Există oameni pe care scurgerea timpului şi marile încercări ale vieţii îi fac să rămână aşa cum au fost - nişte simboluri demne de urmat. Generalul Nicolae Rădescu aparţine acestei categorii pentru că faptele sale au demonstrat nu numai o remarcabilă maturitate militară şi civică, dar şi o uimitoare responsabilitate politică privind destinul României. Tuturor impulsurilor, insultelor şi constrângerilor care vizau sfârşitul democraţiei în ţara noastră el le-a răspuns cu fermitate şi demnitate, neabdicând nici o clipă de la afişarea idealurilor şi valorilor a căror apărare îl adusese nu o dată în pragul dispariţiei sale fizice.
Generalul Nicolae Rădescu[1] a rămas în istorie ca fiind ultimul preşedinte anticomunist al Consiliului de Miniştri, guvernarea sa precedând momentul 6 martie 1945. Cele trei luni decisive în care generalul Rădescu şi-a asumat dificila misiune de a conduce un cabinet de coaliţie, la care participau miniştri reprezentând Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Frontul Naţional Democrat, au pus în lumină voinţa fermă a generalului de a salva democraţia şi tăria lui de caracter de a înfrunta deschis comunismul aflat în plină ascensiune, sub protecţia Armatei Roşii.[2]
O carieră militară fulminantă
(Informaţii preluate din: Alexandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944 - 1946), Editura „Enciclopedică”, Bucureşti 1997; Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu (coordonatori), Șefii Statului Major General Român (1859 - 2000), Editura „Europa Nouă”, Bucureşti, 2001; „Caietele Inmer” anul II, nr. 3/iunie 2005, p. 3 – 55.)
Fiu al unei familii de oameni cu o anumită stare economică şi pricepuţi gospodari (Radu şi Zamfira), Nicolae Rădescu s-a născut la 30 martie 1874, la Călimăneşti, judeţul Vâlcea.[3] Din anii copilăriei, a rămas fascinat de peisajul mirific al Văii Oltului şi de vestigiile strămoşeşti din locurile natale, mustind din adâncuri istorie la fiecare palmă de pământ. Cursurile primare şi complementare le-a urmat în localitatea natală cu învăţătorul Nicolae Hristescu[4], căruia i-a cultivat o mare dragoste şi preţuire pentru învăţămintele trecutului.
Educaţia primită în spiritul onestităţii, ordinei şi disciplinei l-a îndemnat pe Nicolae Rădescu să-şi facă un ideal nobil din virtuţile marilor personalităţi ale armatei române, reflectate, ulterior, într-o strălucită carieră militară.
A urmat cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri, în urma cărora a obţinut gradul de sublocotenent (1 iulie 1898), apoi, absolvent al Şcolii Speciale de Cavalerie (iulie 1900). Maiorul Alexandru Averescu, viitorul mareşal al armatei, care era comandantul şcolii, menţiona calităţile tânărului Nicolae Rădescu: „E inteligent, stăruitor şi cu amorul datoriei sale”.
Avansat la gradul de locotenent (1903), a fost elev al Şcolii Superioare de Război din Bucureşti (1904-1906), iar la 4 februarie 1909, a fost numit căpitan.
Ca ofiţer adjutant în comandamentul Diviziei 1 de Cavalerie, a participat în timpul celui de-al doilea Război Balcanic (23 iunie – 31 august 1913), unde s-a distins ca un excelent organizator de campanie. Maior de la 1 aprilie 1916, Nicolae Rădescu a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, prin Decretul Regal din 10 ianuarie 1917, „Pentru vitejie şi priceperea cu care a contribuit la succesul operaţiunilor diviziei; cu un minimum de forţe la Sălătruc, pe Valea Topologului a îndeplinit un strălucit fapt de arme”[5] – era comandant de divizion în Regimentul 5 Călăraşi.
A primit în mod excepțional gradul de locotenent-colonel la 1 aprilie 1917, apoi a fost numit şef de stat major la Divizia 2 cavalerie (2 ianuarie 1917 – 1 septembrie 1918), îndeplinind aceeaşi funcţie şi la Inspectoratul Jandarmeriei (1 septembrie 1918).
Avansat colonel în mod excepţional (1 aprilie 1918), la 27 mai 1918 devine adjutant al regelui Ferdinand, care îi va acorda distincţia de „Adjutant Regal Onorific”. Devenind „căpitanul” Reginei Maria, prin ordinul dat de regele Ferdinand, are posibilitatea să călătorească împreună prin marile centre culturale europene şi să aibă contact direct cu Churchill, cu Eisenhower, cu care de altfel se cunoaşte de la un masterat pe care l-a făcut la Saint-Cyr. Perioada aceea a constituit pentru general cea mai liniştită dar şi acumulativă; generalul era un mare colecţionar de artă. Este trimis ca ataşat militar al României la Londra (iulie 1926 - 1928), iar la întoarcerea în ţară a fost avansat general de brigadă (25 martie 1928) şi numit comandant al Brigăzii 4 Roşiori (1928 -1929).
A fost ajutor al comandantului Inspectoratului General de Cavalerie (1929-1931) şi comandant al Diviziei 1 Cavalerie (1931-1933).
Nicolae Rădescu a demisionat din cadrele active la 5 februarie 1933 şi a fost repartizat ca ofiţer de rezervă la Corpul 4 armată.
Cariera politică
Având o mare admiraţie fată de marile personalităţi militare ale timpului, încântat de prestaţia politică a mareşalului Alexandru Averescu[6], pe care îl cunoscuse când acesta era comandantul Şcolii Speciale de Cavalerie –, la mijlocul lunii februarie 1933, generalul Nicolae Rădescu a intrat în politica românească prin aderarea sa la Partidul Poporului[7] condus de mareşal. Tot atunci devine membru al Asociaţiei „Cultul Patriei”[8] şi va face parte din conducerea ei.
Păstrându-şi verticalitatea concepţiei sale, orientată către ordine şi onestitate, generalul Nicolae Rădescu, nefiind adept al ideilor legionare, a activat în mişcarea „Cruciada Românismului”[9], iniţiată de Mihail Stelescu[10], disident legionar, fapt care a atras nemulţumirea liderilor „Gărzii de Fier”, care luaseră la un moment dat decizia de a-l condamna la moarte pe general tocmai pentru sprijinul dat lui Stelescu.
Fiind o fire neconformistă şi adeptul constant al principiilor onorante, generalul Nicolae Rădescu va fi condus de timpuriu spre conflicte cu cei care se aflau la conducerea ţării. El era în atenţia organelor Siguranţei Statului încă din 1934; nefiind agreat de regele Carol II şi datorită relaţiilor sale cu gruparea Stelescu.
Un alt gest al său, netolerat, se va produce în timpul guvernării Antonescu. În urma unui discurs rostit de reprezentantul Germaniei, baronul Manfred von Killinger, la sala „ARO”, generalul îi va adresa o scrisoare la 7 septembrie 1941, în care avea curajul să-şi susţină critica faţă de regimul politic de atunci cu privire la continuarea războiului dincolo de Nistru.[11]
Ca răspuns la acel discurs ostil României, generalul Nicolae Rădescu condamnă cu vehemenţă atitudinea arogantă a baronului Killinger, discurs pe care îl reproducem parţial:
"Nu poate fi ticălos patriotul român care, cu inima sângerândă de nenorocirile ce i-au copleşit țara, încearcă să-şi exprime gândul asupra a ceea ce crede că ar fi bine de făcut spre a fi înlăturate o parte cel puţin din suferinţe. Ticălos este, domnule ministru, străinul căruia neconvenindu-i atitudinea patriotului, profitând de situaţia privilegiată ce deţine şi nesocotind cea mai elementară îndatorire ce i-o impune ospitalitatea de care se bucură, nu se mulţumeşte să-i smulgă pâinea de la gură, spre a-şi potoli el foamea, dar îl acoperă apoi de injurii şi ameninţări încercând astfel să-l înfricoşeze şi să facă să amuţească glasul care grăieşte adevărul. (...) Noi am simţit gheara bestiei roşii înfiptă în trupul ţării, aşa cum n-a simţit-o nimeni, astfel că în sufletul nostru, [altceva] în afară de ura adâncă împotriva bolşevismului nu poate intra. Dar nu este cinism să ne învinuiţi pe noi de un fapt pe care d-stră îl săvârşiţi? Fiindcă ce altceva decât îndemn la bolşevism constituie cuvintele pe care d-stră sub formă de întrebări puse în gura soldatului român, aţi arătat în cuvântarea dumneavoastră că aţi dori să le auziţi din gura soldatului român”[12].
Ca urmare a acestei scrisori, la 22 oct. 1941, generalul este trimis în lagărul de la Tg. Jiu, unde va rămâne până la 29 sept. 1942.[13]
După revenirea în Capitală, generalul Nicolae Rădescu ţine legături tot mai strânse cu o serie de personalităţi politice (Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Barbu Ştirbey etc.), fiind adeptul încheierii cât mai grabnice a armistiţiului. De asemenea, nu era de acord cu atitudinea expectativă adoptată de luliu Maniu, insistând mereu să se treacă la fapte, pentru determinarea încheierii războiului.
Deşi fruntaşii politici, care doreau ca armistiţiul să fie încheiat de un guvern condus de un militar, luau în calcul numirea generalului Rădescu în funcţia de prim-ministru, numele acestuia nu apare in documente cu ocazia evenimentelor din 23 august 1944. O explicaţie a acestei situaţii a fost oferită de generalul însuşi, într-una din însemnările sale despre aceste evenimente: "Din ceea ce mi se aducea la cunoştinţă, încă cu două-trei luni înainte, de către un devotat al meu aflat în Serviciul Siguranţei, ştiam că la S.S. condus de Cristescu se găsesc note informative în care se arată că în cercurile Palatului se vorbeşte de o eventuală aducere a mea in fruntea guvernului ce se va forma după răsturnarea lui Antonescu. În apropierea datei de 23 august 1944 însă numele meu fusese înlocuit cu al Gl. Sănătescu.
Cu o săptămână înainte de lovitura de la 23 consilierul Botez de la Consiliul Legislativ a venit la mine să-mi comunice din partea Gl. Sănătescu că acesta ar dori să mă vadă. Am răspuns că-i stau la dispoziţie oricând va voi, la mine acasă, dar nu merg la Palat fiindcă nu voiesc sub nici o formă să las impresia că eu urmăresc ceva.
Bănuiesc că întrevederea ce trebuia să aibă loc era în legătură cu intrarea mea în guvernul ce urma să-l formeze Sănătescu. Răspunsul însă pe care eu l-am dat invitaţiei, a fost desigur nemulţumitor întrucât a rămas fără nici o altă urmare[14].
În urma demisiei generalului Gheorghe Mihail, Nicolae Rădescu, a fost numit şef al Marelui Stat Major, la 14 octombrie 1944[15], după ce fusese înaintat în grad (general de divizie în rezervă, apoi general de corp de armată în rezervă) şi reactivat[16]. Datorită ameninţărilor şi presiunilor venite din partea Comisiei Aliate (sovietice) de Control, la 26 octombrie 1944 a semnat Protocolul militar care prevedea ca armata din interiorul ţării să fie redusă la trei divizii a câte 3.000 de oameni, cu condiţia ataşării unei note în care se preciza: "Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control şi în scopul de a evita consecinţele dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei”[17]. Prin nota scrisă adăugată la Protocol, Nicolae Rădescu menţionează că desfinţarea a 14 divizii şi a unor mari comandamente ale armatei române reprezintă încălcarea flagrantă a clauzelor Convenţiei de Armistiţiu. Ca şef al Marelui Stat Major, generalul Nicolae Rădescu a protestat împotriva cererii Comisiei Aliate (Sovietice) de Control de-a reduce efectivele de grăniceri şi jandarmi români care asigurau paza şi poliţia teritoriului ţării (raportul nr. 683077 din 28 noiembrie 1944). Raportează tot în scris că dislocarea în România a „unor divizii sovietice cu efective de război complet” poate fi apreciată ca o acţiune militară sovietică, situaţie contrară spiritului şi literei din Convenţia de Armistiţiu (noiembrie 1944).
La 3 decembrie 1944, primeşte din partea regelui Mihai I mandatul de a forma un nou guvern. Din cei 18 miniştri, 6 proveneau din Frontul Naţional Democrat (PCR, PSD şi aliaţi), ceilalţi erau din partidele tradiţionale PNŢ şi PNL, fiind ultimul guvern în care partidele tradiţionale au participat la cârma ţării.
La 6 decembrie 1944, Regele Mihai l-a numit pe generalul Nicolae Rădescu în funcţia de prim-ministru al României. Deşi a durat numai trei luni, guvernarea sa a rămas în istorie ca ultima încercare de împotrivire la instalarea regimului comunist în ţară. Încă din prima zi de mandat, generalul şi-a expus programul de guvernare în faţa ziariştilor; principalele obiective erau: strângerea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, îndeplinirea integrală a condiţiilor Armistiţiului, restabilirea ordinii în ţară[18].
A urmat insă o perioadă foarte grea: sabotaje, manifestaţii de stradă, schimbarea prefecţilor în anumite judeţe fără acordul guvernului etc., toate acestea culminând cu evenimentele din ziua de 24 februarie 1945. Este vorba despre manifestaţia antiguvernamentală organizată de F.N.D. în Piaţa Palatului din Bucureşti, prilej cu care s-au tras focuri de armă înspre manifestanţi şi, deşi rapoartele procurorilor arătau limpede că nu armata a făcut acest lucru, ziarele comuniste din zilele următoare au cerut pedepsirea "călăului Rădescu" şi înlocuirea guvernului cu unul "cu adevărat democratic". Dar ceea ce i-a iritat cel mai mult pe reprezentanţii F.N.D. a fost discursul curajos rostit de primul-ministru în seara aceleiaşi zile la radio, în care explica desfășurarea evenimentelor.
Însemnările generalului oferă şi de această dată mai multe amănunte despre motivele care l-au determinat să rostească acel discurs. „Au fost unele glasuri - foarte puţine este adevărat - care au pretins că, crâmpeiul din cuvântarea de la Radio din seara de 24 februarie în care am pronunţat numele A. Pauker şi Luca n-ar fi trebuit spus fiindcă am precipitat astfel căderea guvernului. Acei care vorbesc astfel n-au elementele de judecată pe care le-am avut eu când am vorbit aşa cum am vorbit.
Erau zece zile de când eu eram sigur că guvernul nu mai poate rămâne. După cele două consilii din urmă de miniştri, în care am apostrofat violent pe comunişti şi pe Groza, pe chestiunea atacurilor prefecturilor şi pe aceea a agitaţiilor cu împărţirea moşiilor, ruptura între mine şi ei era făcută, iar dacă i-am apostrofat, aşa cum am făcut, a fost fiindcă îmi dădeam seama că ei sunt hotărâţi să forţeze cu orice preţ lucrurile ca să se producă criza, fiindcă vedeau că orice zi pierdută - cu mine în fruntea guvernului - însemna pentru ei pierdere de teren - pe de o parte fiindcă rezistam manevrelor lor, pe de alta fiindcă începusem să le demasc aceste manevre, fiindcă nu mai era posibil să le acopăr.
Apoi, ziua de 24 februarie, care fusese pusă la cale de ei împreună cu Moscova şi care trebuia să fie hotărâtoare pentru situaţia guvernului, nu putea să mai aibă altă ieşire. Atacul autorităţilor fusese condus chiar de miniştrii F.N.D-işti, iar cuvântările lor din acea zi în fabrici fuseseră de o violenţă extremă, astfel că făceau imposibilă colaborarea dintre mine şi ei. Le suferisem prea multe ca să mai pot sta alături de ei şi după această ticăloşie.
Pentru ce atunci aş mai fi avut vreun menajament? Dimpotrivă, vorbind aşa cum am făcut, am dat ţării o satisfacţie, cu efecte hotărâtoare pentru viitor, am înviorat spiritele şi am dat forţe noi pentru lupta de mai târziu, fiindcă această luptă trebuie să se dea.
Chiar dacă ar fi ca până la sfârşit să cădem pradă bolşevismului, ceea ce eu am credinţa fermă că nu se va întâmpla - robirea nu trebuie să se facă cu voinţa noastră. Ni se va tăia capul, dar ţinându-l demn. Vom muri, dar cu fruntea sus. Şi pentru ca lucrurile să se întâmple astfel, cuvântarea mea din urmă îşi are însemnătatea ei, însemnătate care se va dovedi la timpul ei. De altfel, nenumăratele mesaje de satisfacţie şi de gratitudine pe care le-am primit în urmă sunt o dovadă că şi după adunarea de la "Aro" - făcând aşa cum am făcut -, am fost pe drumul cel bun. Lumea ardea să fie cineva care să ridice steagul demnităţii şi al sentimentului naţional. Acest lucru l-am făcut eu şi am conştiinţa împăcată că l-am făcut. Din toate părţile şi din toate sectoarele mi s-a spus şi după „Aro” şi după 24 februarie: "lumea simte şi merge altfel. Se vede că s-a schimbat ceva". Şi dacă aşa este, n-aş fi greşit dacă aş fi făcut altfel?
Iar dacă din scurta mea guvernare n-ar rămâne decât această înviorare a conştiinţei naţionale şi a credinţei într-o schimbare în bine, sunt mulţumit. Poporul se timorase. Prin câteva cuvântări vibratoare, indignate şi cu hotărâre spuse, amorţeala a fost risipită.
De reţinut: Cel mai de seamă motiv care a determinat ofensiva împotriva guvernului şi, în ultimă analiză, hotărârea Moscovei de a proceda la o repede intervenţie, în sensul în care au făcut-o, a fost teama de alegeri pe care eu le anunţasem pentru luna martie, din care comuniştii ştiau că vor ieşi zdrobiţi”.[19]
Printr-un ordin semnat de V. L. Bogdenko, consilier al preşedintelui Comisiei Aliate (sovietice) de Control, se interzicea publicarea în presă şi difuzarea discursului rostit de primul ministru la radio[20], ceea ce a produs nemulţumire în ţară: „Populaţia conştientă românească este mâhnită de faptul că discursul d-lui general Rădescu n-a apărut în presă şi nici nu a fost difuzat sub vreo formă oarecare în provincie şi mai ales la ţară unde lipsesc aparatele de radio. Ar avea o mare influenţă asupra bunilor români toate aceste discursuri şi îndemnuri care ar ridica vălul de nedumerire al cetăţenilor şi i-ar face să cunoască adevărul, nelăsându-i la discreţia propagandei şi presei anarhiste, care pătrund în cel mai îndepărtat cătun. Diferiţi intelectuali care s-au întors recent din provincie arată că locuitorii întreabă ce trebuie să facă şi dacă e adevărat că dl. general Rădescu a vorbit ţării”.
La 28 februarie 1945, datorită presiunilor trimisului Moscovei, Vâşinski, generalul Nicolae Rădescu îşi prezintă demisia regelui, care a fost nevoit să o accepte.
Printre primele măsuri luate de preşedintele noului Consiliu de Miniştri, dr. Petru Groza, la 7 martie 1945, generalului Rădescu i se fixează domiciliu obligatoriu şi nu i se permite să primească nici un fel de vizite; comisarul Block a fost însărcinat cu îndeplinirea ordinului şi aducerea lui la cunoştinţa generalului[21].
Datorită intervenţiei lui Constantin Vişoianu[22], generalului Nicolae Rădescu i s-a oferit protecţia englezilor, astfel că fostul prim-ministru s-a refugiat la Legaţia Marii Britanii din Bucureşti cu puţin timp înainte ca agenţii poliţiei să ajungă la domiciliul său[23], va rămâne acolo până la jumătatea lunii aprilie, când autorităţile române s-au angajat să-i ofere protecţia şi garantarea libertăţii.[24] Cu toate asigurările autorităţilor comuniste, practic generalul Rădescu a continuat să aibă domiciliu obligatoriu în casa nepotului său, Nicolae Şerbănescu, până în momentul în care s-a hotărât să părăsească ţara, la 15 iunie 1946.
Planul de plecare din ţară a fost simplu, dar foarte bine pus la punct. În dimineaţa zilei de 15 iunie[25], însoţit de secretarul său, Barbu Niculescu[26], şi de şofer (detectivul Ştefan Militam), generalul Rădescu îi face o vizită lui Iuliu Maniu. Apoi a cerut să fie dus la nepoata sa, Aura Sachelarie, unde obişnuia să ia masa duminica, şi l-a rugat pe şofer să vină să-l ia după-amiază. Sosit la ora stabilită, şoferul a constatat că generalul întârzie şi, în urma cercetărilor, că nu se mai afla în imobil; generalul nu ajunsese nici la locuinţa nepotului său, ceea ce a determinat anchetarea lui Nicolae Şerbănescu. Era deja prea târziu. Generalul Nicolae Rădescu ajunsese pe aeroportul din Nicosia şi telefonase familiei că planul reuşise pe deplin.
În Cipru, generalul nu s-a bucurat de tratamentul cuvenit unei personalităţi de anvergura sa; englezii nu l-au ajutat să plece imediat spre Occident, ci a rămas, timp de nouă luni de zile, în lagărul de refugiaţi de la Fammagusta, de unde a evadat cu un avion pilotat de Matei Ghica Cantacuzino.[27] Apoi, după câteva luni petrecute la Lisabona, iar apoi la Paris, s-a stabilit în Statele Unite, la New York[28].
Generalul a încercat să unifice vocile mult prea disparate ale exilului românesc, reuşind să creeze Consiliul Naţional Român[29] al cărui preşedinte a fost un an de zile, renunţând la funcţie din cauza neînţelegerilor ivite în legătură cu gestionarea Fondului Naţional Român. Nu a abandonat încercarea de a ajuta din exil pe cei rămaşi acasă şi a creat Liga Românilor Liberi.[30]
Din păcate, din cauza unei tuberculoze (contractată, se pare, din timpul în care era în lagărul din Cipru), la 16 mai 1953 generalul Nicolae Rădescu a decedat, fiind înmormântat în cimitirul Calvary din New York.
Cu sprijinul guvernatorului Băncii Naţionale a României, domnul Mugur Isărescu, rămăşiţele sale pământeşti au fost reînhumate în ţară, în cavoul familiei sale din cimitirul Belu, abia în noiembrie 2000, cu onorurile militare cuvenite unei asemenea personalităţi.
TESTAMENTUL POLITIC AL LUI NICOLAE RĂDESCU[31]
Dragi prieteni, asociaţi loiali în lupta pentru eliberarea României, compatrioţi.
Când veţi citi aceste rânduri, eu nu voi mai fi printre voi. Nu ştiu când va veni acea zi. Cât timp inima mi-e puternică şi mintea clară, moartea poate fi o chestiune de luni, de zile sau chiar de ore. Sunt în mâinile lui Dumnezeu.
În acest moment al vieţii mele sunt conştient de o ultimă, supremă datorie faţă de patria mea iubită şi de poporul ei - înrobit şi din exil. Este datoria de a înfăţişa ultimele mele sfaturi şi judecăţi acelora care îmi vor urma în fruntea Cauzei pentru eliberarea ţării noastre. Fac acest lucru cu profunda umilinţă şi în deplina integritate şi sinceritate pe care le reclamă iminenţa morţii.
II
La vârsta mea înaintată, nu mai sper să trăiesc ziua în care să văd eliberarea ţării noastre. Unica mea speranţă este aceea de a îndeplini obiectivul vital de a stabili baze solide de pe care lupta pentru eliberare va putea fi condusă de alţii. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu m-a cruţat până acum.
Vă las LIGA ROMÂNILOR LIBERI, organismul prin care energiile vitale, talentele şi geniul forţelor româneşti din exil pot fi mobilizate într-o mişcare concludentă de unitate şi solidaritate naţională dedicată Cauzei. Astăzi, Liga este o realitate care funcţionează, o reţea de asociaţii ale românilor exilaţi pretutindeni în Lumea Liberă. Este democratic reprezentată în organizarea sa; este supusă controlului democratic; în fine, este animată de sentimentul unei misiuni sacre. Principiile pe care a fost fondată Liga şi scopurile organizării sale au fost răspândite către românii de pretutindeni în Manifestul meu pentru Eliberare, pe care l-am scris la împlinirea a opt ani de la confiscarea puterii de către regimul comunist în ţara noastră de baştină. Reacţia lor la Manifest înlătură orice îndoială asupra înţelegerii clare a acestor principii şi ţeluri, a aprobării lor de către majoritatea covârşitoare a românilor din exil, precum şi a mandatului Ligii referitor la viitoarele poziţii şi acţiuni.
III
Toate acestea nu sunt decât începutul unei încleştări dificile şi îndelungate. Speranţele conaţionalilor noştri din spatele Cortinei de Fier depind în mare măsură de spiritul de integritate, solidaritate şi sacrificiu cu care toţi românii din exil se vor alia Cauzei. Aceasta este încrederea sacră pe care destinul a avut-o în ei. Suprema datorie a succesorilor mei la conducere va fi menţinerea acestui spirit ca principiu vital de acţiune.
Nutresc speranţa că urmaşul meu la conducerea Ligii va fi ales dintre patru vechi prieteni ai mei:
GRIGORE GAFENCU, distinsul fost ministru de Externe al României;
GENERAL GHEORGHE ION, unul dintre cei mai străluciţi soldaţi şi oameni de stat;
MIHAIL FĂRCĂŞANU, lider politic capabil şi prevăzător, şi
VIOREL V. TILEA[32], personalitate de frunte în viaţa publică din ţara noastră.
Prin realizările obţinute în slujba naţiunii şi prin capacităţile lor, oricare din aceşti oameni este capabil să-şi asume strictele îndatoriri ale conducerii. Fiecare este binecunoscut în domeniul său de către guvernele şi conducătorii Lumii Libere. Fiecare este dedicat principiilor democraţiei.
Oricare va fi ales, este dorinţa mea solemnă ca toţi ceilalţi să-i acorde fără rezerve sprijin loial în cauza supremă a eliberării ţării noastre.
IV
Există un gând solemn pe care aş dori, mai presus de toate, să-l împărtăşesc nu numai succesorilor mei, ci şi tuturor compatrioţilor. Anii dominaţiei naziste şi ai războiului, urmaţi de înrobirea comunistă a poporului nostru, au distrus imaginea ţării noastre natale aşa cum o ştiam înainte de al doilea război mondial. Poporul nostru secular e obosit, îndurerat şi lăsat complet fără speranţă de către tiranie, privaţiune şi trădare. Bărbaţii de vârstă medie au fost decimaţi de război. Mulţi cruţaţi de război, au pierit în lagărele de concentrare şi în camerele de tortură.
TINERETUL nostru este acela care trebuie să ţină sus stindardul libertăţii române. Succesorii mei la conducere trebuie să realizeze că reprezintă doar giranţii speranţelor şi aspiraţiilor de viitor ale noii generaţii. Primele creionări îndrăzneţe ale acestui viitor au fost schiţate în mod nobil de exilaţii din ţările înrobite ale Europei Centrale şi de Est în Cartele de la Philadelphia şi Williamsburg.
Aceste carte ale speranţei au captat imaginaţia TINERETULUI nostru - înrobit şi din exil. Viitorul Eliberării aparţine tinerilor - le revine sarcina de a-l imagina cu dragoste, de a-l cuceri şi de a-l păstra. Nici o mişcare de eliberare a exilaţilor nu va putea fi încununată de succes fără ei; nici o strădanie nu are valoare dacă nu beneficiază de încrederea lor şi, mai presus de toate, de vitala lor participare.
Este rugămintea mea ca persoanele mai în vârstă ale Cauzei să înceapă cârmuirea viitoare, încă din prima clipă, sub egida TINERETULUI nostru. Este speranţa şi dorinţa mea cea mai dragă pentru ţara noastră ca tinerii săi patrioţi, cu realizări dovedite în Mişcarea de Rezistenţă, să-şi asume un rol major în conducerea Cauzei. Mă adresez în special lui BARBU NICULESCU, LEONTIN CONSTANTINESCU[33], VASILE DUMITRESCU, ADRIANA GEORGESCU - şi altor tineri şi tinere românce la fel de curajoşi şi nutrind aceleaşi concepţii. De astfel de oameni depinde viitorul ţării noastre de baştină.
V
Testamentul meu politic nu ar fi complet fără recunoaşterea efortului dedicat şi credincios Cauzei pe care l-au depus compatrioţii mei în Statele Unite sau oriunde altundeva. Tuturor prietenilor mei pomeniţi mai jos, şi fiecăruia în parte, le las amintirea mulţumirilor şi a binecuvântării unui bătrân soldat, cât şi recunoştinţa veşnică a compatrioţilor lor înrobiţi.
În Statele Unite:
NICOLAE BACIU, POPESCU BOTOŞANI, ION CÂRSTOIU, COL. DANIEL IVANOVICI[34], VASILE MUŞI, BARBU NICULESCU, DR. GEORGE PALADE, DR. CONSTANTIN TEODORU, CAIUS VĂLEANU, FLORIN ZAHARIA.
În afara Statelor Unite:
ALEXANDRU BUSUIOCEANU, HORAŢIU COMĂNICIU, LEONTIN CONSTANTINESCU, VASILE DUMITRESCU, MIRCEA ELIADE, ALEXANDRU FRÂNCU, ADRIANA GEORGESCU, EFTIMIE GHERMAN, ALEXANDRU GREGORIAN, NICOLAE HERESCU, VINTILĂ HORIA, GH. EMIL ILIESCU, CLAUDIU ISOPESCU, N. MÂNZATTI, TRAIAN NIŢESCU, ORESTE POPESCU, GEORGE RÂUTU, HERWART SCHEINER.
Nimic din ceea ce am realizat pentru Cauză nu ar fi fost posibil fără sprijinul financiar consistent, generos şi neeconom adus eforturilor noastre de către NICOLAE MALAXA. De-a lungul ultimilor şase ani, nu s-a întâmplat o dată ca acest excepţional patriot român, figură remarcabilă în viaţa industrială a naţiunii noastre, să nu răspundă numeroaselor noastre solicitări, din resursele sale personale. Câţiva dintre compatrioţii noştri din exil au căutat să-i impute motivaţii ascunse în sprijinul său pentru Cauză. Eu, care l-am considerat un prieten apropiat de ani buni deja, am credinţa că timpul va dovedi ceea ce îmi este de netăgăduit şi anume că oamenii patriei noastre înrobite nu au avut un prieten mai credincios şi mai generos decât NICOLAE MALAXA. În numele lor, îmi revine datoria de a mulţumi pentru tot ceea ce a făcut, apelând totodată în modul cel mai onest la sprijinul său necontenit acordat Ligii şi activităţii sale pentru perioada dificilă ce ne aşteaptă.
VI
În numele poporului meu înrobit, îmi exprim sentimente de recunoştinţă profundă faţă de munca excepţională adusă în sprijinul Cauzei Eliberării Europene de către Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă, cât şi pentru vocea sa de libertate şi speranţă îndreptăţită către nefericitele popoare de dincolo de Cortina de Fier - Radio "Europa Liberă". Mai mult, îmi prezint cele mai adânci mulţumiri pentru sprijinul moral, material şi spiritual care ne-a fost acordat.
Domnului Frederick R. Dolbeare, vice-preşedintele Comitetului Naţional pentru o Europă Liberă, care a dovedit o înţelegere plină de compasiune faţă de problemele noastre, doresc să-i adresez salutul meu cald şi toate mulţumirile.
VII
Compatrioţii mei din exil şi cu mine am avut şansa de a primi ajutor şi consiliere înţeleaptă din partea unor distinşi americani. Printre cei pe care îi considerăm prieteni ai Cauzei de Eliberare se află: generalii A. C. Wedemeyer, William J. Donovan, Rob. Schuyler şi amiralul Roscoe Hillenkotter, guvernatorul John M. Lodge şi domnul Allen Dulles. În doamna Franklin Mott Gunther, văduva reprezentantului Statelor Unite în România între 1937 şi 1941, Cauza noastră a avut un prieten dedicat şi înţelegător.
În cadrul Congresului Statelor Unite suntem adânc îndatoraţi senatorilor Ferguson şi McCarthy, precum şi reprezentantului Kersten, pentru susţinerea răbdătoare şi curajoasă a Cauzei Eliberării Europene.
În numele compatrioţilor mei, înrobiţi sau în exil, le las tuturor acestor binefăcători asigurarea aprecierii noastre celei mai profunde.
Doresc să menţionez profunda mea recunoştinţă domnului J. Anthony Panuch pentru sfatul nepreţuit şi consilierea pe care a acordat-o în mod gratuit şi generos cât şi pentru credinţa sa în integritatea şi sinceritatea ţelului nostru. Apelez în modul cel mai onest la înţelepciunea, curajul şi, peste toate, prietenia sa pentru orientarea şi inspirarea succesorilor mei.
VIII
Am fost binecuvântat cu devotamentul prietenilor mei mai tineri. Pentru tânărul meu compatriot DR. GEORGE PALADE doresc să exprim o recunoştinţă dincolo de cuvinte, pentru sprijinul profesional şi devoţiunea filială arătată în ultima perioadă de suferinţă. Fidelului meu tovarăş şi prieten de încredere, BARBU NICULESCU, care, cu mulţi ani în urmă, a sacrificat o carieră strălucitoare pentru a mi se alătura în lupta împotriva tiraniei, îi datorez propria-mi viaţă. Fie ca Domnul să-l aibă în pază pentru refacerea pământului natal după eliberare.
IX
Şi acum, un bătrân soldat a cărui viaţă s-a scurs în serviciul patriei şi al poporului său, îşi ia rămas bun de la pământul pe care îl iubeşte şi pe care nu îl va mai vedea niciodată. Rămas bun şi Speranţă - compatrioţilor săi înrobiţi dincolo de Cortina de Fier. Rămas bun şi Curaj - pentru toţi aceia care au luptat alături de el împotriva tiraniei naziste şi comuniste şi care vor continua lupta pentru Eliberare.
Pentru voi care rămâneţi, mai exact TINERETUL nostru, există promisiunea unei zile de mâine mai strălucitoare - un "mâine" când ţara noastră şi poporul său vor fi eliberaţi de Forţele întunericului. Acesta este un ideal pentru care merită să trăieşti şi să lupţi. Vouă vă las speranţele mele neîmplinite, visele şi rugăciunile de reuşită.
La revedere! Dumnezeu sâ vă binecuvânteze şi să vă călăuzească în lupta pe care trebuie să o părăsesc!
Ss/ N. Rădescu
Doctors Hospital New York, N.Y
15 mai 1953
Martor: Barbu Niculescu
&&&
15 iulie 1953
Se certifică faptul că generalul Nicolae Rădescu a fost în îngrijirea mea de la 8 mai 1952, la 16 mai 1953.Generalul Rădescu a decedat la "Doctors Hospital", New York, la 16 mai 1953. Diagnosticul final bazat pe examinarea microscopică post-mortem a ţesuturilor este:
Tuberculoză generalizată implicând rinichii, splina, ficatul, nodurile limfatice mezenterice, peritoneul şi pleura.Datorită bolii rinichilor, generalul Rădescu a suferit de uremie care a fost evidenţiată pentru prima oară pe baza examinării chimice a sângelui în aprilie 1952. Această boală a progresat lent până la data morţii, dar nu a marcat condiţia sa mentală. În afara perioadelor de moleşeală şi somnolenţă din ultimele zile ale vieţii, mintea sa a rămas clară şi gândirea raţională.
Dr. G. Hertford Park
&&&
[1] Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, Editura All, 1996;
[2] Meda Gavriluţ, Gheorghe Onişoru, La începutul războiului rece: evadarea și exilul generalului Rădescu, în volumul „Un destin şi o viaţă”, Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (INMER), 2003 p. 268 – 281;
[3] Aurel Sergiu Marinescu, O contribuție la istoria exilului românesc, vol II, Editura Vremea, Bucureşti, 2002;
[4] Generalul Nicolae Rădescu, în „Caietele Inmer”, anul II, nr. 3/iunie 2005, p. 3 – 55;
[5] Generalul Nicolae Rădescu în corespondența secretă a exilului românesc, ediţie îngrijită de Nicolae Florescu, vol II (iunie 1949 – august 1951), Editura „Jurnalul literar”, Bucureşti, 2001, p. 167 și urm.;
(6) Alexandru Averescu (1859-1938). Militar de carieră; absolvent al Şcolii Superioare de Război din Torino (1884-1886); redactor-fondator al revistei "România Militară" (1891);ataşat militar în Germania (1895); şef al Secţiei Organizare şi Operaţii din Marele Stat Major (1899-1904); ministru de Război (13 mart. 1907-4 mart. 1909); şef al Marelui Stat Major (1911-1913); comandant al Armatei a ll-a (1916-1918); preşedintele Ligii Poporului (apoi Partidul Poporului); prim-ministru şi ministru al Afacerilor Străine (29 ian. - 27 febr. 1918); ministru de Interne (5-13 dec. 1919; 13 mart.-13 iun. 1920); preşedinte al Consiliului de Miniştri (13 mart. 1920 -13 dec. 1921); ministru al Industriei şi Comerţului (16 nov. 1920-13 dec. 1921); membru de onoare al Academiei Române (7 iun. 1923); prim-ministru (30 mart. 1926-4 iun. 1927); ministru de Finanţe (19 mart.-4 iun. 1927); mareşal (1930); ministru secretar de stat (10 febr.-30 mart. 1938).
(7) La data de 3/16 aprilie 1918, Alexandru Averescu înfiinţează formaţiunea politică intitulată Liga Poporului; în aprilie 1920, a fuzionat cu o grupare desprinsă din Partidul Naţional (în frunte cu Octavian Goga), cu Uniunea Naţională din Banat (condusă de Avram Imbroane), cu o fracţiune a Partidului Ţărănesc din Basarabia (în frunte cu Sergiu Niţă) şi cu una desprinsă din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina (condusă de Dori Popovici) şi şi-a luat numele de Partidul Poporului, fiind prima organizaţie politică care s-a extins la scara întregii ţări; printre membrii marcanţi se numărau Constantin Argetoianu, Petre P. Negulescu, Grigore Filipescu, Matei Cantacuzino, Grigore Trancu-Iaşi, Octavian Goga. Organul său de presă era ziarul "{ndreptarea" (8 apr. 1918-6 oct 1938); la 15 dec. 1923, Constantin Argetoianu s-a autoproclamat preşedinte al partidului, dar a fost urmat de un număr mic de aderenţi: la 15 iunie 1925, Partidul Poporului a fuzionat cu Partidul Conservator Progresist.
(8)Asociaţia "Cultul Patriei": înfiinţată la 14 oct. 1926; preşedinte prof. Marin Ştefănescu; organul de presă cu acelaşi nume (nr. 1 a apărut la 15 dec 1931); dorea o regenerare morală naţională, o restabilire a valorilor, îndepărtarea clientelei politice, "România să fie a românilor". Prin decizia Consiliului de Miniştri, publicată în "Monitorul Oficial", nr. 86 din 11 apr. 1932, s-a hotărât dizolvarea asociaţiei din următoarele motive: a protestat împotriva concesionării telefoanelor la străini, a criticat legea împroprietăririi în Dobrogea, a discutat problema românilor transnistrieni; decizia a fost atacată la Curtea de Apel, Secţia I; instanţa a dat câştig de cauză asociaţiei, în nov. 1932; Consiliul de Miniştri a înaintat recurs, dar la 22 mart. 1933 înalta Curte de Casaţie, Secţia a lll-a l-a respins. Imediat după demisia din rândul cadrelor active ale armatei (5 febr. 1933), generalul Nicolae Rădescu s-a implicat în activitatea Asociaţiei "Cultul Patriei", devenind apoi membru în Comitetul Central al asociaţiei. Din martie 1934, generalul Nicolae Rădescu publică periodic articole în ziarul asociaţiei.
(9)"Cruciada Românismului". Organizaţie alcătuită din foşti şefi legionari de rangul doi, conduşi de Mihail Stelescu; iniţial, gruparea s-a numit "Vulturul Alb", iar din nov. 1934 "Cruciada Românismului" (care reunea pe Alexandru Talex, Gheorghe Beza etc); noua grupare politică era anticomunistăşi contra fascismului de factură hitleristâ, avea accenteantisemite; organul său de presă era săptămânalul cu acelaşi nume; aderă la Frontul Constituţional în oct. 1935. In articolul „Fascism, Hitlerism, Românism”, Mihail Stelescu afirma: "Cruciada nu e o mişcare de mase, nu e o dizidență, nu e nici grupare, nici partid. Ea vrea să fie laboratorul în care să se pregătească oamenii şi ideile călăuzitoare ale românismului de mâine" ("Cruciada Românismului", an. I, nr. 16, 21 mart. 1935, p. 5).
(10) Mihail Stelescu (1906-1936). Colaborator al lui Corneliu Zelea Codreanu în primii ani de activitate ai Gărzii de Fier; deputat din partea Gărzii de Fier, s-a opus asasinării lui I. G. Duca; s-a retras din Garda de Fier, fondând gruparea "Vulturul Alb", transformată înnov. 1934 în "Cruciada Românismului"; între 1935-1936, Mihail Stelescu a dus o puternicăcampanie împotriva Mişcării Legionare şi a lui Corneliu Zelea Condreanu; într-o faimoasă scrisoare din aprilie 1936, Stelescu l-a calificat fără reticenţă pe Căpitan drept "criminal"; i s-a atribuit o tentativă de otrăvire a lui Corneliu Zelea Codreanu şi, ca urmare, membrii cuibului legionar din care a făcut parte şi Stelescu l-au condamnat la moarte şi l-au ucis în chip bestial, împuşcându-l, iar apoi măcelărindu-l cu topoarele, la 16 iul. 1936, într-un salon al Spitalului Brâncovenesc.
(11) Manfred von Killinger (1886 - 1944). Diplomat german; membru al N.S.D.A.P.; ministru plenipotenţiar al Germaniei la Bucureşti (ian. 1941 – 23 aug. 1944).
(12) „Caietele Inmer”, anul II, nr. 3/iunie 2005, p. 4
(13) Ibidem
(14) „Caietele Inmer”, anul II, nr. 3/iunie 2005, p. 4
(15) „Monitorul Oficial”, nr. 242, 19 octombrie 1944
(16) Ibidem
(17) În însemnările cu caracter memorialistic, pe care generalul Nicolae Rădescu le-a redactat după 6 martie 1945, este prezentat pe larg acest moment: "Au venit apoi cereri peste cereri de diferite materiale de tot felul, desfiinţări de şcoli, de părţi sedentare etc. - toate neprevăzute în protocolul armistiţiului - până când într-o zi s-a prezentat şeful de stat major al comandamentului rusesc cu cererea de reducere a întregii armate din interior la trei divizii a 3.000 de oameni, în total 9.000 de oameni pentru întreg teritoriul ţării, efectiv insuficient chiar pentru serviciul localurilor şi ordonanţe ofiţereşti. Negreşit am protestat cu toată tăria să accept cererea, întrucât nici un astfel de drept nu acorda armistiţiul comandamentului sovietic. Am fost ameninţat că dacă în 24 ore nu semnez protocolul ce mi se va prezenta în acest sens, întreaga armată română va fi dezarmată, cu forţa, de cea rusească. Pus între alternativa de a vedea oştirea expusă la ruşinea unei dezarmări, ba poate şi a unor încăierări sângeroase, în caz de rezistenţă a unor unităţi - eventualitate ce era de prevăzut -şi între aceea de a semna protocolul, m-am hotărât pentru aceasta, dar cu o condiţie fără de care refuzam semnătura, anume să se admită anexarea la protocol a unei declaraţii pe care săo semneze şi generalul Vinogradov şi în care să se precizeze că"n-am cedat decât sub ameninţare". Mi s-a admis cererea şi atunci, cu mâna tremurândă, am semnat".
(18) „Scânteia”, an. I, nr. 79, 9 decembrie 1944, p. 5
(19) „Caietele Inmer”, op. cit., p. 5; „Scânteia”, an. I, nr. 79, 9 decembrie 1944, p. 6
20 Ibidem
21 „Caietele Inmer”, op. cit., p. 6
22 Constantin Vişoianu (1897-1994). Diplomat; delegat al României la Liga Naţiunilor; ministru plenipotenţiar la Haga (1933-1935) şi la Varşovia (1935-1936); l-a secondat pe Barbu Ştirbey in cursul negocierilor secrete de armistiţiu angajate cu reprezentanţii S.U.A., Marii Britanii şi U.R.S.S. la Cairo (mai-aug. 1944); membru al delegaţiei române care a semnat armistiţiul din 12 septembrie 1944; ministru de Externe (4 nov. 1944-28 febr. 1945); în 1946 a părăsit clandestin România, cu sprijinul Legaţiei S.U.A. de la Bucureşti; în exil, a devenit preşedintele Comitetului Naţional Român de la New York, după demisia generalului Rădescu.
23 „Caietele Inmer”, op. cit., p. 6
24 Ibidem
25 Teoretic, din februarie 1946, casa lui Nicolae Şerbănescu nu mai era supravegheată de agenţii poliţiei, dar urmărirea continua, sub acoperirea oferirii unei maşini la dispoziţia generalului, pentru deplasările sale.
26Barbu Niculescu (n. 1911). Avocat, om politic; absolvent al Facultăţii de Filozofie şi Drept din Bucureşti (1933); ataşat de presă la Viena (1939); participant la cel de-al doilea război mondial - gradul de locotenent, a fost grav rănit în Rusia (1943); prim asistent şi secretar particular al primului-ministru Nicolae Rădescu (dec. 1944-febr. 1945); deţinut politic (1945-1946); la 17 iun. 1946, părăseşte ţara, împreună cu generalul Rădescu, în direcţia Cipru; împreună cu generalul Rădescu ajunge la Lisabona (1947), apoi la New York (1948); membru al Comitetului Naţional Român (1949-1953); secretar general al Comitetului Executiv al Ligii Românilor Liberi; avocat la New York (1949-1977); profesor asociat de ştiinţe politice la Princeton University (1958-1977); depozitar şi executor testamentar al generalului Nicolae Rădescu (din 1953).
27 Aurel Sergiu Marinescu, O contribuție la istoria exilului românesc, voi. 3, Editura Vremea, Bucureşti, 2003, p. 28
28 Conform legitimaţiei de emigrant (cu nr. 7057911), generalul Nicolae Rădescu a intrat în S.U.A. la 21 dec. 1948.
29Consiliul Naţional Român. Organism politic cu funcţia unui guvern românesc în exil, constituit la New York, la 6 aprilie 1949, cu acordul Regelui Mihai I; consiliul de conducere era format din: generalul Nicolae Rădescu, preşedinte, Cornel Bianu, Nicolae Caranfil, Alexandru Cretzianu, Mihail Fărcăşanu, Grigore Gafencu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Augustin Popa, Constantin Vişoianu şi Iancu Zissu; prin statutul adoptat la 3 iun. 1949, Consiliul Naţional Român (C.N.R.) îşi propunea: să reprezinte naţiunea română şi să-i apere interesele până în momentul eliberării României, să desfăşoare acţiuni care să ducă la restabilirea sistemului democratic şi să coordoneze activitatea românilor din străinătate în vederea îndeplinirii acestor ţeluri; la 27 mart. 1950, generalul Nicolae Rădescu trimite un memoriu Regelui Mihai I, în care îşi expune decizia de retragere din C.N.R. din cauza neînţelegerilor cu privire la gestionarea Fondului Naţional Român; în nov. 1950, Regele Mihai I l-a însărcinat pe Constantin Vişoianu cu alcătuirea unui nou C.N.R.; comitetul a publicat o serie de memorii şi note de protest; din 1951 a editat un "Monitor Oficial", în care au fost date publicităţii deciziile şi documentele oficiale adoptate; organele de presă ale C.N.R. au fost: "La Nation Roumaine" (Paris, 1948-1973), "România" (New York, 1956-1973) şi "Lupta românească" (Paris, din 1984).
30 Organizaţie fondată în 1951, la New York, de generalul Nicolae Rădescu, după retragerea sa din Comitetul Naţional Român; avea ca scop eliberarea României de sub ocupaţia sovieticăşi restabilirea unui regim democratic; din Consiliul "Ligii Românilor Liberi" (L.R.L.) au făcut parte foşti miniştri şi subsecretari de stat, membri ai comitetelor executive ale partidelor politice democratice, foşti parlamentari, foşti şefi de misiuni diplomatice, membri ai Academiei Regale Române, membri ai corpului didactic universitar, ofiţeri şi foşti secretari generali de ministere aflaţi în exil; organul de presă al L.R.L. a fost ziarul "Românul"; după moartea generalului Nicolae Rădescu (1953), la conducerea L.R.L. este ales Mihail Fărcăşanu. {ntr-o scrisoare către Leontin Constantinescu din 28 nov. 1950, generalul Nicolae Rădescu relata: "Așa cum văd că era părerea d-tale (crearea) unui al doilea Comitet nu era o soluție, întrucât n-ar fi fost pe placul gazdelor. Eram cu atât mai mult obligat sâ țin seama de dorinţa lor cu cât ei au admis punctul meu de vedere că Comitetul Național a fost dizolvat, astfel că am făcut cunoscut, în scris, celor două tabere (ei consideră ca nemaiexistând nici un comitet românesc). Dar, negreșit, nu puteam rămâne inactiv, lucru pe care l-am făcut cunoscut. }i atunci, tot cu știrea lor am pornit la treabă. Cum părerea tuturor că ar fi o greșeală să se procedeze ca în trecut, adică să fie puși exilații în faţa unui fapt împlinit, fără nici o prealabilă consultare, am hotărât următoarele: să ia ființă, ca prim pas, într-o nouă alcătuire o asociaţie a românilor liberi din America. Asociația a și fost constituită, fiind acum în curs de discuție statutul ei. După ce acest statut va fi votat de membrii asociației, va fi răspândit cu un apel din parte-mi exilaţilor de peste tot locul. Voi propune ca orice alte asociații de exilați români ce se găsesc formate, împreună cu alte grupuri ce ar urma să se formeze, să se afilieze - pe picior de egalitate - asociației din Statele Unite, ca apoi toate la un loc să formeze o mare ligă. După aceea, fiecare grupare își va alege un număr de reprezentanți care să aleagă un consiliu național. Este forma cea mai democratică pentru constituirea unui Consiliu. Grija pe care o am este că voi întâmpina greutăți la admiterea de grupări - sau individual - fără discriminări. Sper să găsesc o formulă care să înlăture aceste greutăți.” (General Nicolae Rădescu în corespondența secretă a exilului românesc, ediţie îngrijită de Nicolae Florescu, vol. 2 (iunie 1949-august 1951), Editura "Jurnalul literar", Bucureşti, 2001, p.167-168).
31 Testamentul a fost publicat în Aurel Sergiu Marinescu, O contribuție la istoria exilului românesc, vol. 3, Editura Vremea, Bucureşti, 2003, p. 231 – 23; în Caietele Inmer (Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc), anul II, nr. 3/ iunie 2005, p. 40 - 44
32 Viorel Tilea (1896-1973). Avocat, ziarist, om politic colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voevod; membru al Partidului Naţional Român; membru al PN.-T. (1926); deputat; subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (10 oct. 1930-4 apr. 1931; 14 ian -9 nov. 1933); subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru Presăşi Informaţii (6 iun.-17 oct 1932) - lider al "Frontului românesc" (1935); ambasador al României la Londra (15 ian. 1939-23 iul. 1940); în toamna anului 1940, după abdicarea Regelui Carol al ll-lea, a refuzat sâ revină în ţară; în Anglia pune bazele organizaţiei "Free Romanian Movement".
(33) Leontin Ion (Jean) Constantinescu (1913-1981). Avocat, profesor universitar; consilier de presă al Legaţiei române din Lisabona (1941-1945); membru al delegaţiei anti-guvernamentale condusă de Grigore Gafencu la Conferinţa de Pace de la Paris (sept.-nov. 1946); iniţiator şi membru fondator al Asociaţiei Culturale "Mihai Eminescu" din Paris (1948); iniţiator şi redactor-şef al buletinului "Curierul Român" din Paris (1948); membru fondator al "Asociaţiei jurnaliştilor românilor liberi" din Paris (1948); membru al Consiliului Ligii Românilor Liberi (1951); redactor-şef la "La Revue de Culture Européene" (ian. 1952-mart. 1953); asistent universitar la Facultatea de Drept din Saarbrucken (1954-1961), profesor titular la aceeaşi Universitate, la Catedra de Drept European (1961); decorat cu "Marea Cruce a Ordinului Federal German".
34 Daniel D. Ivanovici (1894 - ?). Militar de carieră; colonel; consul al României la Paris; membru al Comitetului Executiv al Ligii Românilor Liberi.
