Istorie Locala

Grija pentru asistența și educația copiilor mici, la noi în țară, va fi oglindită în unele inițiative particulare, între care, înființarea azilului „Manea Brutaru”, în anul 1798, la București, care adăpostea și îngrijea la început 80 de copii[2]. Asemenea inițiative le întâlnim în anii următori și în alte zone ale țării, inclusiv în Transilvania. Ființarea unor astfel de instituții înainte de legiferarea lor, avea o existență efemeră, datorită condițiilor materiale nesigure, deoarece se întrețineau din subvenții particulare. Menționăm că interesul nostru pentru noile instituții educative sporește și ca urmare a dezvoltării lor în statele europene. Este semnificativă în acest sens, vizita în Elveția, pe care o face în anul 1883, unul dintre deputații parlamentului, profesorul Nicolae Ionescu, participând la o expoziție de lucrări pedagogice și, revenit în țară, susține în Camera Legislativă, la 13 februarie 1884, înființarea grădinilor de copii de către stat. Intervenția sa plină de argumente în favoarea noilor instituții pleda pentru ideea transpunerii lor în practica educativă românească, deoarece ar „deschide o eră nouă”, întrucât sosise momentul ca la baza învățământului public să fie „grădina de copii, cu jocurile și ocupațiile ei cu adevărat educative”[3].

La 20 octombrie 1885, ziarul „Liberalul” publica un articol semnat de cunoscuta cercetătoare în științe pedagogice, Ana Monastireanu, în care este susținută necesitatea înființării și extinderea grădinei de copii în toată țara.

„Aceste institute, ca orice idee nouă, numai după multă luptă și-au câștigat recunoașterea pe tărâmul general al pedagogiei și literaturii. Astăzi – se preciza în articol – vorbesc despre foloasele acestor institute cei mai distinși pedagogi și, pe zi ce merge, convincțiunea devine generală, cum că chiar așa de mare este necesitatea de grădini de copii ca și școalele elementare. Numeroși pedagogi cu idei înaintate nu se îndoiesc a susține că până când școalele elementare nu vor fi puse în legătură cu astfel de institute, până când lângă fiecare școală elementară nu va fi grădină de copii, educația și instrucția elementară nu poate împlini acea sferă de activitate pentru care este chemată și nu se poate ridica la acel grad de perfecțiune la care trebuie să se ridice, spre a deveni factorul culturii generale și al reabilitărei moravurilor”.

Conceptul de grădină de copii și capacitatea educativă a acestei instituții devine un subiect important în dezbaterile pedagogice, la congresele și conferințele anuale județene ale corpului didactic, la care participau cei mai de seamă dascăli, care pledau în favoarea înființării grădinilor de copii într-o formă instituționalizată.

O contribuție remarcabilă în această direcție are lucrarea „Grădina de copii sau educațiunea fröebeliană” a profesorului de filozofie, Ion Florentin, din Iași – apărută în 1884, revăzută și completată în 1887, care pune pentru prima dată bazele testamentare ale grădinii de copii în istoria învățământului preșcolar din țara noastră.

Prin articolele sale publicate în special în ziarele „Curierul” și „Universul”, profesorul din Iași milita cu consecvență pentru educația copilului înainte de școală. El pornea de la premisa că grădina de copii constituie „puntea stabilă dintre casă și școală” și că prin aceasta se dă copiilor „indispensabila tranziție”, fără de care copilul, trecând la școală, se vede într-o lume pentru care el nu este „preparat” și se simte foarte străin și prea anevoie se poate deprinde cu ea. Tot prin grădina de copii, profesorul Florentin considera că fiecare copil se educă cu grijă și „pe nesimțite... pentru a deveni cu mai mare siguranță și ușurință cetățean bun din toate punctele de vedere”[4].

Un rol important în constituirea viitoarelor nuclee instituționalizate ale grădinilor de copii l-a avut „Societatea română pentru grădini de copii”, înființată la 1 aprilie 1881, cu sediul în București, desfășurându-și activitatea în țară prin numeroase filiale județene.

Societatea își propunea să ajute familia în educația copiilor de vârstă fragedă, de la 3 la 7 ani, pentru a le dezvolta, într-un mod armonios, fizicul și capacitatea intelectuală și morală. Din Comitetul de conducere făceau parte personalități de prestigiu ale vieții publice și științifice românești, între care și „părintele” armatei moderne române, generalul Emanoil Ion Florescu, ca vicepreședinte, născut în Râmnicu Vâlcea, care, de la 25 iulie 1891, devenind președintele Societății, va avea o influență covârșitoare pentru impulsionarea și extinderea grădinilor de copii în județele țării[5].

Ideea înființării grădinilor școlare în localitățile din județul Vâlcea constituie un subiect viu disputat în dezbaterile conferințelor corpului didactic din anii 1890 și 1891, oglindit apoi în statutul și activitatea „Societății Corpului Didactic din Școlile primare din Vâlcea”, înființată la 16 august 1891[6].

Unele forme incipiente care constituiau un preludiu ce anunța viitoarele grădini de copii, având un caracter temporar, servind numai pentru îngrijirea fraților mai mici ai școlarilor, deoarece neavând cine să-i supravegheze acasă, la rugămintea părinților și în înțelegere cu dascălii școlilor, aceștia îi „preparau” fie în aceeași clasă cu frații lor, fie la casa învățătorului. O asemenea activitate conjuncturală, de nevoie imediată, o întâlnim la Govora, învățător Gh. Mateescu (1891), Zătreni, învățător I. Popescu (1896), Bătășani, învățător I. Diaconescu (1897), Făurești, învățător Mihai Popescu (1897), precum și în comunele Ștefănești, Costești-Bistrița, Voicești, Brezoi, Titireciu, Vaideeni, Marcea (1899) etc[7].

Așadar, ideea majoră care se desprinde din activitatea școlară a învățătorilor, din conferințele corpului didactic și din mesajul cuprins în rapoartele și procesele verbale ale reuniunilor pedagogice ale corpului didactic din Vâlcea, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, converg către concluzia că familia – instituție cu un rol marcant în dezvoltarea copilului – nu poate fi singurul centru unde acesta trebuie pregătit pentru școală, pentru viață.

De aceea, se impunea înființarea unei instituții de educație care primește copiii de la 3 până la 6 sau 7 ani, nu numai pentru a-i ocupa, potrivit cu firea și vârsta lor, ci și pentru a le întări organismul, a le deprinde simțurile, a le dezvolta mintea, a-i familiariza cu natura și societatea omenească și, mai ales, pentru a le „educa inima și voința”[8]. Totodată, grădina de copii avea menirea de a face legătura între familie și școală, fără să diminueze cu nimic educația părintească în familie, nici să intre în sfera drepturilor și îndatoririlor școlii, ea acoperind astfel un mare gol ce despărțea aceste instituții educative.

Cu toate că într-un proiect de lege din anul 1886, nefinalizat, se menționează pentru prima dată „grădina de copii”, primele dispoziții normative prin care se reglementează înființarea grădinilor de copii apar cu zece ani mai târziu, în „Legea asupra învățământului primar, primar profesional, primar superior și normal primar”, din inițiativa lui Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice, la 29 aprilie 1896.

Prin legea menționată, „autoritățile comunale și județene, asociațiile de binefacere și persoanele particulare (art. 36) care vor să înființeze grădini de copii publice vor trebui să ceară autorizarea ministerului, care nu o va da decât când vor justifica faptul că au mijloace suficiente pentru a asigura existența și buna funcționare. Aceste instituțiuni vor fi supuse regulilor relative la grădini de copii, stabilite prin regulamentul școalelor private”[9].

Operativitatea acțiunii legislative, proprie lui Spiru Haret, este ilustrată faptic că, la 4 iulie 1896, se publică Regulamentul școalelor private, în care grădina de copii se bucură de o atenție deosebită din partea legiuitorului.

Introducerea într-un document pentru organizarea și funcționarea învățământului, a primelor norme legate de organizarea grădinilor de copii, de pregătirea cadrelor de specialitate pentru aceste instituții, precum și publicarea primei programe oficiale, ni le explicăm prin faptul că Spiru Haret, pentru a da viață inițiativei particulare, prin lege, a implicat statul, care, de la început, a încurajat demersul privat.

Documentele de arhivă ne aduc suficiente mărturii pentru a susține că în Vâlcea au existat unele forme incipiente de grădini de copii, personalizate în „zelul unor inimoși dascăli”, care funcționau sporadic în școală sau la casa învățătorului, încă din anul 1880, și chiar mai înainte.

Învățătorul preot Florea Pleșoianu, de la școala Malaia[10], își făcuse un obicei, în anul 1882, de a opri câțiva școlari cu frații lor mai mici, în zilele de iarnă, dar și în timpuri „nenorocite”, cu ploi și furtuni, pentru a-i ocroti de primejdiile ce le întâlneau pe „drumuri întroienite și cu revărsări de ape vijelioase”, pentru a-i proteja și pentru a le oferi micuților săraci din „bucatele învățătorului”. Asemenea gesturi părintești sunt semnalate documentar și în preocupările învățătorilor V. Puțureanu, din Mihăești (1882) și Ion Godeanu, din Dozești (1887)[11]. Tot așa a procedat și învățătorul Nicolae Rădulescu, de la Școala Ghioroiu, în anul 1896, când a găzduit câțiva copii mici din satul vecin, Poenari[12]. În timpul acestor găzduiri, învățătorul, împreună cu soția, se ocupau cu drag de ei, oferindu-le câte o „povestioară” pe înțelesul lor, unele „jocuri” cu diferite obiecte din lemn, cârpe și hârtie sau îi „îndeletniceau” să învețe simple rugăciuni.

Asemenea exemple nu sunt singulare. Dacă vom analiza cu atenție legislația cu privire la activitatea grădinii de copii în perioada haretiană (1896-1910), vom constata o evoluție pozitivă în practica noilor instituții preșcolare, atât în ceea ce privește conținutul activităților specifice, cât și privitor la spațiul și funcționalitatea ei administrativă.

Grădinile de copii existente în județul Vâlcea aveau deja un statut personalizat, ele fiind adevărate „stabilimente de primă educațiune”, în care copiii de ambele sexe primesc în comun îngrijirile necesare pentru dezvoltarea lor fizică, intelectuală și morală și „un început de instrucție elementară”[13].

Referitor la activitățile specifice învățământului din grădinile de copii vâlcene, se poate spune că acestea cuprindeau o arie educativă complexă cu jocuri, mișcări graduale însoțite de cântări atractive, exerciții manuale, cunoștințele cele mai „uzuale” și primele „principii de educație morală”, exerciții de vorbire, povestiri, primele elemente de desen etc[14].

Cât privește conducerea instituției preșcolare, Regulamentul din 4 iulie 1896 prevedea ca grădinile de copii să fie puse întotdeauna sub „direcțiunea unei femei”. Această prevedere reflecta la acea vreme posibilitatea femeii de a se apropia cu dragoste de copilașii cărora le dă viață și armonie, pe care-i iubește și-i educă, cu alte cuvinte, această orientare constituia o reflectare semnificativă a sentimentelor materne canalizate spre „vlăstarele plăpânde”, sensibile la o educație controlată în ansamblul ei.

Pregătirea directoarei grădinii de copii, oglindită în Regulament, era superioară pregătirii învățătorilor, deoarece ea trebuia să fie, mai întâi, absolventă a unei școli normale, a unui externat secundar de fete, precum și posesoarea unui certificat de aptitudini pedagogice[15].

Prima grădină de copii din județ a fost înființată, la 15 februarie 1908, având aprobarea Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, în orașul Râmnicu-Vâlcea. Ea avea un caracter privat și era subvenționată, de la început, din fondurile Societății cooperative „PROVIDENȚA”, fără nici o altă obligațiune pentru stat[16].

Din corespondența Societății „PROVIDENȚA” cu M. I. C., rezultă preocupările acesteia de a da grădiniței o funcționalitate în consens cu scopul pentru care a fost înființată, de aceea, solicita ministerului numirea cât mai grabnică a unei conducătoare de specialitate, cu o „înaltă” calificare, numire pe care ministerul o face prin d-ra Eliza Nicolaide, care, din motive personale, nu se va prezenta la post.

În această situație, pentru a mai tempera graba Societății „PROVIDENȚA” de a da în funcțiune grădina de copii, fără să îndeplinească toate condițiile impuse de lege, revizorul școlar, Ștefan Kirițescu, informa ministrul că „până la 1 aprilie 1909 nu e nevoie de a vă recomanda vreo conducătoare pentru grădina de copii înființată (sic) de Societatea cooperativă «PROVIDENȚA» din Râmnicu-Vâlcea, deoarece numita Societate încă nu a terminat complet localul construit anume pentru aceasta, din curtea bisericii «Toți Sfinții»”. Revizorul asigură forurile ministeriale că „de îndată ce localul și mobilierul cerut vor fi gata, mă voi referi în mod detaliat dacă acea grădină de copii funcționează cu autorizația forurilor Onor Minister, cerându-vă a trimite în același timp o conducătoare titulară și capabilă de așa delicată instituțiune”[17].

Construcția grădinei de copii va fi terminată abia după mai bine de un an de la aprobarea înființării ei, iar pe baza autorizației de funcționare, nr. 56, obținută la 9 iulie 1909, va fi inaugurată și dată în folosință la 1 septembrie 1909.

Cea dintâi directoare (educatoare și coordonatoare) a Grădinei de copii din Râmnicu-Vâlcea va fi Cristina Șt. Popescu (n. la 24 dec. 1874), care începe anul școlar 1909/1910 cu 60 de copii (30 de băieți și 30 de fete)[18].

Așadar, în prima zi a lui septembrie 1909, într-un local construit special în acest scop, în zona centrală a orașului, în curtea bisericii „Toți Sfinții”, s-a deschis, din inițiativa unei societăți de binefacere, Grădinița de copii nr. 1, prima instituție de acest fel din Râmnicu-Vâlcea[19].

În ceea ce privește capacitatea de cuprindere a copiilor în spațiul destinat pentru instituțiile de preșcolari, rezultă că la Râmnicu-Vâlcea, în primul an, Grădina de copii putea să cuprindă maximum 60 de preșcolari[20], însă din lipsa dotărilor necesare, în special a băncilor (avea numai 12 bănci, fiecare cuprinzând câte 4 copii), s-au înscris inițial 48 de copii, iar până la 1 octombrie 1909, adăugându-se băncile necesare, s-au mai înscris încă 12 copii[21].

Interesant este că legislația haretiană (la art. 30) prevedea ca localul unei astfel de instituții preșcolare să cuprindă, pe lângă sălile destinate pentru exercițiile copiilor, un loc acoperit și o curte cu grădină pentru „jocuri și recreațiuni”. Astfel, sălile de exerciții trebuiau să fie „îndestul de spațioase”, ca fiecare copil să beneficieze de un spațiu de 4 mp., iar în curte, pe terenul de joc, să aibă un spațiu de minim 3 mp. Aceste prevederi din regulament confirmă că noua instituție de învățământ se bucura de o bună colaborare cu instituțiile medico-sanitare abilitate să sprijine și să urmărească respectarea normelor de funcționare.

Practic, condițiile materiale precare în care funcționau unele grădini de copii din județ, nu permiteau întotdeauna desfășurarea activităților la standardele solicitate de regulament[22].

O altă instituție de învățământ preșcolar, care va funcționa în premieră în mediul rural, tot de la 1 septembrie 1909, a fost grădina de copii din Brezoi. Ea își va deschide activitatea cu un efectiv de 60 de copii (26 de băieți și 34 de fete), având ca educatoare „specializată” și directoare, pe Gheorghe Maria din localitate[23].

Din analiza frecvenței copiilor pe parcursul a patru ani, respectiv, în perioada 1909-1913, rezultă că la Grădina de copii din Râmnicu-Vâlcea, deși a existat o frecvență „fluctuantă”, nu a condus la nici o întrerupere a activităților și nu a afectat cu nimic procesul educativ al copiilor. Astfel, din 60 copii înscriși în anul școlar 1909-1910 au frecventat „regulat” 51, iar 9 copii au înregistrat mai multe absențe pe parcursul anului[24]. În anul școlar 1911-1912, la aceeași grădiniță din Râmnicu-Vâlcea, din 51 de copii înscriși au frecventat permanent 43, iar 8 au absentat de mai multe ori până la sfârșitul anului[25].

La Grădina din Brezoi, în același an, din 58 de copii înscriși au frecventat normal 55 și numai trei copii au avut o prezență sporadică. Din rapoartele educatoarelor rezultă că frecvența deficitară nu se datora unor motive de sănătate, ci, condițiilor atmosferice nefavorabile, timpului ploios sau unor ierni cu zăpadă abundentă, care afectau pe acei copii care veneau de la mari distanțe[26].

Interesul pentru învățământul preșcolar fiind într-o continuă creștere, era necesară și apariția primei Legi speciale pentru școalele de copii mici (denumire schimbată a grădinilor de copii), publicată la 2 iunie 1909[27].

Potrivit Legii din 1909, scopul înființării acestor unități era de a sprijini și completa educația familiei, de a dezvolta fizicul și simțurile copiilor, de a-i prepara astfel pentru a putea urma cu mai multă ușurință și mai mult folos învățământul primar. Noua Lege insera și schimbarea denumirii cadrelor didactice din grădinile de copii, în loc de educatoare, „maestre de copii mici” și aveau, de astă dată, aceleași drepturi și datorii ca și ale membrilor corpului didactic din învățământul primar.

În sprijinul aplicării Legii învățământului din 2 iunie 1909, se elaborează „Regulamentul pentru administrarea interioară a școalelor de copii mici”[28], care prevedea gratuitatea învățământului preșcolar, la care aveau acces copiii din ambele sexe de la vârsta de 4 ani împliniți, până la 7 ani sau până la înscrierea în clasele primare. Frecventarea grădinilor de copii era obligatorie pentru copiii de 6 ani, iar numărul maxim de copii pe care îi avea o singură educatoare nu putea trece de 40. Cât privește durata cursurilor grădinilor de copii mici și a cursurilor primare, era de la 1 septembrie până la 25 iunie, beneficiind de vacanțele de Crăciun (24 decembrie – 8 ianuarie), de Paști (din sâmbăta Floriilor până la duminica Tomii) și vara (25 iunie – 25 august). Programul de activitate se desfășura în timpul verii, de la 8 la 11 și de la 3 la 5, iar în timpul iernii, de la 9 la 12 și de la 2 la 4[29].

Pentru a da curs prevederilor Regulamentului, revizorul Gh. Ionescu făcea cunoscut, prin circulara din 19 februarie 1910, celor două conducătoare de Grădină de copii (Râmnicu-Vâlcea și Brezoi), precum și pentru „diriginții școalelor unde se află asemenea grădini”, că, prin Legea promulgată la 10 ianuarie 1910[30], obligativitatea învățământului se stabilea să înceapă de la vârsta de 6 ani, iar copiii trebuiau să urmeze, de la 1 septembrie, o clasă de „preparație” înainte de a intra la școala primară propriu-zisă. Se mai stipula că măsura aceasta se va aplica la localitațile unde existau grădini de copii, în limita locurilor disponibile și pentru copiii care nu cunosc limba română, pentru pregătirea lor „preliminară” de a fi apți pentru a urma cursurile școalei primare respective.

Din situațiile prezentate ulterior de cele două educatoare, rezultă că la Grădina de copii din Râmnicu-Vâlcea erau 25 de copii (din care 10 băieți și 15 fete), care „ating” vârsta de școală, iar la Brezoi, erau 32 de copii (din care 17 fete și 15 băieți), toți aceștia îndeplineau condițiile de vârstă pentru cursurile primare.[31]

Extinderea înființării noilor grădini de copii în județ la solicitarea părinților, dar, și ca o consecință firească și benefică a „preparării” din timp a acestora pentru învățământul primar, determină intervenția revizorului școlar, printr-o circulară, să tempereze elanul înființării de noi instituții preșcolare, atâta vreme cât acestea nu se încadrau în „lege”. Pe viitor „nu se va mai tolera” înființarea acelor grădini de copii dacă nu vor avea „cel puțin 40 de copii, absolut cu frecvență, în fiecare zi”. În aceeași adresă[32], conducătoarele de grădini de copii și diriginții de școli, erau atenționați să urmărească cu rigoare frecvența copiilor și să pună absențele zilnic într-un registru, iar dacă localul avea spațiu suficient, puteau să fie primiți până la 60-70 de copii, cu obligativitatea de a avea o frecvență „regulată”. Cât privește vârsta copiilor, erau preferați cei de 6 ani, apoi cei de 5 ani, iar la „nevoie” erau primiți și cei de 4 ani.

Interesante pentru acea vreme sunt recomandările psiho-pedagogice, specifice vârstei preșcolare, pentru care educatoarele trebuiau să aibă o „purtare exemplară”, iar relațiile cu preșcolarii să se desfășoare într-un climat familiar, folosind în fiecare clipă ”tonul cel mai blând și vocea cea mai domoală”. Pedeapsa personală era interzisă, fie ea cât de neînsemnată[33].

Pornindu-se de la premisa că întotdeauna copiii sunt „cuminți”, „cuvântul <<obraznic>> trebuie uitat cu desăvârșire, iar când sunt neastâmpărați, căutați în altă parte remediul de a-i aduce la ordine nesilită”[34].

Într-o altă circulară[35], revizorul Al. Zugrăvescu solicita conducătoarelor de grădini de copii din județ să aibă o evidență clară asupra activităților zilnice, care trebuiau consemnate în condica de prezență, „dimineața” înainte de ora 9, însoțite de toate detaliile specifice fiecărei lecții programate, precum și „piesele” care erau folosite ca material didactic în ziua respectivă. Se preciza ca „piesele” să fie confecționate și adunate de educatoare, urmărindu-se ca ele să fie „armonizate” cu obiectele din natură, dându-le astfel, un profund caracter „intuitiv”.

„Dacă asprimea vremii nu ne îngăduie să mergem în pădure, în câmpie... - se preciza de revizor în circulară - să aducem pădurea sau câmpia în școală, un ghiveci, două, în sala de clasă, înviorează mult atmosfera. Dacă aducem și o colivie cu păsărele, apoi bucuria copiilor va fi nemăsurată, mai ales de-i vom lăsa pe ei să ude florile și să dea semincioare păsărelelor”. Revizorul considera că vizualizarea directă a obiectelor din natură și contactul cu ea va constitui pentru copii „un bogat prilej de învățătură”.

Pentru deprinderea copiilor cu activitățile practice, „modelajul” devenise una dintre cele mai „rodnice” ocupații ale copiilor din învățământul preșcolar vâlcean. În lipsa plastilinei, se recomanda educatoarelor „cu prea mică cheltuială” să se facă pentru toată clasa „cocă”, iar lecția își va atinge scopul în mod „satisfăcător”. Educatoarele trebuiau să-și procure ele singure sau cu copiii tot materialul didactic necesar. Acesta trebuia să fie ușor de confecționat, alcătuit din cartoane de diferite forme, hârtii colectate de copii, bucățele de stofă, scânduri mici de brad, fag, stejar etc., chiar cutii de chibrituri în care copilul să găsească „o surpriză”, fie o mărgică sau ... „un nimic drăgălaș”.

Așadar, orice lucru dacă era utilizat cu ingeniozitate, purta cu sine un material „de vorbit, observație de făcut și multe calități de descoperit pentru copiii cei mici”.

Pentru realizarea unui ambient plăcut și a unei atmosfere atrăgătoare, educatoarele decorau clasa cu cât mai multe lucruri frumoase, interesante și într-o gamă largă de culori, în spații mici și variate. Fiecare educatoare, curând, va pune bazele unui „mic muzeu” cu obiecte lucrate de copii, muzeu alcătuit din modelaje, decupaje, desene, împletituri și cusături[36].

Pentru noile grădini de copii care se înființau, nu lipseau îndemnurile afective de care trebuiau să țină seamă educatoarele, în ideea de a se apropia, chiar mai mult decât un părinte, de sufletele gingașe ale copiilor.

„Aveți misiunea de a picura cei dintâi stropi de lumină în sufletul celor mici. E de esență divină această misiune - preciza revizorul Al. Zugrăvescu – ca din grădina dumneavoastră să răsară muguri de bunătate pentru omenire. Nu pierdeți din minte nici un sfat de-al nostru. Folosiți cu grijă tot ce vi se dă”[37].

Frecvența temelor cu privire la „Importanța grădinilor de copii pentru școala primară”, cuprinse în dezbaterile cercurilor culturale, programate la ședințele „intime și publice” ale corpului didactic vâlcean, din anii premergători izbucnirii și în timpul primului război mondial, aduc noi mărturii cu privire la preocuparea dascălilor de a „clarifica” în mintea săteanului sensul și importanța grădinilor de copii pentru pregătire „tranzitorie” a celor mici pentru școala primară.

Astfel de dezbateri le găsim în multe școli din comunele Ștefănești, Voicești, Lungești, Sutești, Ionești, Bujoreni, Costești-Bistrița, Bălcești, Gușoeni, Amărăști, Crețeni ș.a., unde sunt evidențiate „foloasele” ce le aduc grădinile de copii care „cultivă inteligența, simțirea și voința, așa că (pe copil – n.n) îl face pe deplin apt pentru reînvigorare și pricepere pentru materiile din cursul primar”[38].

Ca urmare a solicitărilor tot mai mari din partea părinților din Râmnicu-Vâlcea, la 1 septembrie 1915, se înființează Grădinița nr. 2, educatoare fiind Lucreția Iordănescu, care, la 30 august 1918, se va transfera la Grădinița din Brezoi[39].

Tot în acel an funcționa o Grădină de copii a seminarului monahal de la Mânăstirea Bistrița, cu o educatoare cu mare dragoste pentru copii și bine „preparată” pentru această activitate, Elena Th. Nicolaescu[40].

În afară de înființarea celor patru grădinițe, în Vâlcea mai funcționau, până la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, și alte instituții de învățământ de același profil.

Corpul didactic din învățământul preșcolar se confrunta, încă de la început, cu o mulțime de greutăți materiale, cu mentalitatea vremii, la care se adăuga fluctuația de cadre și instabilitatea existentă în învățământul de profil. Accesul personalului didactic la învățământul preșcolar era greoi, deoarece numirile se făceau fără să se țină seama întotdeauna de meritul și experiența didactică a persoanei în cauză, criteriile de promovare în grad erau nestimulative și descurajatoare.

Lipsa unui salariu decent și uniform – la orașe conducătoarele de grădini de copii primeau 130 lei pe lună, la sate, 70 lei – stabilite și acestea în mod arbitrar, producea o permanentă „mișcare” a personalului didactic[41].

Starea aceasta de nesiguranță va fi atenuată parțial prin legislația haretiană, promulgată la 2 iunie 1909, „Legea pentru școalele de copii mici”, care hotărăște (art. 7) drepturile și datoriile educatoarelor și fixează la 90 lei salariul unei conducătoare la școlile rurale și 200 lei la cele urbane, 65 lei pentru o ajutoare a conducătoarei rurale și 120 lei pentru aceea din mediul urban[42].

Starea de nesiguranță creată de consecințele primului război mondial a afectat enorm de mult întreaga țară, efectele sale resimțindu-se în „viața excesiv de scumpă” a corpului didactic preșcolar vâlcean. La 30 august 1918, educatoarea Lucreția Iordănescu, numită de curând la Grădina de copii din Brezoi, sesiza Revizoratul școlar Vâlcea că îi este aproape „imposibil de a mai funcționa”, datorită condițiilor materiale insuficiente pentru un trai decent. Ea mărturisea cu tristețe că a găsit pentru găzduire o locuință modestă, cu „desăvârșire dezolantă”, pentru care plătea 40 lei, iar pentru masă 80 lei, deci, 120 lei numai pe întreținerea existențială. „Ce pot face în asemenea caz cu salariul de 108 lei?”, se întreba dezamăgită, solicitând un sprijin cât de mic autorităților județene din învățământ[43]. În anul școlar 1919-1920, pe educatoarea Lucreția Iordănescu o găsim funcționând titulară la Grădinița nr. 2 din Râmnicu-Vâlcea, unde va fi inspectată, la 17 mai 1920, de Revizorul școlar al județului Vâlcea, R. Dumitrescu, care, în procesul verbal de inspecție, va consemna următoarele:

„La orele 9 a. m. am găsit pe D-ra educatoare la post. Localul de școală a fost curat. Examinându-i pe copii la exercițiile intuitive toți au răspuns frumos. D-ra Lucreția Iordănescu se ocupă mult, are o putere exemplară și-i place să muncească și să producă rezultate frumoase”[44].

Datele statistice din anul școlar 1918-1919 menționează că grădinile de copii din mediul rural din Vâlcea, erau frecventate – sub îndrumarea a trei educatoare – de 95 de copii, dintre care 38 de băieți și 42 de fete, români, la care se adăugau 15 copii „străini”, de religie catolică și mozaică[45]. Tot din punct de vedere statistic, revizorul școlar Al. Zugrăvescu, într-un Raport cu privire la mersul învățământului vâlcean pe anul școlar 1919-1920, precizează că în acel an funcționau patru grădinițe, două la oraș, cu 61 de copii și două la sate, cu 53 de copii[46]. În anul școlar următor existau trei grădinițe cu 177 de copii la orașe, dintre care 63 fii de români ortodocși și 14 fii de „străini”, catolici[47]. Menționăm că la Horezu, Grădina de copii și-a deschis cursurile la 15 decembrie 1920, cu 15 copii înscriși, iar conducătoarea provizorie fiind învățătoarea detașată în mod special pentru acest profil, Atena Strelicescu[48].

Învățământul preșcolar din Vâlcea, în anii următori, a cunoscut o sensibilă dezvoltare. Astfel, în anul 1922, la Olănești-sat funcționa o grădiniță a cărei educatoare era Angela Bădoi, la Grădinița nr. 2 din Râmnicu-Vâlcea este numită ca educatoare Elena Dumitriu, la Bălcești exista o altă Grădiniță, condusă de educatoarea Elisabeta Iordăchescu, la Horezu funcționa o grădiniță sub îndrumarea educatoarei Maria Mazilu, în comuna Bujoreni era Felicia Vlădoianu, iar la Grădinița din Brezoi a fost numită, la 7 noiembrie 1919, educatoarea Ana N. Iepureanu[49]. În anul 1925, la Brezoi-sat s-a înființat, prin grija și strădaniile directorului școlii, învățătorul Gh. Budeanu, una dintre grădinițele rurale de prestigiu, datorită profesionalismului educatoarei Ileana D. Pavel. Grădinița din acest sat a cunoscut o frumoasă dezvoltare, remarcându-se prin schimburile de experiență din cadrul cercurilor pedagogice, în care educatoarea Ileana D. Pavel se bucura de un real prestigiu datorită profesionalismului și inițiativelor sale teoretizate în publicațiile pedagogice ale timpului, ea fiind multă vreme inspectoarea pentru învățământul preșcolar pentru Vâlcea.

Statistica pe anul 1926-1927 aduce noi argumente despre evoluția învățământului preșcolar în județ, menționând că cele două grădinițe urbane din Râmnicu-Vâlcea, cuprindeau 153 de copii (79 de băieți și 74 de fete)[50].

Peste aproape un deceniu, în 1934, datele statistice consemnează existența, în Vâlcea, a unui număr de 8 grădinițe, 4 la orașe și 4 la sate, cu un total de 516 copii și 9 educatoare[51].

La Râmnicu-Vâlcea s-a impus în acea perioadă, devenind o unitate școlară model pentru întreaga Oltenie și nu numai, Grădinița nr. 1, a cărei educatoare și directoare a fost ALEXANDRINA IONESCU[52]- în perioada 1936-1965 – cu o întrerupere de patru ani, între anii 1948-1952, când a îndeplinit funcția de inspector pentru învățământul preșcolar, în cadrul Ministerului Învățământului.

Învățământul preșcolar din Vâlcea, în anul școlar 1942-1943, era reprezentat de 12 grădini de copii, din care 5 urbane (2 la Râmnicu-Vâlcea, 2 la Călimănești și una la Drăgășani) și 8 rurale, care funcționau câte una în localitățile Brezoi-sat, Horezu, Romani, Bălcești, Lungești-Stănești, Păușești-Măglași, Vaideeni și Drăgășani-Momotești[53].

În timpul celui de-al doilea război mondial, rețeaua grădinilor de copii scade la nivelul întregii țări. În această perioadă, situația instituțiilor preșcolare devine instabilă și precară, ele fiind lăsate să se zbată în mari greutăți materiale. Ca urmare, un mare număr de grădini de copii se contopesc cu școlile primare sub denumirea de „secții”[54]. Faptul că existența lor era determinată în mare parte de subvențiile părinților, destul de multe instituții preșcolare sunt nevoite să-și întrerupă activitatea. Deși grădina de copii trebuia să constituie una dintre preocupările importante ale autorităților comunale și administrative, totuși, au fost neglijate, iar întreținerea lor a fost abandonată.

În cele mai multe cazuri, această sarcină s-a lăsat pe seama învățătoarelor – directoare de grădini de copii – care, pentru prestigiul școlii, s-au străduit să facă tot ceea ce a fost posibil pentru ca aceste instituții să poată fi un exemplu de curățenie, pentru a nu se periclita sănătatea copiilor.

Faptul că scopul grădinilor de copii înființate nu a fost suficient de bine cunoscut publicului, poate, rostul acestor instituții nu a fost înțeles, și ele nu au intrat la timpul potrivit în mentalul și obiceiurile populației.

Deși au existat grădini de copii, puține la nivelul întregii țări, totuși, chiar acolo unde au funcționat, numărul copiilor a fost uneori redus, cu o frecvență „fluctuantă”, în timp ce copiii de la sate, ca și cei de la orașe, erau lăsați la voia întâmplării, expuși tuturor primejdiilor, lipsiți de îndrumări și îngrijiri, lipsiți de tot ceea ce ar fi prilejuit o educație rațională, plină de afectivitate, urmărindu-se formarea lor pentru școală, pentru o societate civilizată.

În cadrul evenimentelor petrecute în domeniul instrucției și educației, menționăm un important pas înainte în dezvoltarea învățământului preșcolar realizat prin aplicarea Legii pentru Reforma Învățământului din 3 august 1948. Ca urmare a aplicării acestei legi, toate instituțiile preșcolare din țara noastră devin instituții de stat, căminele de copii devin ale intreprinderilor și instituțiilor, precum și grădinile de copii particulare, inclusiv Grădina de copii nr. 1 din Râmnicu Vâlcea, devin instituții preșcolare de stat[55].