Mă aflam printre cei botezaţi „beneficiari” şi am locuit în colonia acestora din Voineasa… Distincţia dintre „constructor” şi „beneficiar” o ştiau foarte bine coloniştii, că pentru ceilalţi oameni, statornicii lotreni, eram cu toţii veneticii care îi invadaserăm şi locuiam coloniile ca intruşi căzuţi între ei. Constructorii erau cei care rostuiau lucrurile şi acestea, la plecarea lor, trebuiau luate şi puse la treabă de… beneficiari, oameni calificaţi special să rămână locului şi să le folosească. Beneficiarul cel mare nu eram noi, ci Statul Român, care pusese în act procesul de electrificare al ţării şi îşi trimisese pe coclauri legiunile de constructori, dar şi viitoarea administraţie a celor ce se înstăpâneau cu un rost înalt în peisaj.

Începutul a stat sub semnul respingerii noilor veniţi. Fără vaccinarea prealabilă, anticorpii respingerii îşi manifestau făţiş puterea. Treptat, invazia începutului a creat superioritatea numerică a coloniştilor, iar forţa poruncii centrale punea în poziţii favorizante pe intruşi. Coloniile clocoteau de viaţă, de noutate şi erau locul unei diversităţi care punea laolaltă obiceiuri, gusturi, pasiuni aduse dintr­o mare lărgime de ţară, într­un amestec al citadinului cu diversitatea sătească din toate regiunile istorice ale României. Coloniile, cu energia lor tânără, cu noutatea lor culturală, bine nutrită oficial, deveniseră focare radiante de contaminare şi suport al unei vieţi cu facilităţi civilizaţionale sporite (şcoli, grădiniţe, dispensare, oficii poştale, canalizare, apă curentă, electricitate şi drumuri de legătură cu… marele Imperiu, cum pe vremuri făcuse marea Romă cu Coloniile ei clădite din vădit interes – şi prin Dacia cea bogată în aur, sare şi bărbaţi viteji).

Legile fizicii, cu abstractul lor, ar putea să ne lămurească faptul că atunci când polarităţile îşi dau mâna… se instaurează pacea. Un fel de pax romana! Căldura cedată este egală cu cea primită şi între părţi se impune echilibrul. Mult cedezi, mult primeşti în schimb! Marele acumulator de cunoaştere, încărcat prin şcolile înalte, se va fi disipat în jur în oameni, deprinderi, în noi obiceiuri şi noi obişnuinţe. Cât vor fi lucrat liceele locului, cursurile de calificare – pentru recuperarea deficitului de şcoală!, experienţa dobândită lângă meşterii experimentaţi, evenimentele culturale, la noua transformare mentală a societăţii lotrene? Poate fi cercetat de specialiştii în domeniu, prin măsurarea indicatorilor de dezvoltare umană. Reciprocitatea schimburilor, între cele la început adverse, a trecut de la simpla acceptare, la comunicarea dezinhibată, apoi chiar la o comuniune. Fireştile legături de sânge au sudat pentru continuitate înrudirile şi cununia geografiei, îmbogăţirea graiului, şi sentimentul apartenenţei la mai larg, odată cu aspiraţia unui orizont pe care trebuie să ţi­l apropriezi, tocmai pentru că îţi este legitimitate.

Am insistat asupra diferenţierii dintre cele două tipuri de colonii, pentru că amprenta cea mare au lăsat­-o beneficiarii, ca un fel de hărăzire să fie împământeniţi ca administratori stabili, ori ca veteranii legaţi de locurile eroismului lor. Dovada este evidentă: coloniile provizorii au dispărut din peisaj, dar cele durabile, fără locuitorii lor pasageri, au rezistat. O bună parte din coloniile „beneficiar” sunt locuite azi de familii mixte ori de urmaşii veneticilor care, născuţi fiind în acest pământ făgăduit, au devenit localnicii îndrituiţi cu noua maternitate a locului.

La terminarea şantierului Amenajării Lotru, ca o recurentă retragere aureliană din Dacia Felix, multe s­au pustiit. Forfota a lăsat locului urmele marelui flux, acum retras în marea prea liniştii (nu există vreo mare mai liniştită ca… marea moartă!). A mai lăsat apeducte la vedere, precum şi căi ale apelor prin adâncuri, cum sunt după mii de ani cele încă curgătoare prin subteranele Romei, şi doar de ceva vreme, ale Ciungetului, Brădişorului. Dar despre retragerea abruptă din Voineasa (inclusiv Vidra!) turistică, ca o repoziţionare aureliană la ofensiva barbară, să vorbim… în dodii, despre părăsirea… epocii de aur (nu aur au căutat romanii prin Dacia?) a prea unitului Sindicat, cu casa pe Lotru (şi prin toată ţara!).

Aşadar, studiu de caz/ pamflet la necaz/ Să vedem, ştiinţific, scopul!/ Cum s­a colonizat Lotru!/ Apoi, cum se stinse totul?/ Cine puse botul?/ Nu-­i vorba de erezie/ nici vreo fantezie!/ Este vorba crudă/ Să se vadă, să se-­audă/ de­-o urzeală, nu absurdă,/ poate doar un târg de Iudă!

În perioada hulitei epoci de aur, din perspectiva ideologiei din scaun, geopolitica albastră nu iubea prea roşu, dar nu înţeleg ce avea cu aurul de toate esenţele (alb, negru, verde)! România îşi avea un proiect de emancipare a ţării, prin dezvoltarea sectorului hidroenergetic (al amenajării cursurilor de ape pentru toate folosinţele posibile: energie, navigaţie, irigaţii, apărare contra inundaţiilor, piscicultură etc.). Aşa a început marea colonizare interioară pe şantierele epocii… să poată fi hulită! Părea această roire de oameni muncitori precum coloniile de albine într­un stup care rodea mierea, de aur şi ea. Când treaba era gata, marele stup roia mai departe, să colinde şi alte pajişti înflorite… Aşa se mutau şi legiunile romane să cucerească noi lărgimi, să le… civilizeze! Dar veniră barbarii şi albinele încetară colindatul pentru fagurii stupului. (Pe Lotru, ultima captare de apă s­a recepţionat în 22 decembrie 1989 şi se chema… Izvorul Floarii – ramura Nord-­pompaj.)

Imediat a dispărut albinăritul şi apicultorul-şef. Stupul existent s-­a umplut de trântori, iar „apărătorii” stupului, doldora de miere, au căpătat diabet prin sporirea raţiei de dulce (ce gust bun are „revoluţia” unora! prânzită la dejun şi cină, pentru că la prânz se cuvine!). Trântorii s­-au făcut că muncesc. Au păcălit albinele încă lucrătoare cu părţi sociale şi au lăsat ursul şi alţi prădători să-­şi însuşească mierea/ puterea. N-­au mai pus de roiri noi, de noi stupine. Albinele şi-­au luat costume de viespi, de muşte bâzâitoare, de anofeli, să coloreze, concurenţial, pajiştea înflorată pusă în seifurile agoniselilor din vreme. De atâta bâzâit, nu se mai auzeau vorbele bune şi atunci zarva­larva a încurajat omizile, carii, să roadă pân’ la os, vârtos, că oricum, vezi Doamne!, ce a fost are miros politic, nu are sens să mai existe, nici cu acatiste, că prea miroase a marxiste şi chiar specific, ceauşiste! Au rămas supravieţuiţii şi cântătorii trântorilor nemulţumiţi şi aceştia, neînvăţaţi decât la bâzâit, au aşteptat reînvierea, ba au scâncit în dodii, au dat cu bobii, că se mai întoarce mortul de la groapa istoriei. Nefiind însă ai scripturii, din operele complete au cântat doar psalmii urii. Albinele lucrătoare, naive încrezătoare, aşteaptă sub soare o primăvară­vară nouă, să zboare, din nou din floare în floare… o viaţă viitoare!

***

În flip, revista ,,Curtea de la Argeș” este la https://en.calameo.com/read/0006276653e116040de67