Istorie Locala

Skip to content

Miercuri, 10 Martie 2021 09:19

Fântânile și cișmelele medievale ale orașului Râmnicu Vâlcea ^Recomandat

Scris de VLBiblioteca

dimensiunea fontului micește mărimea fontului creşte dimensiunea fontului
Imprimare
E-mail

Evaluaţi acest articol

1
2
3
4
5

(0 voturi)

Că fântânile fac parte din civilizaţia unui oraş nu poate fi tăgăduit. Un oraş fară fântâni se aseamănă cu o pădure fără flori. Obiceiul de a construi fântâni este tot atât de vechi ca şi localnicii.

Cea dintâi zidire de acest fel pe care memoria documentelor ne-o păstrează este ridicată de Dobromir, mare ban al Olteniei între anii 1568-1583 (?) (notă subsol nr. 275), în marginea heleşteului din câmpul de jos al oraşului, pe care apoi o dăruieşte episcopiei cu întreaga sa ocină. Că fântâna era în hotarul oraşului aflăm dintr-un hrisov de la Radu Şerban, prin care se întăreşte lui Ghin şi lui Stanciu, la 18 iulie 1605, mai multe ocini, printre care şi „ocina în oraş la Fântâna Banului“ (276). Darul pe care marele ban oltean l-a făcut râmnicenilor a fost păstrat cu grijă în întreg evul mediu. Neagoe Hulubescu cumpără la 18 iunie 1637 un loc la Fântâna Banului (277), iar peste aproape un veac şi jumătate (10 decembrie 1783) episcopia avea un loc lângă drumul Corbeanului, care cobora de la această fântână (278).

Contemporană cu fântâna Banului Dobromir este şi Fântâna episcopului, care se afla pe drumul cel bătrân al oraşului, în câmpul de sus(279). Nu ni s-a păstrat nici o altă informaţie cu ajutorul căreia să putem identifica ctitorul acestei construcţii.

Dintre toate fântânile oraşului, Fântâna Catarăi este cea pentru care memoria documentelor păstrează cea mai înaltă gratitudine. Este construită la sfârşitul veacului al XVII-lea, pe drumul Ocnei, de către catarii colonizaţi la Râmnic, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Între 15 iunie 1707(280) şi 1 iunie 1798 (281) o rîntâlnim de nenumărate ori în documente. În mai toate hotărniciile de ocini - indiferent că se găseau mai aproape sau mai departe - se folosea ca reper această fântână. Este o dovadă că în conştiinţa localnicilor, fenomenul durabilităţii în decursul mai multor generaţii era viu (282).

Avem şi informaţii lapidare despre unele fântâni cu o viaţă mai scurtă. În dealurile laterale ale viilor de pe valea Pucioasei, dincolo în dealul Episcopiei, se aflau Fântâna Sărbei şi Fântâna Sinului (283).

Înainte de 1731, în dealul Hinăteştilor, la poalele viei Coziei, se afla o cişmea (284), iar în câmpul de sus al oraşului, alături cu drumul cel mare - probabil în apropierea crucii de piatră - s-a construit înainte de 20 iunie 1767 o fântână atestată documentar la această dată (285).

Dintre toate fântânile evului mediu râmnicean, una singură ni s-a păstrat: cişmeaua episcopului Filaret. Distrugându-se - în timpul celor două războaie austro-otomane din prima jumătate a veacului XVIII - podul ridicat de Matei vodă peste Olt, episcopul râmnicean începu reconstruirea lui (286), iar pe malul vestic al râului zidi o frumoasă cişmea, pe care scrie într-o curată şi frumoasă limbă românească: „S-au ridicat această fântână de preasfinţitul episcop al Râmnicului chiriu chir Filaret, 1784 septe(m)v(r)ie 1.

Cursul apei de fântână,

Când va fi reace şi bună,

Şi setea o potoleşte,

Şi vederea înveseleşte.

Şi până când apa curge,

Pomenirea nu se stinge
Şi tuturor le vesteşte,

Şi pe ctitori proslăveşte"(287)

Încercând o clasificare a fântânilor dintre puținele informaţii păstrate, putem admite că existau: fîntâni din lemn (Sărbei, Sinului şi Episcopului, la început), din piatră (Banului, Catarăi şi Episcopului» din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea) (288) şi cișmele (Hinăteşti şi cea a lui Filaret).

_____________________

(275) 1. Bârlea, op. cit., p. 6-7

(276) F.C.P.C.N.

(277) V. Molin, op. cit.

(278) F.C.P.C.N., astăzi în Bibl. Protopopiatului Reşiţa

(279) V. Molin, op. cit.

(280) F.C.P.C.N.

(281) I. Bârlea, op. cit., p. 32.

(282) N.M. Popescu, op. cit., p. 73; V. Molin, op. cit.

(283) F.C.PC.N.

(284) D. Bălaşa, Inscripţii şi însemnări din bisericile Olteniei, I, în „M.O“, an. XXIV nr. 3-4, p. 249.

(285) F.C.PC.N.