După schimbarea radicală de macaz și încă insuficienta descifrare a evenimentelor din 1989, prea roșul trebuia să devină albastru, iar istoria scrisă la porunceala Răsăritului, trebuia acum să implore intrarea în grațiile Apusului! Pe scena mare cortina de fier fusese dată la o parte și atunci lumea putea vedea oamenii din actorii jocului dedublat după scenariul și regia riguros concepute!
În rotația aceasta, pentru corecta citire a traiectoriei trasată de societate, contrariile trebuie cunoscute, pentru că din jocul lor permanent este mișcată lumea. După perioadele în care adversarul trebuia exclus, în care dictatura trăia cu speranța iluzorie... veșnicia, trecerea spre cele diametral opuse – să o numim tranziție!- accepta compromisul conlucrării contrariilor! Învinșii (de procesualitatea generală!) nu se dau duși, nu își recunosc păcatele, se pun cu picioarele înainte înnoirilor; tradiția devine argumentul unui conservatorism radical, prin răstălmăcire! Învingătorii nu au pârghiile să-și exercite puterea: mentalul este tarat de cele exersate, legile sunt legile vechi și se aplică de instituții nereformate, iar formarea unei generații care să fie în spiritul vremii cere timp. În aceste perioade ar trebui să-și intre în rol elitele, acei oameni cunoscători, cu toată înțelegerea!- a trecutului, ancorați în prezentul lor și cu viziune asupra mersului societății! (Impresionantă... Scriptura cu profeții ei, care au prorocit, și viziunea lor i-a confirmat peste veacuri!). Îndrumătorii sunt puțini și ei nu pot să inducă în marea masă fermentul înnoirii. Este nevoie de argumente , de modele umane credibile să se poată încunoștința lumea despre noua zi! Trebuie aduse din exil, scoase din ascundere, modelele umane interzise de vreme trece, să fie reînnodare a firului rupt abuziv. Instituțile nereformate, sub legile canonice în aplicare încă, suflă în rece ca ghiața și aplică litera inflexibilă, în dauna spiritului să se arate „exacte” și „imparțiale”. Adică vinovățiile sunt reconfirmate despre ...„bandiții poporului” și, deasemenea, meritele „realismului socialist”, al pazei penitenciarelor - să fie intangibile, neîntinabile! Șansa nașterii noii elite, din năravurile cele vechi, este o iluzie, ori o jonglerie manipulantă în slujba unei puteri tranzitorii și debile! Se poate aprinde însă scânteia dinspre focurile mocnite și păstrate precum vâlvele peste comorile autentice. Otăvirea pajiștii printre paiele uscate și rugii de... rosa canina este însă posibilă după o ploaie mănoasă ca o mană... picurată prin deșertul încă cu idoli și tablele de legi lipsă, dacă cei cu vocația călăuzelor vor ști să se arate din afara lagărului încă închinător la ceea ce a fost! Iată cum închisorile politice trebuiau reabilitate în ACADEMII și cum spiritul celor care le-au experimentat se impunea să devină călăuză, prin inerentul deșert al tranziției. Apoi revenirea lui Dumnezeu din exilul siberian, putea reda puterea unei instituții sugrumată de doctrina atee și în compromisul salvării de sine: Biserica Ortodoxă Română!
În acest context au apărut în peisajul cultural organizațiile civice, grupurile informale, să nu fie îngrădite de porunca de partid, de cea a instituților statului, nereformate și s-a dezvoltat o conlucrare fertilă cu Biserica (cu imensa ei putere de influență!). Prin instituțiile publice ale statului au fost identificate personalitățile proactive și disponibile promovării mesajului înnoirii. Sunt cunoscute publicului vâlcean și nu numai, aparițiile organizațiilor culturale și de atitudine: Societatea Culturală „Anton Pann”, Forumul Cultural, Seniorii, Fundația „Antim Ivireanul” ( echidistante politic, prin statute!), Grupul Informal: România: „Grădina Maicii Domnului”.- ș.a Cum au evoluat acestea în spațiul public și cum și-au făcut misia, este o altă problemă. Remarcăm o agendă culturală densă, cu evenimente care confirmă ridicarea unei elite înnoite, alături de remanenta grupare venită, inerțial, din fostele redute propagandistice (acele asociații naționale ivite prin directive de stat, adică din sfera poruncii, pentru obiective precizate/declarate de utilitate publică și bugetate!). Pentru ceea ce se numește ONG, în sfera culturală, ori de atitudine civică, stau mărturie arhivele revistelor (Vezi INTOL PRESS, Curtea de la Argeș!) și buletinele informative, ca niște dări de seamă anuale! Apoi numeroasele cenacluri, lansările de carte, și explozia media – înainte de polarizarea partizană în siajul politic, pot da imaginea acelei reacții a marelui anonim.
Dintr-o inițiativă a Grupului de la Râmnic (România-Grădina Maicii Domnului), de-a împreună cu Societatea Culturală „Anton Pann” (Președinte Prof. Costea Marinoiu), la care în timp s-a raliat Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”/Filiala „Matei Basarab”-Vâlcea (Eugen Petrescu), Preoți din Eparhia Râmnicului (Nicolae State- Burluși, Petre Vețeleanu, Constantin Mănescu), Primăria Ocnele Mari (Petre Iordache, Violeta Perianu) și Asociația „Vasile Militaru” de la Chișinău (Maria Șalaru) ș.a, s-a născut ideea proiectului pentru recuperarea unor personalități reprezentative, abuzate în vreun fel, înainte de 1989, și care pot reprezenta modele de personalități în consolidarea unei elite autentice, atât de necesară... traversării deșertului tranziției. Proiectul s-a numit „Academia de sub Pământ” și consta în desemnarea, anuală, a unuia ori a mai multor candidați la titlul de onoare de academician al acesteia. Alegerea personalității avea în vedere vreo aniversare, în anul respectiv, de la vreun eveniment reprezentativ, în care personalitatea recomandată jucase un rol ... decisiv!
Reamintim aici membrii actuali ai Academiei de sub pământ, consacrați la Ocnele Mari de-a lungul timpului: poetul Vasile Militaru, autorul „Divinei Zidiri”, prin care au fost atrași spre creația literară, într-un festival/concurs „inter/național”(cu Republica Moldova!) tinerii; pr. Dumitru Bălașa, în jurul căruia se crease o emulație pentru descifrarea multor file ale istoriei ocultate și se înodaseră Congresele de Dacologie, considerate necanonice!; Constantin Brâncuși, insuficient asumat acasă și nepriceput promovat în lume (Vezi... „Cumințenia Pământului”, ratarea Listei UNESCO pentru „Ansamblul...” de la Tg. Jiu, si răceala regimului comunist pentru... opera lui); Bartolomeu Anania, amintind de „Rugul Aprins”, de tălmăcirea actualizată a Bibliei, de opera SA de ctitor, întru Mitropolia Ardealului de Sus (vezi Mânăstirea „Mihai Vodă” de la Turda, cu sfințirea în anul centenar!); Lucian Blaga, cel scos din Academia Română, cu o parte din operă interzisă, cu sistemul filosofic propus, desconsiderat (vezi cuvântul „PERSONANȚĂ” absent din Dicționarul... filosofic!), consacrat „Academician” la Ocnele Mari, la 120 de ani de la naștere, în 2015; Mircea Eliade, considerat prin lumea largă „Il Genio”, acasă hăituit încă, de cei ce nu iartă (deși românii, creștini ortodocși, spun: despre morți numai de bine!). Anul... Mircea Eliade trecuse într-o surdină condamnabilă, să nu se irite vânătorii de capete! (chiar în țară i s-a refuzat un parastas, noroc cu Mânăstirea Cotmeana, unde am avut toată disponibilitatea unei pomeniri la altar!); Nichifor Crainic, doctrinar remarcabil, anticomunist cu opera trecută la index, devenise verigă lipsă în descifrarea trăirii, autentic românească, pentru înțelegerea gândirii interbelice; Iuliu Maniu, controversat și azi, uitându-se că el a fost organizatorul Adunării de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, că el a românizat administrația Transilvaniei ( v. Consiliul Dirigent) iar comuniștii, neuitând de înăbușirea tentativelor lor revoluționare, de la Viena și Budapesta, din 1918 și 1919!) l-au răsplătit cu temnița de la Sighet - l-am consacrat „academician” la Centenar”, în 2018; Regele Ferdinand și Regina Maria, în 1919, consacrau România Mare, conform hotărârii Adunării de la 1 Decembrie, după eliberarea prin jertfa armatei, cu viziune politică și abilitate diplomatică, a Apusenilor, Crișana etc., de cei potrivnici celor dorite de majoritate, în spiritul principiului autodeterminării. În 2019, lor le-am alăturat, simbolic, pr. Baltaga, din Basarabia (acum în afara Statului Român!); în 2020, anul care împlinea centenarul de la Tratatul de la Trianon, a fost chemat în Academia, informală, de Sub Pământ, Dumitru Drăghicescu, pentru rolul jucat în izbânda românească de la tratatul acesta de pace. Aveam în vedere și ocultarea creației sale („Noua Cetate a lui Dumnezeu”, lucrare în limba franceză, netradusă integral în limba română!).
Anul acesta, cu repere speciale în istoria neamului care își strigă isprăvile după cum au fost consemnate, ne vorbește despre un centenar al partidului comunist român (acel produs de import, ca o otravă pentru credința tradițională), despre cei 150 de ani de la evenimentul de la Putna, din 1871 (atunci în imperiul austro-ungar!), despre cei 200 de ani de la Zavera lui Tudor Vladimirescu, despre cei 500 de ani de la Neagoe Basarab, voievodul înțelept urcat în ceata drepților, să ne fie peste vreme... Sfânt ocrotitor! Se vădește în acele evenimente, anticipând ce va să vină, viziunea profetică, noi constatând peste timp că voința și puterea credinței a pus în fapt, prin urmașii înaintemergătorilor, gândul înnoitor. Să acționăm, prin urmare, la ridicarea unei elite în spiritul acestor timpuri, dar în credința statornicită ca temei al trăirii firii întru armonia creatorului.
Propunem pentru Anul 2021, candidat al Academiei de sub Pământ, al academiei informale, de la Ocnele Mari, pe Petre Pandrea Marcu!
Petre Marcu, care ulterior și-a adăugat numele de Pandrea s-a născut în 28 iunie, 1904 la Balș, pe valea Oltețului, într-o familie de moșneni știutori de carte. A făcut studii temeinice la liceul militar de la Mânăstirea Dealu, cu bacalaureatul la liceul Carol I, din Craiova. Are o carieră universitară strălucită, încununată cu un doctorat în științe juridice. Studiile doctorale îl poartă pe la București, Berlin, Heidelberg, Munchen, Paris, Roma. Devine un avocat strălucit, un publicist cu spirit critic, dur, al realității românești de pe poziții independente (fără angajament față de vreun partid politic, de aici necazurile vor veni și de la dreapta și de la stânga!). În perioada 1928-1933 este atașat al biroului de presă al Legației Române de la Berlin. (cunoscător al Limbii germane și fin observator al scenei politice, va lăsa în scris o operă de analiză a perioadei, va lansa avertismente...). Se căsătorește cu sora lui Lucrețiu Pătrășcanu, Eliza Pătrășcanu, și va avea doi copii: Nadia Marcu Pandrea, jurnalistă și scriitoare (Marea șansă a tatălui, când după 2000, recuperând de la securitate manuscrisele confiscate, opera acestuia poate fi dată atenției publice/ de ce nu?, prin eforturile Statului Român?); Andrei Pandrea, medicul exilat pe la Boișoara/Loviște, scriitor și el stabilit la Paris, să scape de stigmatul pus, fără judecată, tatălui.
Căsătoria cu sora lui Pătrășcanu îi aduce înscenarea „Complotul Candrea” (Comandantul Diviziei „Tudor Vladimirescu”, acesta fiind eliberat imediat, iar Pandrea reținut/ după două săptămâni este arestat și... cumnatul Lucrețiu Pătrășcanu.). Făcând un bilanț al împrizonării sale Petre Pandrea constata: „am 4 arestări burghezo-moșierești pentru PCR și 7 arestări PCR în epoca 1948-1964”.
La ... Ocnele Mari va fi fost deținut (fără judecată!) în perioada 1948-1952. Despre această perioadă Petre Pandrea va consemna: „Cea mai mare onoare a vieții mele a fost că am fost propus de Mihail Manoilescu și ales unanim președinte al Academiei de sub pământ, de la Ocnele Mari în anii 1949, 1950, 1951, 1952” (v. Memoriile Mandarinului Valah/jurnalul detenției și descifrarea „naturii puterii în România satelizată la URSS!”).
Titlurile operei, salvată de fiica sa, vorbesc de preocupările tatălui și de viața (jurnalul detenților) în academiile informale de sub pământ unde fusese ascunsă o elită a României, care nu făcuse pactul cu noua putere și nici nu intrase în celebrele divizii, cărora li se dăduseră ademenitoarele nume de eroi ai nației.
Opera (în paranteză anul elaborării!):
$1- Germania hitleristă (1933)
$1- Psihanaliza judiciară (1934)
$1- Filosofia politico-juridică a lui Simion Bărnuțiu (1935)
$1- Procedura penală (1939)
$1- Criminologia dialectică/Portrete și controverse/Jurnal intim (1945)
$1- Brâncuși, amintiri și exegeze (1967)
În 1968, în 8 iulie, la 4 ani după amnistia din 1964, Petre Pandrea trece la cele veșnice și fiica sa îi recuperează, după 1989, manuscrisele de la securitate și vom avea acces la jurnalele din detenție și manuscrisele considerate subversive, ori instigatoare:
-Memoriile mandarinului valah/Reeducarea de la Aiud, Jurnal penitenciar 1961-1964/Garda de fier/Jurnal de filosofie politică/Helvetizarea României/Jurnal intim 1952-1958/Călugărul alb.
În 2013, Academia Română (un fel de Mea Culpa!) îl primește, post-mortem, pe Petre Marcu Pandrea, în rândul membrilor!
Din impresionanta listă a deținuților politici, personalități remarcabile ale elitei românești interbelice, vă propunem pentru 2021, pe Petre Marcu Pandrea, ca academician al Academiei, informale, de sub pământ, el fiind și alesul deținuților vremii, ca „președinte” al acesteia!
Mihai Sporiș/ Cercul de la Râmnic: România- Grădina Maicii Domnului /7 iunie, 2021
