Istorie Locala

Zăvoiul a fost atestat de documente ca proprietate a Mănăstirii Cozia .

Memorabilul an 1848 înscrie Zăvoiu în istoria oraşului şi chiar a Ţării Româneşti cu evenimentul petrecut la 29 iulie 1848, când populaţia oraşului a jurat pe constituţia revoluţiei şi a guvernului credinţă.

„Cetăţenii Râmnicului şi clerul bisericesc s-au adunat într-o câmpie înconjurată cu arbori ce era la marginea cetăţii. În mijlocul acelui câmp s-a făcut o tribună împletită cu ramuri verzi şi un arc de triumf împletit cu flori. După ceremonia religioasă s-au citit cele 21 puncte din constituţie, apoi D-l Zăgănescu a ţinut un discurs cu cele mai vii expresii asupra sfintelor drepturi naţionale, Garda naţională la urările de „trăiască constituţia” răspundea cu salve detunătoare de arme.

Intr-acest pompos Constituţiu aflându-se şi D-l Anton Pan, profesor de muzică, împreună cu câţiva cântăreţi de aceeaşi profesie, au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care a aprins entuziasmul de patrie în inimile tuturor Cetăţenilor ”[1].

Aşa s-a sărbătorit sacra zi de 29 iulie 1848, care va rămâne neştearsă în analele şi inimile românilor.

În afară de această atestare documentară, despre importanţa Zăvoiului în viata cetăţii, găsim documente şi în anii 1844 şi 1845, când populaţia oraşului îi folosea izvoarele pentru a se alimenta cu apă[2].

Un document din anul 1849 făcea menţiunea existenţei unui pod peste apa Râmnicului şi a altui pod pe lângă grădina Episcopiei şi a unei punţi peste apa Râmnicului din grădina Zăvoiu.[3] Consiliul Primăriei Râmnicului propunea, la începutul anului 1850, demararea lucrărilor pentru împrejmuirea în prima etapă a viitoarei grădini publice Zăvoiu.

În acelaşi timp, primăria invita pe inspectorul grădinilor publice din capitală să dea o direcţie în vederea organizării şi dezvoltării parcului.

Domnul Barbu Ştirbei, în dorinţa de a cunoaşte Ţara, oamenii şi tradiţiile strămoşeşti, realizează călătorii prin ţară. Astfel că, pe 7-8 august 1850, Barbu Ştirbei organizează o vizită prin judeţul Vâlcea, unde participă la Râmnic la înscăunarea lui Calinic ca episcop de Râmnic şi Noul Severin.

Cu ocazia acestui eveniment, râmnicenii au pavoazat localitatea şi i-au făcut domnului o primire deosebită. O mare parte din manifestările închinate primirii domnului Ştirbei s-au realizat în frumosul loc numit Zăvoiu. Barbu Ştirbei, încântat de frumoasa primire şi de peisajul Zăvoiului, dă la 9 august 1850 un ofis domnesc prin care trece acest Zăvoiu în proprietatea Consiliului Orăşenesc, ca să devină grădină publică .

„Noi, Barbu Dimitrie Ştirbei, cu mila lui Dumnezeu, Domn Stăpânitor a toată Ţara Românească.

Către Cârmuirea judeţului Vâlcea. Cu prilejul vizitii ce am făcut acestui oraş Râmnicu, luând în băgare de seamă că singură natura, a voit sa-l înzestreze şi cu înfrumuseţarea locului numit „La Zăvoiu”, căruia i-am găsit că nu-i lipseşte decât puţina îmbunătăţire şi regulare spre a sluji de preumblare obştească şi dorind a înlesni orăşenilor râmniceni o mulţumitoare petrecere într-acel loc, noi întocmim o Comisie alcătuită de dumnealor paharnicul Alecu Bujoreanu, serdarul Constantin Vlădescu, care va fi casier, şi pitarul Mihalache Oramulu, cu însărcinarea de a se îndeletnici îndată întru formarea acelui loc, prin împărţire cu drumuri regulate şi alte naturale îmbunătăţiri în grădina de preumblare obştească; spre care sfârşit, îi şi încredinţăm una suta icosari noi din partea noastră, iar, apoi, pentru a ei ţinere în stare bună, îi facem venit anual de lei cinci sute din casa Sfatului Orăşenesc al acestui oraş.

Comisia pentru formarea acelii grădini, se va povăţui şi de deosebitele cunoştinţe ce unii din orăşeni pot avea despre asemenea lucrare mărginându-se săvârşirea ei în zisa sumă de icosari ce încredinţăm.

Dumnealui cârmuitorului judeţului, împărtăşind dumnealor numitelor persoane însărcinarea ce punem la cale va fi şi preda în primirea serdarului Vlădescu, secreterul comisiei, acei una suta icosari pe care îi trimite pe lânga acest ofisu.

Urmează iscălitura Marii-Sale.

Oraşul Râmnicu –Vâlcii, 1850 august 9.”^[4]

Persoanele prevăzute în ofisul domnesc aveau atribuţii bine definite în vederea realizării parcului, ceea ce îi determină să ia măsuri în amenajarea şi îmbogăţirea parcului cu obiective recreative.

Domnul Barbu Ştirbei face un gest edificator la împlinirea acestei frumoase grădini prin donarea a 100 icosari.

Gestul domnului a fost urmat de încă 46 de persoane, care donează suma de 2552. Menţionăm pe câţiva dintre cei mai importanţi donatori ca: Grigore Otetelişeanu 225, Ion Călinescu 157, Nae Iancovescu cuviosul Ionichie, egumenul mănăstirii Hurezu, cu suma de 289 şi alţii .[5]

O primă măsură pe care o ia Consiliul municipal este de a continua lucrările de împrejmuire a grădinii cu gard, pentru a fi ferită de răufăcători.

Un alt pericol pentru parc era Râul cel Mare, atunci când venea învolburat de la munte, având posibilitatea să se reverse peste parc producând mari pagube.

Pentru a preveni viiturile râului, era de trebuinţă să se facă zăgazuri şi diguri de apărare pe cursul râului, cu împliniri de fascine şi aşezarea de piatră deasupra, între parii deja bătuţi în pământ. Astfel au construit mai multe diguri pe malul râului formând obstacole în calea viiturilor.[6]

Odată cu descoperirea în 1854 a izvoarelor de apă minerală în parcul Zăvoiu, a apărut şi ideea de valorificare a lor în folosul sănătăţii prin transformarea urbei în staţiune baleno-climaterică, care ar fi adus prosperitate oraşului .

Cercetările geologice ce se făceau în anul 1862, în arondismentul Călimăneşti-Olăneşti, în vederea studierii apelor minerale, au determinat şi pe edilii Râmnicului să intervină să se facă cercetări geologice în parcul Zăvoiu, pentru a da la lumină calităţile curative a celor două izvoare minerale. „Se cunoaşte că au mai puţină folosinţă aceste ape în tratarea reumatismului, tropei şi boalei sifilisului.”[7]

De la acea dată, se fac tot felul de intervenţii pentru a se putea valorifica calităţile izvoarelor prin construirea unui stabiliment balnear.

Cu prilejul ridicării planului de la 1856-57 a moşiei vetrei episcopiei Capela şi a râului Râmnic, de o echipă de topografi austrieci, condusă de inginerul C. Sveder, se realizează şi o schiţă de sistematizare a parcului Zăvoiu, la sugestia inspectorului grădinilor publice din Capitală, ce fusese invitat de Consiliul oraşului Râmnic.

Schiţa realizată de inginerul C. Sveder a pus bazele parcului actual, cu cele trei alei paralele în lungul grădinii, întretăiate de alte alei paralele, dar perpendiculare pe Râu. Aleea centrală era marcată de trei ronduri străjuite de bănci de odihnă şi stâlpi cu felinare pentru iluminat. Structura parcului se păstrează şi astăzi .[8] Pe alei s-a cărat pietriş mărunt de râu, care a fost presat cu tăvălugul.

La început, o mare parte din parc era folosit pentru agricultură, păşunat şi livezi de pomi fructiferi. Specialiştii din Bucureşti au sugerat îmbogăţirea parcului cu esenţe de copaci din zonă. S-au selectat şi adus copaci din zona Zmeurat-Cacova, Păuşeşti şi Călimăneşti. Parcul Zăvoiu, pentru a putea păstra o ţinută de grădină publică, a fosdt încadrat cu un grădinar şi cu oameni pentru întreţinerea lui. Orăşenii îndrăgostiţi de frumosul naturii au solicitat să se facă şi răzoare cu flori. Primăria, sensibilă la acest deziderat, construieşte sere pentru flori şi aduce din Austria trandafiri şi seminţe de flori, câtre sunt vândute şi râmnicenilor amatori de flori.[9]

Una din sursele principale de apă potabilă a oraşului în secolul al XIX-lea erau izvoarele din Zăvoiu.

Izvoarele au fost captate prin bunăvoinţa cetăţenilor în doua cişmele: una de zid, acoperită cu şiţă şi alta de piatră, acoperită cu tablă. În anul 1833, Naum Fântânarul a reparat conductele de aducţiune a apei ce era adusă din Zăvoiu spre fântânile din oraş. Ioan Rogazinschi, în anul 1859, a reparat fântâna monumentală construită de Constantin Turbatu la 1844, fântâna care i-a purtat şi numele. Izvoarele cu apă minerală erau captate şi orăşenii le foloseau cu multă grijă.

Lângă aceste izvoare, se aflau chioşcuri metalice cu bănci de odihnă pentru persoanele care făcea tratament.

Problema valorificării izvoarelor minerale într-un stabiliment devine din nou de actualitate, în 1869, în preocupările Consiliului municipal, care aprobă a se clădi în grădina publică din acest oraş un stabiliment cu şase camere pentru băi, în vederea valorificării izvoarelor minerale. Consiliul invită pe inginerul judeţului să realizeze proiectul în limita sumei alocate în buget de 4700 lei.

În şedinţa din 30 aprilie 1870 a Consiliului municipal al oraşului Râmnicu s-a dat citire decretului domnesc al prinţului Carol I, care decreta:

     „ Prinţul Carol I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţională Domn al Românilor, la toţi de faţă şi în viitor sănătate am decretat şi decretăm:

- Construirea tribunalului judeţean şi a curtei de juraţi;

- Construirea unui stabiliment de băi la izvoarele de apă minerală din grădina publică a oraşului Rm. Vâlcea, în vederea sumei alocate în buget pentru această lucrare.”[10]

Decretul prevede în continuare şi construirea în parc a unui tir local şi terenul repartizat acestui obiectiv recreativ. Prefectura trebuia să repartizeze terenurile trebuincioase pentru aceste lucrări, iar Ministerul de Interne era însărcinat pentru executarea acestui decret.

După informaţiile pe care le-a primit, inginerul Claus a aflat că primăria doreşte să îmbunătăţească Grădina publică din Zăvoiu într-un „fason” mai sistematic şi să realizeze un stabiliment pentru băi cu izvoarele minerale din această grădină.

Aceasta era în folosul bolnavilor, dar şi în folosul Casei Comunale.

Inginerul stabileste că, pentru a face o cheltuială cu folos urbei, este necesar mai întâi să se facă studierea izvoarelor, pentru a se şti dacă apele de la izvoare sunt temporare, câtă apă curge în 24 ore, volumul fiecărui izvor cu proprietăţile fiecăruia şi la ce poate fi folositor.

Urma să se aibă în vedere despărţirea izvoarelor minerale de cele dulci, de băut, şi pentru a se vedea dacă ele pot fi îndestulătoare pentru alimentarea fântânilor în oraş.

Inginerul Claus propune doua schiţe de stabiliment care puteau fi construite ţinându-se cont de debitul izvoarelor conform tabelului original anexat.[11]

În tabel se prevede, în prima schiţă, construirea a trei camere cu câte o baie fiecare, două camere cu câte două băi şi o cameră cu trei băi şi două camere pentru duşuri.

De asemenea, era prevăzută o cameră pentru administraţie, o sală de aşteptare şi camera de rufe.

În schiţa a doua, se prevedeau:

                        - 6 odăi de cate o baie;

                        - 3 odăi de câte o baie;

                        - 3 odăi de câte o baie;

                        - un salon pentru baie, muscalescu (masaj), cu toate                                   maşinile necesare;

                        - 12 cabine de scânduri cu un bazin, care să fie de cel                     puţin 8 metri lungime şi 5 metri lăţime;

                        - 3 camere duşuri, în salonul de baie, muscalescu;

                        - o cameră de rufe;

                        - un salon al administraţiei pentru primirea publicului;

                        - un bufet mic.

Acest stabiliment, afară de acele de lângă bazin, sunt a se face de ziduri, care pot să coste 20.000 lei până la 25.000 lei.[12] Acest gen de local trebuie sa aibă fundaţie şi elevaţie de piatră şi, în rest, să fie construit din scândură bine legată în stil elveţian.

Aceste schiţe au fost făcute de inginerul I. Claus şi propuse, spre discutare şi aprobare, Consiliului orăşenesc. Realizarea uneia dintre aceste schiţe de proiect urma să se aprobe în funcţie de rezultatul studiului geologic. Inginerul Claus s-a oferit să facă şi sondajul în parc pentru determinarea volumului izvoarelor şi, în felul acesta, să grăbească începerea lucrărilor. Cercetările în vederea studierii apelor din parc mergeau anevoios şi prost, ducând la secarea cişmelei de lângă pavilion, lipsind în felul acesta populaţia oraşului de apă.

Construirea stabilimentului este scos la licitaţie, dar nu s-a prezentat nici un solicitant. Prefectul judeţului decide să se facă cunoscut pe tot cuprinsul districtului Vâlcea, ca amatorii ce vor dori a se angaja în construirea unui stabiliment cu şase camere de băi în grădina publică a oraşului să se prezinte în sala Consiliului judeţean.[13]

După mari eforturi, se reuşeşte, prin oferta firmei lui Carol Novac din Brezoi, să se contracteze lucrarea pe care acesta o şi execută.

Consiliul Comunal al oraşului Râmnicu este convocat să se întrunească la Primărie, în ziua de 17 februarie 1882, pentru a i se pune în vedere şi pentru a delibera cererea de moştenire a defunctului Carol Novac pentru suma de 18.000 lei ce o datora Primăria pentru lucrările de construire a stabilimentului din Zăvoiu.^[14]

Primăria, cu ajutorul Prefecturii, lichidează toate obligaţiile financiare pe care le avea faţă de moştenitorii lui Carol Novac, astfel că stabilimentul devine proprietatea Primăriei.

Serviciul militar al armatei trimite soldaţi să facă tratament balnear la băile minerale din parcul Zăvoiu, ţinând cont de calităţile curative ale apelor minerale.^[15]

Parcul Zăvoiu, fiind o insulă înconjurată de apă curgătoare, avea legăturile cu populaţia limitrofă prin poduri de lemn. Se construieşte o podişcă spre Inăteşti, după planul inginerului Dragalina, lungă de 16 stânjeni şi lată de un stânjen, efectuată de muncitorii din Bogdăneşti, angajaţi de comisarul municipal.^[16]

Legătura cu oraşul o avea printr-un pod la intrarea în parc care se afla într-o stare deplorabilă. Consiliul Primăriei hotărăşte reconstruirea podului din gorun, cu parapet de suire, încât să fie mai comod vizitatorilor.

În acelaşi timp se dispune şi construirea unor porţi la intrare tot din gorun, frumos lucrate, iar balamalele să fie făcute din fier precum cele de la Şcoala de băieţi.^[17]

Din documentele vremii, reiese ca Primăria a păstrat caracterul iniţial de parc de odihnă şi preumblare publică a Zăvoiului de-a lungul timpului.

Jurnalul oficial al Principatelor Unite „Monitorul”, din 11 iunie 1862, apreciază iniţiativa D-lui Stănuţă Cezianu şi a Primăriei de a construi un pavilion în parc.

S-a făcut apel la opinia publică de a subscrie pe o lista publică donaţii în vederea realizării acestui obiectiv, unde să se organizeze diverse manifestări culturale şi economice.

De-a lungul anilor, de la înfiinţarea parcului până la acea dată, au mai fost o serie de persoane cu dragoste faţă de Zăvoiu care au contribuit cu o serie de iniţiative. De exemplu: Dl. Zisu Dumitrescu a construit, în anul 1855, o şosea şi un rând de scânduri pentru şedere pentru 70 de persoane; Ion Călinescu a montat 20 de felinare; Nicolae Iancovescu din Râmnic a donat suma de 100 lei şi a mai montat 12 felinare; Harabie Zugrăvescu a construit o şosea şi un rând de scânduri pentru şederea a 30 de persoane.^[18]

„Populaţia oraşului vine în ajutorul săvârşirii pavilionului şi în susţinerea amenajării grădinii publice, prin subscrierea a 177 persoane, cu suma de 5434 lei. Jurnalul „Monitorul” popularizează în continuare activitatea inimoşilor râmniceni, care s-au implicat să dea o alură cât mai civilizată şi de farmec a Zăvoiului.”^[19]

Construcţia pavilionară a fost concepută din trei camere mari unite între ele prin arcade şi pereţi exteriori deschişi înconjuraţi de un parapet de un metru înălţime cu poliţe, dând aspectul unui foişor uriaş. Intrarea în pavilion se făcea prin patru scări de piatră de Alunu, frumos cioplite şi cu portiţe la   fiecare intrare. Toata fierăria folosită era confecţionată la Şcoala de meserii. Tavanul era placat cu blană de brad dând posibilitatea montării unei bare de fier de care erau montate 14 lămpi de iluminat şi în centru una cu trei lumini. Interiorul pavilionului era mobilat de jur împrejur cu bănci cu spătar pentru şedere şi în mijlocul spaţiului se aflau patru mese înalte de brad şi 14 scaune.

Prefectura şi poliţia locală recomanda D-lui Gustav Simianu, antreprenorul construcţiei, să urgenteze lucrările de terminare a pavilionului.^[20]

Construcţia pavilionară era multifuncţională, aici se puteau organiza manifestări culturale, expoziţii agro-economice, concursuri, primiri de personalităţi etc.

În Zăvoiu se mai afla un magazin de lemn, ce se numea bufet, acoperit cu şindrilă, cu pereţi de scândură de brad, având înăuntru un ogeac de cărămidă pentru trebuinţele bufetului, doua ferestre cu obloane de brad şi o uşă cu balamale metalice.

Pentru a avea un aspect frumos, s-a refăcut bufetul tot din lemn, dar construit în stil elveţian şi cu bucătărie alăturată. Toţi cei care concesionau Zăvoiul dădeau o chirie aparte pentru restaurant, fiind foarte rentabil.

Stabilimentul băilor a suportat o serie de modernizări, cu concursul doctorului Suciu şi a inginerului şef Sachety, pe care primarul i-a sprijinit pentru a transforma băile într-un stabiliment balnear. Pentru a da mai multă consistenţă tratamentului, s-a adus apă sărată cu butoaiele de la izvorul Moresu de la Ocnele Mari.^[21]

Primăria urbei Râmnicu Vâlcea tipăreşte un „Anunciu”, prin care aduce la cunoştinţa generală începerea, cu data de i Iunie 1896, a stagiunii băilor comunale din grădina Zăvoiu, unde se pot face băi calde şi reci cu apa pucioasă şi sărată.

Publicul avea la dispoziţia sa, pentru cură, ape minerale pentru căile respiratorii şi urinare. Dr. Sabin va sta la dispoziţia publicului pentru a da explicaţii şi pentru a conduce tratamentul bolnavilor pe tot timpul acestui sezon.

Primăria a mai pus la dispoziţia vizitatorilor acestor băi Muzica militară a Regimentului 2 Dorobanţi, care va distra publicul în grădina băilor, de la ora 7 pana la 10 dimineaţa şi de la ora 4 până la 7 seara.^[22]

Parcul Zăvoiu oferea un cadru ambiant cu surprize prin prezenţa unui pavilion, unde se puteau organiza expoziţii, concursuri şi alte genuri de manifestări.

Parcul a avut vizitatori de elită ca Barbu Ştirbei, Ioan Alexandru Cuza, iar regelui Carol I, în anul 1867, i s-au organizat manifestări de mare anvergură, cu jocuri de lumini şi serbări populare.

Nici viaţa spirituală creştină nu a rămas străină de acest parc. De Bobotează, Prea Sfinţitul Episcop D. D. Athanasie, înconjurat de clerul catedralei episcopale, precedat de Prea Cucernicul Proteiereu al judeţului Vâlcea şi de preoţii oraşului, de steagurile şi felinarele bisericilor şi urmat de autorităţile civile şi militare, de popor şi armată, va pleca la grădina publică „Zăvoiu”, străbătând strada Traian, Mihai Bravu şi strada Călăraşilor, iar în grădina Zăvoiu, în pavilion, va săvârşi sfinţirea apelor în vase înadins preparate. În timpul când se va cânta treparul „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne”, unul din preoţi, la râu va sfinţi apele. După sfinţirea apelor, preoţii se vor întoarce la bisericile lor. Atât la plecare, cât şi la întoarcere, vor suna clopotele la toate bisericile din oraş. Şcolile din oraş se întreceau în organizarea de manifestări culturale în pavilionul din Parc, cu diferite ocazii.^[23]