Istorie Locala

Marți, 23 Februarie 2021 09:32

Familia de olari Vicşoreanu/ Horezu/ Vâlcea

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

În partea dinspre Nord a Vâlcii, la poalele Munţilor Căpăţânii, se aşează pitoresc satul Olari. Satul urcă pe lângă biserica Covreşti, un sfânt lăcaş de cult, cu sfinţi pictaţi în medalioane, sub streşinile acoperişurilor. De o parte şi de alta a şoselei, se înşiră casele cu o arhitectură vâlceană veche, cu foişor aşezat deasupra intrării pivniţei şi stâlpi sculptaţi, cu taiere atârnate pe ziduri, sau pe panouri, lângă garduri. Din mijlocul curţilor, răsar des acoperişurile afumate ale cuptoarelor de ars obiecte de ceramică, îndeletnicire pe care au ales-o mulţi dintre locuitorii satului, îndeletnicire destul de veche, se pare, de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, ctitorul mănăstirii Hurezu. Hurezul foloseşte o argilă de calitate, unică, scoasă din dealul Ulmet, şi o serie de argile colorate pentru ornamentarea vaselor. Olarii din Horezu au încercat să concureze ceramica orientală importată cu secole în urmă, însă elementele tradiţionale, formele şi motivele vechi româneşti s-au păstrat în decursul vremii şi se regăsesc în cele mai frumoase obiecte, ceramica de Hurezu devenind cea mai rafinată ceramică din ţară, unii dintre meşteri au atins chiar valori. Printre aceştia se numără şi familia de olari Vicşoreanu, familie devenită celebră în ceramica românească contemporană. Sus, în coama dealului, se află casa marelui artist Victor Vicşoreanu. S-a născut olar şi asta a vrut să facă mereu, chiar dacă tatăl lui s-a împotrivit şi dorea ca fiul său să devină băiat de prăvălie sau ofiţer. Era un meşteşug moştenit de la trei generaţii: străbunicul Marin, bunicul Nicolae şi apoi tatăl Gheorghe. Primele obiecte din lut făcute de Victor au fost nişte jucării, cam în jurul vârstei de şapte ani, pe care le-a împărţit copiilor la şcoală. La doisprezece ani învaţă deja să lucreze şi obiectele lui capătă valoare...

La paisprezece ani participă la prima expoziţie de ceramică, organizată la târgul de la Mânăstirea Bistriţa, la 15 august, de Sfânta Maria Mare. Pasiunea pentru lut l-a făcut să-şi aleagă, să-i fie alături, tot o fată care provenea dintr-o familie cu tradiţie în olărit, Eufrosina Giubega. Începând cu anul 1969, Victor Vicşoreanu participă la numeroase expoziţii organizate în ţară şi în străinătate unde obţine foarte multe premii, cum ar fi cel al Uniunii Artiştilor Plastici, Premiul I la Etapa republicană a celei de-a IV-a Expoziţii bienale de artă populară, Titlul de Laureat al Festivalului naţional ,,Cântarea României’’, Medalia de aur la Expoziţia republicană de artă populară din 1974, Premiul I la Expoziţia republicană de artă populară, artizanat şi artă decorativă, Marele Premiu în repetate rânduri la „Cocoşul de Horezu”. Victor Vicşoreanu a fost ambasadorul artei hurezene în Suedia, Austria, Franţa etc. Creaţiile proprii în Stilul Vicşoreanu au făcut cunoscute peste graniţe tradiţia şi cultura poporului român. Prin perseverenţă, Victor Vicşoreanu şi-a educat talentul înăscut, şi-a îmbogăţit creaţia şi nu s-a lăsat dus de mirajul de a confunda arta cu setea de îmbogăţire. Ion Vlăduţoiu, în lucrarea sa ,,Creatori populari din România” (1981), delimi tează trei etape în viaţa olarului: Prima perioada a creatiei sale, cuprinsa între anii 1964-1965, când decora vasele prin jirăvit şi stropit, iar pe fondul taierelor picta diferite motive, mai reprezentativi fiind lăutarii. Perioada anilor 1966-1974 este perioada maturităţii artistice, când se rapor tează la tradiţie, păstrând formele, realizând combinaţii inedite ale motivelor. Victor Vicşoreanu devine un artist al formelor inedite. A treia etapă a vieţii artistice a lui Victor Vicşoreanu începe cu anul 1974 şi se continuă până la sfărşitul vietii. Este perioada în care stilul Vicşoreanu ajunge la maturitate şi se desăvârşeşte. Este perioada în care vasul este jirăvit pe întreaga suprafaţă, tehnică prin care se creează pânza de păianjen, o împletire de culori destul de fină, care-şi păstrează aspectul nes chimbat. Cocoşul lui Victor Vicşoreanu, care reprezintă de fapt marca ceramicii de Horezu, este unic. El se deosebeşte de cel al celorlalţi olari din Horezu prin stil. Stilul Vicşoreanu s-a născut după lungi încercări şi cercetări de-a lungul anilor. In caietul sau de însemnări, Victor relata despre o întâlnire pe care a avut-o în această a treia etapă a vieţii, în 28 iulie 1977, la marele pictor Ciucurencu, care printre altele, i-a spus: „Meştere, fii atent, că drumul artei e lung şi anevoios. Dar dacă te vei întoarce din drumul pe care ai plecat, nu vei mai realiza nimic. Totul depinde de tine, de talentul tău, încolo de nimeni altul!’’ Victor Vicşoreanu a scris, nu numai în lut, ci şi în versuri: „Tu roată-nvârtită de gând/......./ Să suferi şi apă şi pământ,/ Să suferi lovituri de picioare/..../ Să arunci în foc de cuptoare/ A meşterului scumpă sudoare....”

A încercat să scrie şi proză, şi nu beletristică, a încercat să scrie frumos şi cum credea el mai bine despre ,,Tradiţie şi actualitate în ceramica de Horezu’’ şi despre ,,Tehnica şi arta olăritului’’, dar puţine i-au fost însemnările în ,,cartea sa de învăţătură’’, timpul nu l-a lăsat să scrie decât câteva pagini. Înainte să moară, i-a spus Eufrosinei aşa: „Îmi pare rău numai de roată că nu are cine o învârti”. Dar nu a fost aşa, după moartea sa, stilul Vicşoreanu a fost preluat în special de către Eufrosina Vicşoreanu, iar cum aşchia nu sare prea departe, fiica Maria şi cei doi nepoţi ai lor, duc mai departe această tradiţie de familie.

Victor Vicşoreanu afirma către Dona Roşu, autoare a cărţii: „Ca un clopot sună lutul”: ,,Pe copil vreau să-l învăţ olăritul. Fetele nu. Cu femeile nu se poate face ceramică. E greu cu roata. Mă uit la nevastă-mea. De modelat, modelează numai străchini. Însă nu rezistă. N-are fizic. În schimb, la decorat nu se cunoaşte care e a ei şi care e a mea.....’’ Dar Eufrosina a rezistat mult după moartea soţului. A învăţat de la Victor, studiind mult timp vasele create de el. A ajuns aproape de creaţia soţului ei. ,,Soţia mea are talent, şi o ambiţie ieşită din comun; dacă nu avea ambiţie nu putea să se impună alăturea de mine. Ne-am contrazis de multe ori, întrebându-ne până unde vom merge. Dacă ne vom opri vreodată, dacă ne vom întoarce la ceea ce am făcut mai înainte. Ea zice că nu vom ajungeni ciodată să capitulăm, că nu trebuie să considerăm imaginaţia noastră epuizată. Nu există decât o singură cale: să continuăm să îmbogăţim ornamentul după vase. O să rămână ca o poartă deschisă celor ce vor veni după noi, să aibă ce duce mai departe’’ (Nicolae Docsănescu – Pomul Vieţii). A obţinut şi ea diplome şi medalii, a participat, de asemenea la numeroase expoziţii organizate atât în ţară cât şi în străinătate, şi alături de Victor Vicşoreanu, dar şi singură după moartea acestuia, reuşind să mărească aria de difuzare a artei populare româneşti şi în ţări europene ca Cehia şi Belgia. A creat mult timp dupa Victor, vârsta, boala care a mistuit-o, dorul de băiatul care a locuit multă vreme în Franţa au făcut-o să reziste, nimic nu o putut-o opri. Creaţiile sale sunt rodul acestor frământări, împletite cu gândurile singurătăţii. I-au mai umplut sufletul de bucurie nepoţii şi strănepoţii, prietenii vechi care o vizitau, şi câte un turist care-i aprecia obiectele din muzeu. Nu i-a fost deloc uşor, să fie soţie, mamă a trei copii şi în acelaşi timp creatoare de taiere. O viaţă mult mai tumultoasă decât a unei femei obişnuite. Gheorghe Focşa spunea despre Eufosina Vicşoreanu că: ,,este o neîntrecută creatoare de motive vegetale, astrale sau zoomorfe, colorate, pe fond alb, într-o rafinată combinaţie de nuanţe’’, iar Ilie Purcaru o descrie astfel: ,,Ea, Eufrosina Vicşoreanu, lucrează în stilul ,,Vicşorenilor’’, acel inimitabil stil al Vicşorenilor, notabil prin somptuos, prin frenezia decorativă, prin spiritul orfevru, dar şi prin scăpările fanteziei, ale sur prizei care încântă sau derutează.’’ Însă, Boboteaza anului 2013 a oprit-o din creaţie, a dus-o pe drumul fără întoarcere, lângă sotul ei care plecase mult prea devreme şi de la care învăţase arta taierelor. Maria, fiica cea mare a familiei, nu şi-a ales alt drum decât cel al tradiţiei de familie, iar taierele ei seamănă foarte tare cu cele ale mamei. Este mândră că e înconjurată de copiii care lucrează alături de ea.Viorel, mezinul familiei creează obiecte deosebite, moderne. Florin, de asemenea, creează ceramică modernă. Florin are deja un vis măreţ, acela de a înfiinţa o tabără de creaţie, unde copiii pot veni să se recreeze, dar să şi creeze. Visul său va prinde sigur aripi, pentru că este un Vicşoreanu. Ion este mezinul familiei Vicşoreanu. Când a venit pe lume, Victor s-a bucurat foarte tare şi a încercat să-i ofere tot ce e mai bun, şi desigur, s-a bucurat cel mai mult că i-a moştenit şi talentul de a crea. Ion a locuit multă vreme departe de casă, în Franţa, unde a creat ceramică modernă extrem de apreciată, în care se regăsesc laitmotive tradiţionale ale familiei. „Tatăl meu a creat un stil deosebit în ceramică: stilul Vicşoreanu. Aproape că nu mai am ce să adaug la ceea ce a făcut el şi atunci mi se pare normal să încerc să-mi formez un stil propriu. Îmi dau seama că eu am două şanse: fie să rămân doar fiul lui Victor Vicşoreanu, copiator şi transmiţător al artei sale, fie să devin Ion Vicşoreanu, cel ce poate să creeze un stil nou în ceramica româneas că, o nouă viziune a artei populare. Ori cum va fi, trebuie să mărturisesc că tatălui meu îi datorez toată ştiinţa în ceramică.’’ (Corina Mihăescu, Stilul Vicşoreanu). A avut expoziţii în Franţa, la Allemagne, Vallauris, Nice, Clisson, Paris, în Argentina, în România. A fost apreciat cu premii şi diplome, cum ar fi de pildă cea decernată de Academia din Nortaise, în octombrie 1997, premiul pentru cultură, în 1995, Marele premiu la „Cocoşul de Hurez’’, în 1988, 1992 şi 1993. Insă, Ion a luat o pauză. După moartea mamei s-a întors la vatră, unde îngrijeşte casa şi muzeul familiei. Cine ştie, poate intr-o zi va duce tradiţia familiei mai de parte… ,

,Se duc olarii... spunea Ion H. Ciubotaru în ”Retrospectiva Victor Vicşoreanu”, s-a dus şi Victor mult prea devreme, furişându-se, parcă, spre lumea moşilor şi strămoşilor, cu aceeaşi discreţie cu care şi-a purtat printre noi dulcea povară a celebrităţii.Victor Vicşoreanu era un artist în sensul cel mai frumos al cu vântului... ne va lipsi arta sa, aidoma bobului de rouă, în care se oglindesc soarele, luna, stelele, pădurile, lanurile şi fâneţele. Dar mai ales, ne va lipsi întotdeauana meşterul, blândul şi inconfundabilul Victor Vicşoreanu’’. Ne va lipsi mult si mama, bunica şi străbunica Eufrosina, crea toarea care ne obişnuise cu minunatele creaţii şi cu tălmăcirea motivelor tradiţionale. Dar ne rămân desigur ceilalţi descendenţi ai familiei Vicsoreanu, fiul Ion, fiica Maria şi cei doi copii ai săi, Florin şi Viorel, care vor continua şi vor duce mai departe arta familiei, ca o legătură simbolică între generaţii. Vicşorenii au lăsat în urmă o adevărată comoară a artei ceramice, muzeul, în care stau agăţate taierele pe care cei doi meşteri le-au creat cu atâta dăruire şi caietul de aprecieri, o marturie vie în care şi-au lăsat însemnările artişti, politicieni, regi, intelectuali, oameni simpli: ,,Congratulazioni e buon lavaro“ (Angelo e Silvia Messoro, Roma, Italia); ,,Magnifique collection d’une artiste accucillante! Merci!” (A.Leycher, Franţa); ,,Todo muy barito"; Saludos des de Espana, Sevilla"; (Yovana, Sevilia, Spania); ,,Somnes Contents Remercu" (Regele Mihai si Regina Ana); ,,Să aveţi sănătate şi putere de muncă, să puteţi continua tradiţia de frumuseţi deosebite la români" (Viorel Mărgineanu, pictor, România); ,,Ne aflăm aici cu admiraţie şi bucurie precum şi cu recunoştinţa de a vedea cum se continuă acest minunat meşteşug tradiţional. Şi mulţumim pentru aceasta Eufrosinei Vicşoreanu” (Maria Baza, România); Străbunico, Mă uit la taierele tale bătătorite de lut si de vreme/ Îti văd parcă chipul brăzdat de gânduri grele/ Erau zile-n care erai tristă/ Vroiam să râzi, să ne zâmbeşti/ Dar anii şi boala te-apăsau / Încât uitai să ne priveşti/ Vedeam adesea cum ţii cornul şi cum creezi minuni/ Rulând la roată ore-n şir./ Aş vrea să pot crea şi eu, celebră să ajung / Şi numele de Vicşoreanu departe să îl duc. (Alexandra Frigură- Horezuîn amintirea străbunicei mele); Străbunicule, Tu nu m-ai cunoscut/ Eu, însă te-am văzut în cărti, pe vasele de lut./ Îmi place să vorbesc ades despre talentul tău/ Prietenilor să le-arăt cartea cu stilul tău./ De-acolo sigur ne veghezi/ Şi eşti mândru de noi/ Aş vrea să-ţi spun şi eu ceva: / Îmi place să pictez/ Şi vreau să te ajung. (Maria Rebecca Edu, Râmnicu Vâlcea - în amintirea străbunicului meu).

Adriana Edu

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Marți, 28 Septembrie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Revista Casa Cărții vâlcene nr. 9/ octombrie 2015
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Bibliografii tematice
Citit 1056 ori Ultima modificare Marți, 23 Februarie 2021 09:38
Ești aici: Home Valcea Valcea Familia de olari Vicşoreanu/ Horezu/ Vâlcea