Istorie Locala

Vineri, 12 Martie 2021 09:31

Râmnicu Vâlcea/ Evoluția comunității catolice

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Referitor la originea catolicilor din Râmnic, Pavel Chihaia îi vede colonizaţi în urma celor din Câmpulung şi a celor de la Argeş, contemporani cu cei din Târgovişte, adică la începutul veacului al XV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. (102)

Faptul că saşii râmniceni apar atestaţi documentar la sfârşitul veacului al XlV-lea, prin Bars (Bartolomeus) şi Mădrăcica (maghiarul madâr = pasăre), con­semnaţi în hrisovul cu privilegii pe care acelaşi domn îl dă Coziei la 4 septembrie 1389 (103), ne determină să credem că procesul de colonizare al saşilor începe cu mult înaintea domniei acestui voievod. La 1780, catolicul Bonaventura Andreiani din Câmpulung socoteşte saşii râmniceni ca aduşi de soţia Margareta a legendarului Negru Vodă (104). în realitate, procesul cunoaşte mai multe etape, începând în a doua jumătate a veacului al XlII-lea şi încheindu-se la mijlocul celui de-al XlV-lea.

 

Colonizaţi la Râmnic, saşii nu au beneficiat de privilegii speciale din partea domniei, ci li s-a recunoscut statutul de cetăţeni egali cu localnicii. Ei au fost de la început consideraţi „în rândul oamenilor ţării“, plătind dăjdii, având aceleaşi drep­turi economice şi politice (105). Saşii râmniceni se ocupau cu practicarea meşteşugu­rilor şi a negoţului. La 16 septembrie 1440, când Vlad Dracul întăreşte lui Dorotei ieromonah un loc la Licura şi şase vii, se aminteşte că una dintre vii a fost cumpă­rată de la „Laslău (Laszlo? - notă B.-O.) prim meşter" (106). Radu cel Frumos şi sfatul pârgarilor de la Râmnic scriu la 13 iulie 1468 sibienilor, recomandându-l acestora pe sasul Benedict. (107)

 

Alături de negustorii locali, saşii se aflau în comerţ cu Transilvania, aseme­nea lui Bogdan Hancov, pe care îl găsim atestat documentar (108). Alţi negustori pe care îi găsim citaţi sub un singur nume - Andreas, Iacob, Demeter, Istvan etc. - importau de la Sibiu şi Braşov cuţite, funii, coase, şei, pălării, piele ş.a. (109). Este perioada în care Radu cel Mare se plânge că sibienii nu şi-au plătit datoriile faţă de râmniceni (110). În documentele interne saşii sunt citaţi sporadic: Gheorghe şi Paul Sasul (doi fraţi) la 26 decembrie 1611 (111), pentru ca trei ani mai târziu, la 13 noiem­brie 1613, Gheorghe să apară şi sub numele Gheorghe Ungurul (cel venit de din­colo de munţi - n. B.-O.). (112)

 

Timpul îndelungat de convieţuire a făcut ca între cele două comunităţi locui­toare ale oraşului să nu existe animozităţi, grupul săsesc integrându-se treptat, sin­gura deosebire rămânând cea de ordin religios.

Acest proces s-a realizat fie prin trecerea la ortodoxism a saşilor, fie prin căsătorii. La 1640, episcopul catolic al Sofiei, Petrus Deodatus Baksiae scrie că pe vremuri catolicii râmniceni erau mulţi şi aveau şi biserică, dar pe vremea episcopului de Valachia Andrea Bogoslavich <1611-1616> mulţi au trecut la ortodoxism, sub motivul că acest episcop îi impusese la o contribuţie. (113)

Franciscanul Laţco se căsătoreşte cu râmniceanca Stanca, care la 1664 vinde arhimandritului Vasile o ogradă sub Cetate, cumpărată de la Stanciu Sarchiz din Bujoreni (114). Douăzeci de ani mai târziu, „Jupan Laţco den Râmnic” donează locul amintit schitului de la Cetăţuia (115). Un veac mai târziu, Antonie Nicolantin chiprovicean românizat îşi căsătoreşte fiica Stănuţa - dându-i o frumoasă avere - cu Ştefan Papistaşu. (116)

Beneficiari ai unor danii domneşti şi mai apoi prin cumpărări de sălişti, vetre de case, case, vii şi pomet franciscanii râmniceni ajung de-a lungul timpurilor stăpâni ai unor întinse averi în vatra oraşului şi în împrejurimi. (117)

Numărul familiilor de catolici la Râmnic a fost înjur de 20-25; atât Giovanni Botero (1540-1617) (118), cât şi Jeronim Arsengo (? - 1610) (119), spun că oraşul avea 20 case de catolici cu 180 suflete (!). Ei declară că aceştia duceau lipsă de preot catolic, servindu-se de unul luteran. În prima jumătate a veacului XVII, catolicii aveau preot, ne-o spun două documente, unul din 15 mai 1632, când egumenul Coziei - Dionisie - şi câţiva localnici hotărnicesc proprietăţile mănăstirii în oraş aflate alături cu „popa săsescul” (120), locuri cu care acelaşi preot era vecin şi la 10 decembrie 1657. (121)

Cu aprobarea domniei, saşii râmniceni şi-au construit o clădire pentru întâlnire şi un oratoriu, cu funcţie de capelă pentru oficierea slujbelor (122). Cu timpul, această capelă a început să se deterioreze, pentru că la 1652 franciscanul Maria Spera de Narni vede biserica ruinată şi săracă (123), iar mai târziu Gabrielis Manèiæ (Thomassy) vede numai zidurile şi se plânge şi de lipsa preotului (124). La 1673, capela se afla într-un grad înaintat de distrugere (125).

Cucerirea Belgradului la 1688 de către generalul austriac Ludovic von Baden, şi sub aţâţarea iscoadelor imperiale, a făcut ca în colonia catolică de la Chiprovaţ să izbucnească răscoala condusă de George Peiacovici. Vizirul Küprili Mustafa Paşa înăbuşi răscoala în sânge, dărâmă oraşul, iar pe catolici îi alungă (126). Răsculaţii trec Dunărea în Ţara Românească, unde Constantin Brâncoveanu îi colonizează în Oltenia şi le acordă privilegii (127). Ei nu au influenţat cu nimic organizarea vieţii urbane a oraşului. Beneficiari ai privilegiilor acordate de domnie, ei au investit banii în activitatea comercială, întrucât sfera agricol-meşteşugărească era deţinută în totalitate de localnici, preţul pământului fiind destul de ridicat. La început localnicii i-au primit cu ostilitate, pentru că la 11 iunie 1698 călugării observanţi din oraşele Olteniei - în care au fost colonizaţi chiproviceni - se plâng că nu pot trăi de pe urma credincioşilor ortodocşi (128).

La începutul veacului al XVIII-lea, colonia catolică de la Râmnic devine o reprezentantă a politicii austriece de înaintare la sud de Carpaţi (129). În timpul stăpânirii habsburgilor asupra Olteniei, catolicii se bucurau de acelaşi regim ca şi negustorii companişti din Transilvania. La 1719 se aflau la Râmnic 46 de familii catolici chiproviceni (la care se adăugau saşii din oraş), iar la Brădiceni-Gorj - un număr de 36 de familii (130). Ei beneficiau de toate drepturile jurisdicţiei feudale: aveau proprietăţi mobiliare şi imobiliare (case, grădini, vii, livezi, ogoare, prăvălii etc.), dreptul de a construi mănăstiri, şcoli, de a ţine târg săptămânal (marţi) şi unul anual de cinci zile la Sfânta Maria (131). La începuturi au avut conducere proprie, în frunte cu un căpitan, ajutat de un jude, juraţi şi un paroh. Actele companiei erau întărite cu pecetea comunităţii, reprezentată printr-o cruce (132). După reîntregirea Olteniei cu Ţara Românească, caracterul strict organizatoric se atenuează, cuprinzându-i treptat - din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea - şi pe ceilalţi localnici.

În ultimul deceniu al veacului al XVII-lea şi în primul al celui următor, catolicii au făcut repetate încercări pentru zidirea unei biserici - sau rezidirea celei vechi - şi recunoaşterea statutului juridic al acesteia. Episcopul Ilarion al Râmnicului Noul Severin <30 iunie 1693 — 16 martie 1705> consimte ca aceştia să-şi construiască o capelă nouă la Râmnic. Această aprobare a atras asupra sa o drastică sancţiune dată de Mitropolia Ţării Româneşti cu acordul Domniei, prin scoaterea din scaun şi trimiterea la mănăstire (133). Dintre cele cinci motive ale caterisirii lui Ilarion primele două se refereau la relaţiile sale cu catolicii din oraş: 1) a consimţit ca adoratorii papei să-şi construiască biserică la Râmnic şi 2) a consimţit catolicilor să-şi îngroape morţii în cimitirul ortodox (134). Sancţiunea acordată lui Ilarion rămâne un exemplu pentru generaţiile viitoare. La 3 aprilie 1794, când preotul catolic Stiema cere pentru catolicii craioveni aprobarea să-şi construiască o capelă, mitropolitul Dositheiu Filitis îi scrie domnului (Alexandru Moruzi) că „în condica Sfintei Mitropolii se află scris caterisit al unui Ilarion ce au fost episcop la Râmnic, în zilele răposatului Constantin Brâncoveanu şi cea dintâi greşeală se vede că au fost, pentru că a dat voie catolicilor de şi-au făcut biserică la Râmnic“ (135).

În dorinţa de a-şi ridica o biserică în locul capelei, catolicii cumpără de la „Radu i brat Dima“ un loc pe care se va ridica „temelia bisericii Bărăţiei“ (136).

Beneficiind de situaţia favorabilă creată de administraţia austriacă asupra Olteniei, în 1717 „pater Gregorius“ roagă comisarul general al provinciei să ridice acest sfânt lăcaş la rangul de mănăstire (137), pentru a putea zidi biserica necesară.

Răspunzând rugăminţii lui „pater Gregorius“, administraţia austriacă dă aprobarea necesară, pentru că în anii 1722-1723 este zidită Bărăţia catolică din oraş (138), bineînţeles şi cu sprijinul material al noilor stăpâni. Dintr-un raport din secolul al XVIII-lea (139), aflăm însă că înainte de 1722-23 - când a început construirea bisericii - a existat pe acelaşi loc o clădire a franciscanilor şi un oratoriu pentru oficierea slujbelor. Cade cu această ocazie orice ipoteză privind originile catolice ale bisericii Sf. Dumitru.

Zidirea bisericii din Râmnic făcea parte din planurile de expansiune ale austriecilor la sud de Carpaţi, care intenţionau să ridice cât mai multe biserici catolice, să înfiinţeze şcoli germano-latine şi un seminar pentru pregătirea preoţilor şi să orânduiască un episcop la Râmnic (140). În 1731, când austriacul Johann Weiss cunoaşte oraşul, în desenul făcut acestuia, dintre cele patru biserici reprezentate cea a franciscanilor este înaltă şi spaţioasă, având o clopotniţă cu trei etaje şi câte o fereastră in fiecare parte a etajului (141). Această mănăstire domina platoul central al oraşului.

Între râmnicenii ortodocşi şi catolicii oraşului începe o puternică dispută pentru întâietate economică, caracterizată la începutul veacului al XVIII-lea prin repetate procese pentru pământ, vii, pomet, case etc. La 20 martie 1718, Barbu Brăiloiu biv vel serdar vine la Râmnic din însărcinarea administraţiei chesariceşti, pentru a judeca procesul dintre Antonie Baratul (egumenul bisericii catolice) şi Chirca ceauşu şi fraţii săi - Mihai şi Voicu -, feciorii Pătrului Hulubescu, pentru „o vie din dealul Troianului şi cu partea ei de sălişte“, vie pusă zălog de Tudosie Olănescu drept 250 de taleri la Băraţi; trecând ziua şi neîntorcând banii, Hulubeştii cer dreptul de a o răscumpăra ca unii care o vânduseră la început lui Tudosie Olănescu (142). Nu cunoaştem rezultatul acestui proces, dar la 24 martie 1719 mănăstirea franciscană, prin egumenul său Antonie Marstaller, cumpără casele lui Tudosie Olănescu din Râmnic, zălogite de fraţii Hulubeşti, cu 60 de taleri (143). Alte case - zidite de ei - împreună cu ale lui Tudosie Olănescu - vor deveni hanul mănăstirii, sursă sigură şi permanentă de venituri.

Catolicii se bucurau de un respect deosebit în cadrul vieţii sociale râmnicene. La 20 iunie 1702, Lazăr Chiproviceanu cumpără de Ia Stan tabacul o livadă în valea Jaga144, pentru ca Gheorghe Lamboviţ („din compania bulgarilor") să-şi pună pecetea pe actul de hotărnicie în urma disputei dintre mănăstirea Cozia şi Schitul Iezer (22 septembrie 1708) (145). în 1723 (28 iunie) apar ca martori într-un act pe care arhimandritul Petronie al Segarcei îl dă vătafului Bratu, pentru o moară pe apa Râmnicului, saşii Antonius Gunghrih şi Carol Maier (146). Joţa (Joiţa) feciorul Iovei Iovepalin vinde Ia 26 aprilie 1732 mănăstirii catolice o casă cu 55 florini nemţeşti, document semnat de mai mulţi negustori chiproviceni (147).

În tendinţa lor de expansiune economică adeseori franciscanii se lovesc de opoziţia localnicilor. În spiritul unor privilegii mai vechi ei solicită ajutorul domniei, care la rându-i - prin oamenii săi - cere dreaptă judecată. La 15 martie 1759, Constantin Dudescu vel vornic şi Constantin Brâncoveanu vel logofet judecă pe băraţii franciscani cu Macarie călugărul (pe mirenie popa Manta) pentru 15 răzoare de vie în dealul Tatomirului (148).

Beneficiind de calităţile organizatorice ale lui Anton Marstaller, într-un timp relativ scurt Bărăţia reuşeşte să aibă în vatra oraşului 15 răzoare de vie, pe care alături de un şopron mare şi un bordeiaş mic în pământ (unde şedea vierul) şi-a făcut pivniţă de piatră boltită, asupra căreia a ridicat case (149). Prestigiul moral şi politic de care se bucura egumenul franciscan îl determină pe judeţul oraşului - Bratu - să-l ia drept martor alături de alţi 23 de cetăţeni în procesul său cu mănăstirea Govora, pentru un vad de moară la apa Râmnicului, document în care Anton Marstaller întăreşte semnătura cu pecetea sa (ovală în ceară roşie, în scut cu un cabrat) (150).

Mulţi saşi ocupau funcţii în administraţia de stat; astfel, Antonie Marstaller apare cu titlul de „vornic", iar Necula Neamţul ca pitar (151). Ultimul cumpără de la ^popa Preda ot Cheia două răzoare de vie în dealul Licurei (152).

Autoritatea morală a celor vârstnici este luată drept garanţie (ca martori) în procesele locale; sasul Calapanci, „om în vârstă de 80 de ani“, apare ca martor la 22 octombrie 1736, cu ocazia disputei dintre Bratul judeţ şi mănăstirea Govora (153).

Urmaşul lui Antonie Marstaller în funcţia de egumen al Bărăţiei catolice este Pater Ludovicus „guardianus“, care la 13 martie 1780 se judecă cu Maria Ogaz, soţia lui Petru Bacon, pentru o vie rămasă de la fostul ei bărbat - acum decedat - Ogaz Armeanul (154); în 1781 comandă Casei Hagi Pop din Sibiu 25.000 de cuie pentru acoperirea bisericii catolice (155), iar la 1 aprilie 1783 semnează un zapis cu Constantin Socoteanu pentru o vânzare mai veche făcută de fostul egumen şi episcopul Grigorie Socoteanu (156).

Mărfurile produse la Râmnic sau cele aduse din import de negustorii saşi erau desfăcute în mai multe băcănii, aparţinând fie bărăţiei, fie particularilor. Băcăniile Bărăţiei constituiau „magazinul de lângă baltă“ (157). Rentabilitatea vieţii negustoreşti îl determină pe Vasile egumenul să cumpere spre sfârşitul veacului, de la Radu Budur, un loc pentru a face o prăvălie (158).

Spre sfârşitul veacului, în condiţiile în care tot mai mulţi catolici trec la ortodoxism, prosperitatea mănăstirii decade. În urma repetatelor jalbe, Mihai Şuţu întăreşte carte de privilegii la 9 iunie 1792 (159) şi 28 august 1793 (160) catolicilor „care s-au îndeletnicit cu dreaptă muncă şi hrană a neguţătoriilor de şi-au făcut un lăcaş de închinăciune", dându-le „să aibă a ţinea patru oameni aduşi din străinătate, să aibă a scuti ale bisericii bucate, de oierit una sută cinci zeci, de dijmărit litre două sute, să aibă a ţinea un vieru la viile bisericii" etc. Aceleaşi privilegii sunt reîntărite de Alexandru Ipsilanti la 25 octombrie 1797 (161) şi de Gheorghe Hangerli la 10 iulie 1798 (162).

Spre sfârşitul veacului, procesul de integrare a celor două comunităţi - ortodoxe şi catolice - este aproape încheiat...

_______________

102Fişierul Central al Patrimoniului Cultural Naţional (în continuare, citat F.C.P.

103  Ibidem.

104  Dim. Balaur, op. cit., p. 11.

105 1. Cristache Panait, op. cit., p. 319.

106F.C.P.C.N.

107Ibidem.

108Ibidem.

109.  G. Hâncu, op. cit., p. 24.

110.  Nicolae Iorga, Inscripţii şi însemnări din bisericile laşului, p. 13.

111. V. Molin, Aria de răspândire a cărţilor de la Râmnic în Banat în secolul al an. XVI (1964), nr. 11-12, p. 859-869.

112. N. Comean, Monografia eparhiei Caransebeşului, Caransebeş, 1940, p. 456; V. op. cit.

113. FC.P.C.N.

114.Dariu Pop, op. cit., p. 80.

115.FC.P.C.N

116.Ibidem

117.C. Pascu, Cartea românească veche, în biblioteca Muzeului Brukenthal, Sibiu, 1976, p.33

118.V. Molin, op. cit.

119.I. Corfus, op. cit.,p. 189-190.

120.VMolin, op. cit.

121.C. Velichi, Documente şi cărţi româneşti din Bulgaria, în „Revista istorică", an. XXII 4-6, p. 114.

122.Molin, op. cit.

123.B. Theodorescu, Episcopul Damaschin, p. 642.

124.Ibidem

125.F.C.P.C.N

126.L Birlea, op. cit.,p. 1.

127.F.C.PC.N.

128.    V. Literat, Biserici din Ţara Oltului, p. 19.

129.F.C.PC.N.

130.D. Coravu, Tiparniţa de la Râmnicîn secolul XVIII, p. 56.

131. FCPC.N.

132. Ibidem

133. Dariu Pop, op. cit.,p. 21.

134. N.A. Constantinescu, Inscripţii şi însemnări din Scorţeni, Bordeieni,în „B.C.M.I.“, an. XXXII (1939), fasc. 100, p. 89.

135. F.C.P.C.N.

136. D. Coravu, op. cit.,p. 56.

137. B. Theodorescu, op. cit.,p. 642.

138. D. Coravu, op. cit.,p. 56.

139. Birlea, op. cit.,p. 69-70.

140. Dariu Pop, op. cit. p. 34-35.

141. Al. Duţu, Coordonate...,p. 126.

142. T. Roşu, op. cit.,p. 35.

143. F.C.P.C.N.

144.N. Cornean, op. cit.,p. 196.

145.F.C.P.C.N.

146.Ibidem

147.B. Theodorescu, op. cit.,p. 642.

148.Constantinescu-Iaşi, Circulaţia vechilor cărţi bisericeşti în Basarabia,p. 37.

149.F.C.P.C.N.

150.N. Cornean, op. cit.,p. 266.

151.B. Theodorescu, op. cit.,p. 642.

152.D. Coravu, op. cit.,p. 56.

153.B. Theodorescu, op. cit.,p. 642.

154.F.C.P.C.N.

155.Ibidem,astăzi în Bibl. Arhiepiscopiei Cluj-Napoca.

156.B. Theodorescu, op. cit.,p. 642.

157.I. Bârlea, op. cit.,p. 118.

158.F.C.P.C.N

159.V. Molin, op. cit.

160.F.C.P.C.N.

161.Ibidem

162.I. Bârlea, op. cit.,p. 118.

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Marți, 13 Aprilie 2021
  • Localitate: Bihor
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Veacul de aur al Râmnicului, Editura Oscar Print București, 2000
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 212 ori Ultima modificare Vineri, 12 Martie 2021 09:45
Ești aici: Home Valcea Valcea Râmnicu Vâlcea/ Evoluția comunității catolice