Istorie Locala

Miercuri, 21 Aprilie 2021 11:47

Un tragic destin de domnitor: Radu de la Afumați, 1529

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Fiecare dintre noi ştie destul de multă istorie pentru a înţelege că fără domnitorii şi boierii olteni, istoria neamului nostru ar fi fost cu totul alta. Domnii mai scurte sau mai îndelungate, realizări importante sau, dimpotrivă, treceri prin scaunul domnesc fară vreo însemnătate aparte, evenimente care marchează veacuri întregi, totul se leagă, într-un fel sau altul, de lupta boierilor şi a domnitorilor olteni pentru a menţine vie, trează şi neatinsă fiinţa naţională a neamului lor.

Prezentăm acum unul dintre destinele tragice din istoria noastră: Radu de la Afumaţi, cel care a domnit între 1522-1529.

Era fiul domnitorului Radu cel Mare şi al Cătălinei, de fel de pe meleagurile Vâlcii, după cum rezultă din unele documente ce consemnează proprietăţi pe care le-au stăpânit aici. A primit numele de Radu pentru a fi urmaş atât ca nume, cât şi ca înţelepciune, tatălui său. S-a stabilit la moşia de la Afumaţi, de pe lângă Bucureşti, iar istoria îl va consemna cu acest nume, împrumutat de la această localitate.

Urmaşii l-au mai numit și Radu Voievod cel Mare sau Radu Vodă cel Viteaz, Radu Vodă de la Râmnic sau Radu Vodă ce a pierit la Râmnic.

A condus Țara Românească într-un moment crucial, tocmai când turcii voiau să o transforme în pașalâc. De altfel, el a fost rugat de toți boierii țării să-i conducă la biruință și i-a condus. Fără ajutorul lui, al locuitorilor și al ardelenilor, țara ar fi pierit.

Pentru apărarea ei, numai în perioada 1522-1524 s-au purtat 19 bătălii aprige, toate consemnate pe piatra tombală de pe mormântul domnitorului, făcută şi scrisă încă din timpul vieţii lui. Textul de pe această piatră este unic în istoria noastră. După modelul acesteia, mai târziu se va inspira şi Sima Stolniceasa, soţia lui Stroe Buzescu, atunci când a scris piatra de pe mormântul soţului ei.

Dintre toţi domnitorii români, Radu de la Afumaţi este singurul care a avut o domnie atât de zbuciumată: a purtat numeroase războaie şi a pribegit de patru ori în Transilvania, a mers la Constantinopol şi s-a împăcat cu turcii, s-a luptat cu domnul Moldovei, Ştefaniţă, pentru frumoasa Ruxandra.

Radu de la Afumaţi a domnit într-o perioadă când, după moartea lui Neagoe Basarab, au murit pentru ţară cei mai mulţi domnitorii Teodosie, fiul învăţatului Neagoe Basarab, Vlad Dragomir, Călugărul buzoianul, Vladislav al IlI-lea, un pretendent din Moldova, Bădica, fratele vitreg al Iui Radu de la Afumaţi, un alt pretendent de la Mehedinţi. Totodată, fapt fără precedent până atunci, Mehmet Beg, român renegat, dorea să transforme ţara în paşalâc, pentru el şi fiul său. Pericolul acesta nu va dispărea decât atunci când românul renegat va pieri şi el.

Şi în vremea aceea, parcă pentru a întări vorbele Ecclesiastului, cum că nimic nou nu este sub soare, Europa făgăduia multe, dar de prea puţine ori îşi respecta cuvântul dat.

Unii domnitori se lăsau ademeniţi. Aşa se poate explica şi uciderea lui Radu tocmai atunci când acesta jurase credinţă lui Ferdinand de Habsburg. În concepţia unor boieri, apropierea de acesta nu avea nici un rost. Sultanul Soliman cel Mare învinsese la Mohacs - la 29 august 1526 - armata ungară şi transformase o parte din Ungaria în paşalâc. Ce mai rămăsese din acel trufaş stat a fost ocupat de Ferdinand de Habsburg.

Pentru o parte a boierimii care avea proprietăţi şi făcea afaceri cu turcii, continuarea cruciadei pentru salvarea ungurilor nu avea sens, motiv care a făcut ca boierimea din zona Oltului şi a Dunării să se adune în decembrie 1528 la Slatina, pentru a hotărî uciderea viteazului domnitor.

Aflând de organizarea complotului, Radu a fugit, împreună cu fiul lui, Vlad, la rudele sale din zona Vâlcii, sperând că aici va găsi înţelegere şi sprijin. Dar complotiştii l-au înconjurat la Râmnic. Îngroziţi, cei doi oameni hăituiţi caută scăpare, intrând în biserica de pe dealul Cetăţuii şi cer îndurare şi milă. Aici, în altar, a fost comisă una din cele mai cumplite crime din trecutul neamului românesc. Boierii au intrat şi i-au găsit pe Radu şi pe fiul lui rugându-se în genunchi, le-au cerut milă, dar, într-o clipă, săbiile călăilor dau năvală, despicând capetele celor doi, sub privirea înfricoşată a preotului. Era în ziua de 2 ianuarie a anului domnului 1529. Nicicând nu a mai avut loc o faptă atât de teribilă într-un sfânt lăcaş, în ţara noastră. Asasinii erau ginerii a două surori ale tatălui domnitorului, Radu cel Mare, deci veri cu el şi cumnaţi între ei. Unul se numea Neagoe din Periş, mare vornic ce stăpânea 84 de sate, vii şi un număr de 500 de robi. Celălalt se numea Drăgan şi fusese mare postelnic, şi el mare proprietar.

După ce s-au desfătat şi s-au bucurat de „vitejia” lor, asasinii şi-au pus în desagi căpăţânile celor doi morţi şi le-au trimis la Constantinopol. Învinseseră. Preoţii şi rudele s-au îngrijit de trupurile rămase şi le-au însoţit cu slujbe şi rugăciuni până la preafrumoasa mănăstire de la Curtea de Argeş, unde le-au îngropat. Sătui de necurmata gâlceavă din Ţara Românească, turcii au trimis ca domnitor pe Moise, fiul lui Vladislav al III-lea, fostul duşman al lui Radu. Acesta este primul domnitor numit direct de către turci, fară a mai avea acordul boierilor. Dar pentru a conduce în pace cu marii boieri Craioveşti, atotputernici în Ţara Românească, domnitorul îşi căsătoreşte sora cu Barbu Craiovescu II, marele ban. Nunta are loc la 13 februarie 1530, prilej cu care sunt omorâţi boierii care îl asasinaseră pe domnul de dinainte: Neagoe vornicul şi Drăgan postelnicul. Se căuta a se face dreptate, pentru că la Sfânta Scriptură stă scris să nu ucizi şi să nu te ridici împotriva domnului tău, fiindcă este dat de la Dumnezeu.

Vremuri de demult, pe care le glorificăm pentru că au o semnificaţie aparte în mentalitatea noastră, şi este trist să aflăm uneori fapte din acestea tragice care ne arată că, dincolo de cele bune sau rele, întotdeauna sunt oameni pe care nu este bine să-i judecăm cu prea multă uşurinţă.

ANEXĂ

Zăpada căzută peste noapte acoperise urmele cărării ce urca la bisericuţa din dealul cetăţii de la Vâlcea. Ninsoarea contenise, dar cerul plumburiu nu lăsa măcar o frântură de soare. Oricum, osteneala şi spaima ce se putea lesne citi pe feţele celor doi bărbaţi care zoreau să urce colina nu puteau fi puse pe seama vremii. Răsuflau pe gură, scoţând aburi ca nişte balauri, şi cu greu izbuteau să-şi tragă din nămeţi cizmele mari şi grele. Cel mai în vârstă, cu pletele şi barba în vânt, îşi îndemna tovarăşul să nu se lase. Cel de-al doilea era mai curând un flăcăiandru, dar fie că ostenise din greu, fie că avea ceva la picior, nu putea ţine pasul cu celălalt. În pridvorul bisericuţei, un preot cu comănac şi potcap ieşit, se vede, în mare grabă, le facea semne să se zorească, căci îi zărise în spatele celor doi pe urmăritori. La semnele preotului, un chiot de bucurie răsună pe drumul ce ducea spre centrul târgului, de unde un pâlc de călăreţi cu săbiile fluturând în vânt se îndreptau la rândul lor spre bisericuţă. Preotul desluşise destul de bine veşmintele urmăritorilor şi, văzând că nu sunt turci, ci oşteni de ţară, făcuse o cruce de mulţumire, bucurându-se pentru scăpare. Odată pătrunşi în sfântul lăcaş, nimeni n-ar mai fi putut să-i scoată de acolo ori să ridice sabia asupra lor. Numai păgânii ar fi fost atât de nelegiuiţi, şi de multe ori nici chiar ei nu cutezau să batjocorească lăcaşurile sfinte.

Abia intraseră cei doi fugari, scuturându-şi cu greu zăpada de pe cizme, că s-au şi repezit pe treptele altarului în faţa „uşilor împărăteşti”, întinzând braţele a ocrotire şi căzând în genunchi. Preotul şi-a pus în grabă un patrafir şi, cu evanghelia într-o mână, iar în cealaltă cu cădelniţa, s-a aşezat în faţa celor doi, vrând să arate că îi ia sub oblăduirea bisericii. Pe dată s-au ivit şi hăitaşii în pragul uşii, de unde, văzându-i pe cei doi în genunchi, fară apărare, s-au repezit asupră-le... Nenorociţii au dat să se apere, dar n-au mai apucat, căci hangerele vrăjmaşe s-au înfipt cu sete în piepturile lor, doborându-i cu faţa în sus, holbaţi către „ochiul dumnezeiesc”, pictat în tăria naosului, de unde-i privea nepăsător. Îngrozit, zadarnic i-a mustrat bietul popă pe ucigaşi, încercând să-i oprească de la mârşava faptă. Rânjind de mulţumire, şi-au şters armele însângerate de leşurile ce încă mai tresăltau în spasmele morţii, apoi au întors spatele preotului, care abia îndrăzni să îngăime, ridicându-şi privirea către cer: iartă-i doamne, că nu ştiu ce fac!...

Aşa pierit-au, înjunghiaţi ca doi berbeci, în ziua de 2 ianuarie 1529, pe dealul Cetăţuii, cel ce era domnul Ţării Româneşti, Radu Vodă de la Afumaţi, şi feciorul său, Vlad.

Ucigaşii nu erau alţii decât vreo câţiva boieri, în frunte cu marele vornic Neagoe din Periş şi postelnicul Drăgan. Aflaseră de călătoria voievodului la neamurile lui de peste Olt şi, cum nu avea decât pe fiu-său şi câţiva însoţitori, l-au atacat mai întâi lângă Râmnicu Vâlcea, de unde cei doi scăpaseră până pe treptele altarului....

Cumplită fărădelege şi nemaipomenită până atunci! Obştea întreagă s-a îngrozit de fapta lor, dar şi la gândul ce soartă avea să aibă ţara rămasă fară domn. Veni-va oare din nou Mehmed beg cu subaşii lui? Se auzise că la îndemnul lui făcuseră ucigaşii cumplita faptă, ca să rămână ţara din nou la cheremul turcesc. Domn de ţară nu se ştia să se fi cerut, că nimeni nu mai cuteza la sultanul Soliman, după ce biruise Ungaria.”

Bibliografie:

Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domnitori uitaţi, 1983, p. 87-88; Palade T. Radu

de la Afumaţi, 1939; Stoicescu Nicolae Radu de la Afumaţi, 1983; Doru Moţoc, Ipoteză despre

locul uciderii lui Radu de la Afumaţi, în Studii Vâlcene, V, 1980.

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Sâmbătă, 15 Mai 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/ «Priorități istorice vâlcene/ 610»/ Complexul de Spiritualitate Creștin-Ortodoxă „Sf. Nicolae” Câmpu Mare, 2002, p. 100-102
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 133 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Un tragic destin de domnitor: Radu de la Afumați, 1529