuni necugetate, se le fie anulată toată munca din ultimii patru ani: „Faţă de răscoalele ce au izbucnit în nordul Moldovei, facem apel la dumneavoastră ca să puneţi în practică sfaturile pe care neîncetat vi le-am dat. Credem că numai propovăduind sătenilor să fie liniştiţi şi să se abţină de la orice răzvrătire, băncile vor putea să se arate demne de încrederea ce lumea a pus întrânsele şi casa lor Centrală[74].

Mai mult, el revine asupra acestor sfaturi prin diverse circulare, dezminţind zvonurile care începuseră să circule la începutul lunii aprilie, potrivit cărora Statul ar fi decis desfiinţarea băncilor populare şi confiscarea capitalului lor pentru a se plăti pagubele cauzate de răscoale[75].

Angajarea sa politică, începând din mai 1907, îl va împiedica pe I. G. Duca să se mai implice în mod direct în organizarea cooperaţiei de la noi, dar acest lucru nu va fi un impediment atunci când Alianţa Cooperativă Internaţională, apreciindu-i prestaţia de la Budapesta, îl va invita să se numere printre participanţii Congresului de la Cremona.

Organizat în zilele de 23-25 septembrie 1907, în oraşul Cremona, congresul a reunit nu mai puţin de 500 de invitaţi din nu mai puţin de 17 state, prilej de a se aduce în actualitate probleme privind organizarea şi legiferarea diferitelor tovărăşii cooperatiste şi de a se pune bazele unei colaborării pe principii cooperative între cei prezenţi. România a fost reprezentată la congres de Fotin Enescu, cel care va prelua conducerea Casei Centrale a Cooperativelor Săteşti şi de I. G. Duca care, prin realizările obţinute în cei patru ani cât s-a aflat în conducerea acestei instituţii, dobândise o anume notorietate în mişcarea cooperativă europeană.

De altfel, tocmai aceste succese îl vor determina pe preşedintele Congresului de la Cremona să aducă în discuţie, ca printre ţările propuse să facă parte din Comitetul Central al Alianţei, să figureze şi România. Propunerea avea să stârnească reacţia reprezentantului Angliei, căruia i s-a părut nefiresc ca o ţară, care este legată de Alianţă printr-un singur tip de cooperativă, să aibă un reprezentant în Comitetul Central[76].

Intervenţia lui I. G. Duca, prezent la dezbateri, nu s-a lăsat aşteptată. Subliniind că, departe de a fi socotit un cadou pe care organizatorii îl fac României, locul respectiv este reclamat de întreaga dezvoltare a cooperaţiei de la noi, care numără nu mai puţin de 2000 de bănci populare şi aceasta în condiţiile unei ţări sărace, lipsite de avantajele pe care legislaţia şi dezvoltarea economică din Apus le-a pus la dispoziţia cooperaţiei de acolo. Mai mult, în ţară s-au mai înfiinţat peste 100 de societăţi cooperative de arendare, 100 de societăţi de consum şi 30 de societăţi pentru vinderea în comun a produselor. Pornind de la toate aceste realizări, I. G. Duca afirma: „Avem dreptul să figurăm acolo prin însemnătatea sforţărilor noastre şi rezultatele obţinute[77]                                      

În acest mod, atitudinea fermă şi bine susţinută a reprezentantului României îi va face pe organizatori să atribuie ţării sale unul din cele două locuri rezervate Statelor Unite în Comitetul Central al Alianţei.

Desemnarea lui Duca drept reprezentantul României în componenţa Comitetului Executiv al Alianţei a făcut ca, până în 1910, când va fi organizat viitorul congres la Hamburg, să participe la toate şedinţele şi reuniunile organizate, iar atunci când deplasarea sa nu era posibilă, deciziile să-i fie solicitate în scris. Aşa de exemplu, când unul din cei doi reprezentanţi ai Elveţiei demisionează din Comitet, i se cere aprobarea pentru numirea noului membru[78]. La fel şi când Biroul Director al Alianţei a decis editarea unui Buletin lunar, unde să fie semnalate periodic informaţiile presei cooperative din toate ţările, s-a considerat că el este cel mai îndreptăţit să fie un fel de corespondent al publicaţiei din România[79].  

Revenind la situaţia din ţară, chiar dacă I. G. Duca, debutând în viaţa politică, a fost nevoit să-şi dea demisia din funcţia de director al Casei Centrale a Cooperativelor Săteşti, el nu s-a îndepărtat de mişcarea cooperativă, continuând să facă parte din Consiliul de Administraţie al Centralei până în ianuarie 1914. Chiar şi când considerente de altă natură l-au făcut să deţină funcţii în guvern, el nu a nesocotit evoluţia acestei forme de organizare asupra căreia personalitatea sa şi-a pus deseori amprenta. Aşa de pildă, în calitate de deputat, s-a preocupat de acele proiecte de lege care priveau reglementarea raporturilor dintre ţărani şi proprietari, fiind autorul şi raportorul proiectului de lege privind învoielile agricole, precum şi unul din fondatorii Casei Rurale în 1908.

Mai apoi, când, în calitate de ministru al Agriculturii şi Domeniilor, va semna decretul de împroprietărire, tot el va fi acela care va susţine ca procesul de transferare a proprietăţii către ţărani să se facă prin intermediul obştilor de arendare, aşa încât, pentru a se evita eventualele incidente, ţăranii să nu fie nevoiţi să trateze direct cu proprietarii.

Necesitatea unificări regimurilor care guvernau constituirea şi funcţionarea societăţilor cooperative de pe întreg teritoriul ţării şi rezolvarea unor probleme de organizare şi funcţionare a diferitelor ramuri ale cooperativelor au impus elaborarea unui cod al cooperaţiei, care să stabilească dacă prezenţa statului în activitatea mişcării mai poate fi de actualitate. În acest scop, încă din 1920, a fost numită o comisie de cooperatori şi economişti care să întocmească un anteproiect de lege, în fruntea căreia, în semn de preţuire pentru activitatea depusă în organizarea acestei mişcări, a fost numit I. G. Duca. Acest proiect a fost apoi prezentat lui Grigore Trancu-Iaşi, ministrul Muncii şi Asigurărilor Sociale, care a decis, la 24 octombrie 1924, convocarea unui congres general care să se pronunţe asupra celor ce urmau a fi legiferate. Era primul congres al cooperaţiei, care se mai organiza după 1909 şi numărul celor care doreau să participe întrecea cu mult posibilităţile organizatorilor. S-a luat, astfel, decizia organizării de congrese judeţene care să-şi trimită apoi delegaţii în Capitală.

Congresul general şi-a deschis lucrările în ziua de 3 ianuarie 1925, în sala Cercului Subofiţerilor, în prezenţa regelui Ferdinand şi a câtorva miniştri, printre care şi I. G. Duca. Prezenţa lui la singurul congres organizat după înfăptuirea reformei agrare se datora nu numai faptului că, în urmă cu peste 20 de ani, îşi legase numele de începuturile acestei mişcări, dar şi pentru că la aceea dată deţinea, pe lângă portofoliul Externelor, şi interimatul Finanţelor.

Discursul său, presărat cu îndemnuri şi amintiri, a militat pentru menţinerea intervenţiei statului în activitatea cooperaţiei. Trecând în revistă progresele cooperaţiei din ultimii 20 de ani, Duca considera că patru sunt cauzele care au contribuit în mod decisiv la aceste succese: mişcarea cooperativă a început de jos în sus; a fost prima încercare reală de descentralizare; în materie cooperativă s-a legiferat ţinând cont de realităţi; iar mişcarea a fost însoţită de un idealism fără margini.

Prin urmare, afirma I. G. Duca cu acel prilej, doar respectând aceste principii, cooperaţia se va putea bucura şi pe viitor de o legislaţie adecvată raportată la realităţi, fără a împrumuta forme fără fond „Nu copiaţi din cărţi ceea ce au făcut cooperatorii din alte ţări, nu căutaţi să înfiinţaţi acele forme de societăţi cooperative, care nu se potrivesc încă cu nevoile reale ale societăţii noastre[80].        

Un alt moment de mare însemnătate în istoria cooperaţiei şi de care I. G. Duca şi-a legat numele a fost şi decizia lui Vintilă Brătianu de a descentraliza cât mai mult cooperaţia prin alcătuirea unui nou proiect de lege. Operă a economiştilor Victor Slăvescu şi I. N. Finţescu, proiectul a fost supus revizuirii lui I. G. Duca, ca unul care s-a preocupat timp îndelungat de problemele acestei mişcări.[81] Aprobat în Parlament, el a devenit, începând din 12 iulie 1928, codul cooperaţiei din România. Prin intermediul acestuia, s-a trecut la lichidarea Centralei Obştilor şi Cooperativelor Agricole, înfiinţându-se Centrala Cooperativelor de Producţie şi Consum cu atribuţii de îndrumare, control şi creditare pe termen lung şi mediu. Chiar dacă reprezenta un progres faţă de legile anterioare, el nu a fost în măsură să asigure autonomia cooperaţiei, întrucât au fost păstrate unele instrumente de control ale statului, în ciuda faptului că se prevedea şi principiul autocontrolului[82].    

Fără a intra în amănunte asupra numeroaselor prevederi programatice liberale care fac referinţă la cooperaţie şi pe care le vom aborda atunci când vom vorbi de omul politic şi doctrinarul I. G. Duca, nu putem să nu remarcăm că preocuparea pentru cooperaţie a fost o constantă a activităţii sale, indiferent dacă a fost deputat, ministru ori şef de partid. Prin participarea la dezbaterile unor conferinţe şi congrese organizate de diverse organisme europene de profil şi prin cooptarea lui în structurile unora dintre acestea, el a reuşit să facă cunoscute progresele înregistrate de cooperaţia de credit de la noi şi să încerce îmbunătăţiri ale legislaţiei care să permită obţinerea de facilităţi pentru constituirea de noi societăţi. În cei patru ani cât s-a aflat la conducerea cooperaţiei, în calitate de subdirector şi apoi director, Duca a fost în contact nemijlocit cu realităţile satului românesc, înţelegând şi anticipând ca nimeni altul evoluţia nemulţumirilor ţăranului de rând: „la noi răscoalele şi foametea erau endemice. De vreo 20 de ani am înaintat distribuind ţăranilor cu o mână gloanţe şi cu cealaltă porumb[83].

            Nu putem încheia această sumară prezentare a activităţii pe care I. G. Duca a pus-o în slujba cooperaţiei de la noi, fără a reda cuvintele profesorului Ion Răducanu, decanul Academiei Superioare de Comerţ şi Industrie, un apropiat al lui I.G.Duca din acea perioadă, rostite cu prilejul unei conferinţe dedicate acestuia în ianuarie 1934: „Contribuţia lui I. G. Duca este mult mai însemnată în epoca de organizare, atât de grea, în epoca începuturilor plăpânde ale instituţiilor cooperatiste de la noi. El a fost un mare animator şi personalitatea lui proeminentă dă un colorit distinct unei întregi faze, care cuprinde intervalul de la 1903-1904, în istoria coopera\iei de la noi...”[84].



  1. Curierul Băncilor Populare din România, anul IX, numărul 5, mai 1912, p. 27.
  2. Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 92/ 19 iunie 1928, Şedinţa din 3 aprilie 1928, p. 2938.
  3. Enciclopedia României, vol.IV, capitolul Întreprinderile cooperatiste, p. 634.
  4. Creangă, D. G., Proprietatea rurală şi chestiunea ţărănească, Bucureşti, 1905, p. 29.
  5. Protopopescu, Ciceron, Ancheta agrară. Situaţia economică şi politică a ţăranului român, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1907, p. 11.
  6. Ibidem, p. 17.
  7. Muzeul Judeţean Vâlcea , Colecţia Documente, (original), nr. inv. 1789, Duca, I. G., Le mouvement cooperatif en Roumanie, f. 2.
  8. Timuş, Gh. T., Amintiri cooperatiste despre I. Gh. Duca şi Fotin Enescu, Editura Tipografia Capitalei, Bucureşti, 1937, p. 29.
  9. Creangă, G. D., op. cit., p. 4.
  10. Duca, I. G., Les sociétés cooperatives en Roumanie, Paris, 1902, p.140-142.
  11. Cf. Anuarului Băncilor Populare din România, Bucureşti, 1906, p. 4x
  12. Gireadă Veta, Obştile de arendare de pământ şi locul lor în cooperaţia romanescă în perioada anilor 1903-1918, în „Cercetări istorice”, nr.VII, serie nouă, Iaşi, 1977, p. 392.
  13. Biblioteca Academiei Române (în continuare B.A.R.), Msse., Fondul Corespondenţă I. G. Duca, dosar 1, S 10(2)/CCCXC, f. 1.
  14. Timuş, Gh. T., op. cit., p. 9-10.
  15. Începuturile cooperatiste ale lui Duca, în „Adevărul”, 5 ianuarie 1934, p. 3.
  16. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul I. G. Duca, dosar 183/1903, f. 2.
  17. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul I. G. Duca, dosar 183/1903, f. 3.
  18. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul I. G. Duca, dosar 183/1903, f. 1.
  19. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul I. G. Duca, dosar 106/1903, f. 19-20.
  20. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul I. G. Duca, dosar 106/1900, f. 8-11.
  21. Duca, I. G., op. cit., p. 8.
  22. Ibidem, p. 23.
  23. Ibidem, p. 26.
  24. Ibidem, p. 32.
  25. Ibidem, p. 53.
  26. Ibidem, p. 111.
  27. Ibidem, p. 136
  28. Ibidem, p. 204.
  29. Muzeul Judeţean Vâlcea, Msse, Colecţia Documente, nr. inv. 1789, Duca I. G., Le mouvement cooperatif en Roumanie, f. 4.
  30. Timuş Gh. T., op. cit., p. 31.
  31. Congresul General al Cooperaţiei ţinut în zilele de 3,4 şi 5 ianuarie 1925, Editura Cartea Românească, Bucureşti, f. a., p. 3.
  32. Curierul băncilor populare din România, anul I, nr. 2, 1903, p. 1.
  33. Curierul băncilor populare din România, anul I, nr. 7, 8, 9, 1903, p. 2x.
  34. Duca, I. G., Casa Centrală şi băncile populare, în “Curierul băncilor populare din România”, anul I, nr. 3, 1903, p. (x).  
  35. Curierul Băncilor Populare din România, anul II, numărul 11-13, nov. 1904, p. 5.
  36. Gireadă, Veta, art. cit., p. 39.
  37. Barbu, Paul, Obştile de arendare în „Arhivele Olteniei”, serie nouă, nr. 10, Editura Academiei, 1995, p. 52. Apud I. G. Duca, Raport la proiectul de lege pentru modificarea şi adăugirea unor dispoziţiuni la legea băncilor populare şi a casei lor centrale, Bucureşti, 1910, p. 12.
  38. Ibidem, p. 51.
  39. Enciclopedia României, vol. IV, “Întreprinderile cooperatiste”, p. 661.
  40. Curierul băncilor populare din România, anul II, nr. 40-41, 1906, p. 5.
  41. Gireadă Veta, art. cit., p. 404-405.
  42. Curierul băncilor populare din România, anul IV, nr. 7, iulie, 1907, p. 1-2.
  43. Curierul băncilor populare din România, anul I, nr.14, 15, 16 şi 17, iul.-aug. 1904, p. 1.
  44. B.A.R., Msse, Fondul Corespondenţă I. G. Duca, dosar 2, S10(3)/CCCXC, f. 1-2.
  45. Ibidem, S10(4)/CCCXC, f. 1.
  46. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul personal „I. G. Duca”, dosar 106, 25 iulie/7august 1904, f. 21.
  47. Ibidem, f. 23,v.
  48. Ibidem, f. 25v.-26.
  49. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul „I. G. Duca”, dosar 172, f. 1.
  50. Muzeul Judeţean Vâlcea, Msse, Colecţia „Documente”, nr. inv. 1789, Duca I. G., Le mouvement cooperatif en Roumanie,   f. 2-3.
  51. Ibidem, p. 3.
  52. Muzeul Judeţean Vâlcea, Msse, colecţia Documente, nr. inv. 1531, f. 1.
  53. Muzeul Judeţean Vâlcea , Msse, colecţia Documente, nr. inv. 1543, f. 1.
  54. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, FondulI. G. Duca”, dosar 120, f. 1.
  55. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul „I. G. Duca”, dosar 120, f. 2.
  56. Curierul băncilor populare din România, anul I şi II, numărul 24-27, mai-iunie 1905, p. 7.
  57. Cf. Circulara nr. 27821/2 martie 1906, în Curierul băncilor populare din România, anul II, numărul 46-47, aprilie-mai 1906, p. 4.
  58. Curierul băncilor populare din România, anul I şi II, nr. 24-27, mai –iunie 1905, p. 8.
  59. Ibidem, p. 9.
  60. Ibidem, p. 11.
  61. Ibidem.  
  62. Art. Mişcarea băncilor în ţară, în Curierul băncilor populare din România, anul I, nr. 19, 20 şi 21, martie-aprilie 1905, p.13.
  63. Curierul băncilor populare din România, anul I-II, nr. 24-27, mai-iunie 1905, p. 4.
  64. Curierul băncilor populare din România, anul III, numărul 4-5, septembrie-octombrie 1906, p. 2.
  65. Art. Discursul lui I. G. Duca la cel de al-III-lea Congres al cooperaţiei din Bucureşti, în Curierul băncilor populare din România, anul III, numărul 4-5, sept.-oct. 1906, p. 3
  66. Ibidem, p. 4.
  67. Ibidem.
  68. Ibidem, p. 5.
  69. Ibidem, p. 6.
  70. Curierul băncilor populare din România”, anul III, numărul 7, decembrie 1906,
  71. p. 18x.
  72. Curierul băncilor populare din România, anul VI, numărul 10-11, oct.-nov. 1909, p. 12x.
  73. Selten, Gheorghe, Viaţa şi opera lui I. G. Duca. Omul politic ca erou, Editura Cultura Poporului, Bucureşti, 1935, p. 45.
  74. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul „I. G. Duca”, dosar 7/1907, f. 7.
  75. Ibidem, f. 65.
  76. Cf. Circulara nr. 486/13 aprilie 1907, în Curierul băncilor populare din România, anul IV, numărul 4, aprilie 1907, p. 27.
  77. Art. România la Congresul Alianţei Cooperative Internaţionale de la Cremona, în Curierul băncilor populare din România, anul V, numărul 10, octombrie, 1908, p. 12.
  78. Ibidem, p. 13.
  79. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul   I. G. Duca, dosar 13/1909, f. 5.
  80. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul I. G. Duca, dosar 13/1908, f. 2.
  81. Congresul General al Cooperaţiei ţinut în Bucureşti în zilele de 3,4, şi 5 ianuarie 1925, Editura Cartea Românească, Bucureşti, f. a., p. 28.
  82. Selten, Gheorghe, op. cit., p.48.
  83. Şandru, Dumitru, art. Băncile populare săteşti din România de la 1918 până la criza economică din 1929-1933, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, anul XIV, Iaşi, 1977, p. 91-92.
  84. Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 14/5 ianuarie 1908, Şedinţa din 12 decembrie 1907, p. 141.
  85. Art. Conferin\a domnului prof. I. R`ducanu privitor la I. G. Duca cooperator în Ecoul Cooperatorilor, anul I, nr. 1, ianuarie, 1934, p. 6.

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Marți, 29 Noiembrie 2022
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. IV (XI), 2008
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 1090 ori Ultima modificare Joi, 03 Septembrie 2020 09:03
Ești aici: Home Valcea Valcea Contribuția lui I.G. Duca la mișcarea cooperatistă din România