Istorie Locala

Luni, 02 August 2021 09:02

Amenajări și instalații hidrotehnice populare și moderne pe râul Boia/ satul Greblești, comuna Câineni/ Vâlcea

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Prezenta lucrare ne-a fost sugerată de un interesant studiu publicat anterior în revista de fațăși care prezenta date statistice privind morile din județul Vâlcea, la începutul veacului al XX-lea.[1] Fără a învinui pe autori, care, în fond, au utilizat date statistice oficiale, semnalăm totuși că din înșiruirea râurilor care au avut mori lipsește cel mai mare râu, după Olt, din |ara Loviștei și anume Boia, care străbate satul Greblești pe la est (peste Gorniș) și sud (desparte satul de înălțimile Teișși Făgețel), vărsându-se în Olt în dreptul muntelui Gorgane, la 2,5 km sud de Câinenii Mici (de Argeș) și la mai puțin de 1 km sud-vest de Greblești.

            Menționăm că informațiile pe care le vom prezenta au fost preluate din unele consemnări ale bătrânilor satului menționat, în special ale lui Niculaie Pătrașcu, zis Chircuț (decedat în anul 1969, la 84 de ani, erou al Primului Război Mondial), și ale fiilor lui, Laie (decedat în anul 1987, la 86 de ani) și Mărian (79 de ani, în prezent), bunicul, unchiul și respectiv tatăl autorului acestor rânduri, precum și din cunoștințele personale, fiind contemporan cu unele dintre evenimentele evocate aici.

            Prima moară de apă consemnată de memoria colectivă a locuitorilor din Greblești a fost aceea a lui Dumitru Mihalache, zis Moru, construită undeva între anii 1880 – 1885. Era o moară cu roată orizontală cu numai 4 “aripi”, imersată în apă, astfel încât șuvoiul de apă care venea pe un șanț pietruit lovea cu forța maximă de fiecare dată una sau două aripi (“turbina” era plasată la marginea șanțului). O piesă metalică în formă de T antrena piatra mobilă, dedesubtul ei fiind piatra fixă. Moara era situată la câteva zeci de metri de izvorul lui Voica sau Șipotul de la Roman, cum este cunoscut astăzi, și putea măcina 15-20 de bănicioare de porumb pe zi (un bănicior = 20 de kg.).

            Prin anii 1890-1895, Niculaie Cojocaru, zis |ăpălușă, construiește în vad la Borcan sau la Îngerașu, cum este cunoscut locul astăzi, la ieșirea din sat pe drumul spre Priloage, sub izvorul cu troc de adăpat vitele, o moară cu roată verticală. Apa care antrena roata era adusă pe un scoc cu deschiderea deasupra ei exact pe diametrul vertical al roții, șuvoiul căzând dincolo de acest diametru. Moara lui |ăpălușă putea măcina 40-45 de bănicioare de porumb pe zi.

            Pe la 1900, Gheorghe Fetelea construiește o moară cu două roți verticale, una pentru măcinat porumb și cealaltă pentru măcinat grâu. Moara era situată la mai puțin de 100 de metri de moara lui Moru, înspre Făgețel și putea măcina până la 70 de bănicioare de porumb și 40 de bănicioare de grâu pe zi. Prin anii ’50, moara de grâu și-a încetat activitatea, iar prin anii ’70 și-a încetat activitatea și cea de porumb. La 10-15 ani de la punerea în funcțiune, Gheorghe Fetelea construiește sub moară o piuă (pivă) pentru dimie. Un buștean cu diametrul mai mare de 1 m și lung de câțiva metri era scobit la distanțe egale în 4-6 locuri, obținându-se așa-numitele “oale” care aveau o adâncime de 60-70 cm. În aceste “oale” se introducea vigul de pânză de lânățesută în casă, apoi se turna apăși timp de trei zile pânza umedă se bătea cu niște ciocane de lemn acționate hidraulic, “piuarul” având grijă ca în permanență “oalele” să aibă apă. Pânza piuită, dimia sau pănura era un material îndesit, îngroșat și uniform în comparație cu pânza de dinaintea piuirii.

            Prin anii ’60, Nate, un meșter vestit de mori, joagăre și pive, îi construiește lui Mitică Fetelea, nepotul lui Gheorghe Fetelea, devenit administrator în noua orânduire, un joagăr hidraulic automat, frecvența de mișcare a fierăstrăului pe verticală fiind strict corelată cu viteza de înaintare a troliului pe care era fixat bușteanul. Interesant era faptul că roata, tot verticală (cu ax orizontal), era mult mai mică decât roata morii, având raportul L/D (L=lungime, D=diametru) de aproximativ 3 (L=1,80 m, D=0,60m), în timp ce pentru roata morii același raport era mult subunitar (L= 1 – 1,20 m, D=4-5 m) și totuși antrena atât fierăstrăul cât și troliul, la o viteză de tăiere de 2-4 m/min., funcție de grosimea bușteanului.

Despre acest meșter Nate se spune că ar fi construit o moară, iar după ce a dat-o în funcțiune, morarul nu a mai respectat înțelegerea inițială, plătindu-i lui Nate mai puțin decât conveniseră în prealabil. După un timp, în care mersese perfect, moara a început să scoată făină proastă. A chemat morarul mulți meșteri, dar nici unul nu i-a dat de cap, așa că a fost nevoit, în cele din urmă, să apeleze tot la Nate, care i-a pus-o la punct, dar pe lângă diferența reținută i-a mai luat încă jumătate din plata convenită înainte. Nici până în ziua de astăzi nu se știe cum a procedat Nate!

Pentru că morile existente în |ara Loviștei nu mai făceau față cerințelor, iar Boia era cel mai mare râu din zonă, cu excepția Oltului, prin anii 1922-1925 Costandin Ion Frântu, zis Cebuc, cârciumar vestit nu numai în Greblești, se asociază cu Niculae Băluță, zis Bălucian, care vine cu terenul, și construiește o nouă moară, tot cu roata verticală, înțelegerea dintre cei doi fiind de 3 la 1, adică trei luni o exploata Cebuc și o lună Bălucian. Moara era situată la 5-600 de metri de cea a lui Fetelea, pe Boia în sus, și putea măcina în jur de 80 de bănicioare de porumb pe zi. La puțin timp după ce moara lui Cebuc a început să lucreze, Ilie Teșcuț construiește o moară similară, pe același iaz, la nici 50 de metri mai sus de aceasta.

În anii 1935-1936, Pătru Dimoci din Boișoara împreună cu ginerele său, Niculae Popescu, construiesc lângă Podul de Fier, la 1 km distanță de morile lui Cebuc și Teșcuț, o moară similară cu a acestora. Dimoci a pricinuit multe necazuri celorlalți morari, deoarece toți clienții din Loviște se opreau la moara lui. Este foarte posibil ca aceștia să fi purtat și oarecare ranchiună morarilor “originari” din Greblești.

În acea perioadă, în afara morilor din Greblești, exista în zona centrală a Loviștei o singură moară, de capacitate redusă din cauza forței hidraulice mici, aceea a tatălui lui Tică Petria din Titești, și el un foarte bun constructor de mori și un morar vestit. Dincolo de Greblești, mai existau morile din Câinenii Mici, pe Valea Satului și din Câinenii Mari (de Vâlcea), pe Valea Urii, precum și cea de la Robești, pe valea cu același nume, însă toate erau de mici capacități.

După câțiva ani, bătrânul Dimoci încredințează moara unui alt ginere, de astă dată din Greblești, Costandin Sporiș, zis Tămădău, bunicul dinspre mamă al fraților Boromiz, patronii firmei Boromir. Tămădău împreună cu socrul său și cu un cumnat al acestuia, Niculae Popescu (altul decât ginerele menționat), zis Niculae al Niculi, construiesc sub același acoperiș cu moara primul darac de lână din |ara Loviștei, acționat tot de forța hidraulică. Lâna, sortată, curățată de corpuri străine și spălată bine, era uscatăși stropită cu petrol lampant și apoi “scărmănată” și “încăierată”, adică făcută caiere, tocmai bune pentru tors, cu ajutorul unor cilindri cu gheare care se roteau acționați hidraulic. Pe vremea aceea existau în Loviște peste 30.000 de oi și iarna nu exista casă de gospodar care să nu aibă instalat un război de țesut pânză pentru dimie sau “macaturi” (scoarțe, covoare), acestea constituind o zestre apreciată pentru fetele de măritat.

Cu câțiva ani înainte de moara lui Dimoci, Mihail Rebegel, zis Șorega, construiește la 200 de metri de Podul de Fier, pe Boia în jos, o piuă (pivă) pentru dimie și ulterior și un darac de lână, ambele fiind acționate hidraulic. Piua a funcționat până prin anii ’60, iar daracul (“mașina de «făcut» lâna”) până prin anii ’80.

Tot prin anii ’30, Costandin Băra, zis Drăgan sau Episcopu, construiește o piuă peste drum de moara lui Tămădău, de cealaltă parte a capătului Podului de Fier. Drăgan era un om foarte credincios și, prin anii 1937-1938, a fost la Petrache Lupu, la Maglavit, unde a stat trei zile, iar acesta i-a dat canon să se întoarcă acasă pe jos și să se roage la toate bisericile și troițele întâlnite în cale. Ajuns acasă, a povestit transfigurat că rugându-se la troița din Călinești (Brezoi), crucea s-a aplecat de trei ori către el și un glas din cer i-a spus: “Să trăiești, episcoape!”. Lumea îl privea cu neîncredere, mai ales că după aceea a rămas cumva afectat psihic, afecțiune agravatăși de faptul că marea viitură de pe Boia din vara anului 1941, când apa a trecut și peste Podul de Fier (10 – 12 m înălțime), care a rezistat, i-a distrus piua. Moara lui Tămădău, o construcție solidă din piatră, s-a ales doar cu pagube minore (iazul distrus, roata luată de ape), deoarece era poziționată după pod și puțin alături de capăt, în timp ce piua lui Drăgan era amplasată chiar în calea viiturii, sub Gorniș. Noi l-am cunoscut ca un om foarte credincios (duminica era primul în biserică), extrem de tăcut, care era îngrozit atunci când auzea pe cineva înjurând.

Moara lui Dimoci și apoi a lui Tămădău a avut o existență destul de îndelungată, până pe la începutul anilor ’80, când Tămădău și ginerele său, Niculae Boromiz, zis Sase, tatăl patronilor firmei Boromir, au reamenajat și repus în funcțiune moara abandonată de Ionel Teșcuț, fiul lui Ilie Teșcuț. Moara lui Sase a funcționat până după revoluție, cu acționare hidraulicăși funcționeazăși astăzi, dar cu acționare electrică.

În toate cazurile, iazurile erau amenajate și întreținute pe mai multe zeci și chiar sute de metri pentru a capta un volum cât mai mare de apă. Din loc în loc, pe maluri, erau instalate așa-numitele “capre” – niște prisme cu baza triunghiulară, construite din bârne groase de arin sau brad, având la 1 – 1,5 m de sol și/sau apă un pod din scânduri pe care se așezau pietre de râu. “Caprele” aveau rolul de a proteja malurile iazului, iar pietrele erau folosite în caz de urgență pentru acoperirea spărturilor care apăreau uneori.

În legătură cu morile, să mai menționăm că, pe la sfârșitul anilor ’60, în clădirea fostei mori a lui Cebuc a funcționat pentru o perioadă scurtă de timp moara de foc a lui Niculae Fetelea, zis Feteluș sau Lăudică.

*

Între cele două războaie mondiale și până pe la sfârșitul anilor ’50, foarte mulți bărbați din Greblești și din alte sate loviștene (Câineni, Boișoara, Găujani, Titești), lucrau pe Boia la “plutire”. Prin anii ’30, Obștea Moșnenilor din Boișoara a vândut pădurea de pe muntele Călugăru societății forestiere Bianchi – Bonamico – Verteș – Taflan. Pe valea Boii nu exista drum, ci doar o potecă pentru oameni și animale. Exploatarea lemnului se făcea la început în totalitate manual și de aceea societatea a avut foarte mulți muncitori forestieri, nu numai din Loviște, ci și din țară (vestiții țapinari din Maramureș). Lemnul, sub formă de metri sau bușteni, era transportat pe apă. Metrii erau coborâți pe ”tărăgaică”, un scoc din scânduri de brad unse cu parafină, iar buștenii pe “plancă”, o construcție între doi versanți de munte, din bușteni curățăți de coajăși așezați unul lângă altul în formă de V, care era unsă periodic cu parafină. Metrii și buștenii cădeau într-o acumulare de pe Boia Mare, realizată cu ajutorul unui stăvilar de lemn, pietrișși pământ. Când lacul se umplea cu metri și bușteni, se deschidea stăvilarul și materialul lemnos o lua la vale. Pe traseu muncitorii îl dirijau în permanentță pe firul apei. La deschiderea stăvilarului aveau loc numeroase accidente, unele chiar mortale prin izbire și înec.

În locul numit Poieni, aflat la 2 km mai sus de Podul de Fier, dincolo de Treboilea, unde Valea Boișorii se varsă în Boia, s-a amenajat “grebla”, locul de oprire și de sortare pe trei categorii a materialului lemnos: bușteni pentru cherestea, lemn de foc(metri) și rășinoase pentru celuloză. Lemnul de foc și cel pentru celuloză era transportat cu care și ulterior cu mașini la gara din Câineni, iar buștenii pentru cherestea își continuau drumul pe Olt, cu plutele, până la Islaz. Mai târziu, buștenii erau coborâți cu funicularul. Munca la “plutire” a durat până prin anii ’50, începutul anilor ’60, când s-a construit drumul forestier, mai întâi până pe Boia Mare (Arsuri, Olanu, Dăescu, Călugăru, Leu), apoi și pe Boia Mică (Arsuri, Olanu, Cocorâciu, Vemeșoaia).

*

De la tehnica hidro arhaică, populară să trecem la cea modernăși să redăm câteva informații privind microhidrocentralele de pe râul Boia, așa-numitele CHEMP (centrale hidroelectrice de mică putere), informații furnizate în mare parte de către un specialist în domeniu, ing. Mihai Sporiș.[2]

Înainte de a prezenta aceste date, să precizăm că, prin anii ’60, singurul locuitor din zonă care avea curent electric în casă era un cismar, Gheorghe Ungureanu, zis Brumă, care stătea peste drum de piua lui Ion Rebegel (Șorega, fiul lui Mihail Rebegel, de la care a moștenit-o). În apropierea morii lui Tămădău, Brumă a plasat în iazul de la piua lui Ion Șorega un dinam acționat hidraulic și a tras conductori pe sub pământ până la locuința lui.

În prezent, pe râul Boia funționează trei CHEMP-uri (numerotarea 1-3 nu reflectă cronologia punerii în funcțiune și situarea geografică):

CHEMP Boia 1 a fost pusă în funcțiune în anul 1987 și are o putere instalată de 2000 KW, energia de proiect fiind de 4360 MW h/an. Este plasată la capătul dinspre Boișoara al Podului de Fier, în locul numit Varniță.

CHEMP Boia 2 a fost pusă în funcțiune în anul 2001 și are o putere instalată de 500 KW, energia de proiect fiind de 1300 MW h/an. Este situată la 3,3 km în amonte de CHEMP Boia 1.

CHEMP Boia 3 a fost pusă în funcțiune în anul 1992 și are o putere instalată de 500 KW, energia de proiect fiind de 1300 KW h/an. Este situată la 250 m amonte de CHEMP Boia 2.

Sunt prevăzute a se construi încă nouă asemenea unități și anume CHEMP Boia 4 -10, CHEMP Boia Mare și CHEMP Boia Mică. Primele șapte vor avea o putere instalată de câte 600 KW și ultimele două de câte 2400 KW. Energia de proiect va fi pentru primele trei de câte 1400 MW h/an, pentru următoarele patru de câte 1300 MW h/an, iar pentru ultimele două de câte 6000 MW h/an, pentru un an hidrografic mediu.

*

În încheiere, menționăm că toate morile de pe Boia au fost mori particulare, acest statut fiind păstrat în mod tacit și în vremea comunismului. Înainte de revoluția din decembrie 1989, “uiumul” se lua la “ochi”, dar întotdeauna era sub 10% din cantitatea de măcinat. În prezent, la moara electrică a lui Sase se percepe un “uium” de 20%, probabil datorită gradului de fiscalitate ridicat și prețului ridicat al energiei electrice. Numeroși locuitori din Greblești posedă în prezent mici mori electrice, de capacități reduse pentru necesități zootehnice proprii.

Morile de apă, pivele, daracele de lânăși joagărele hidraulice, inclusiv cele de pe râul Boia, sunt o dovadă grăitoare a geniului tehnic popular. Din păcate, nici una din instalațiile menționate nu mai este funcțională astăzi, când tehnica modernă își spune tot mai mult cuvântul, inclusiv la sate.

  


  1. N. Georgescu, M. Stoian, Date statistice despre morile din județul Vâlcea la începutul secolului al XX-lea în “Studii vâlcene”, serie nouă, vol I (VIII), Râmnicu Vâlcea, 2003, p. 251-256
  2. C. Pîrăianu, M. Sporiș, Secțiune în timp și spațiu – HIDROENERGETICA, componentă importantă a infrastructurii Sistemului Energetic și nu numai…, în “Univers ingineresc”, nr. 7 și 8, 2004
  3. D. Tarța, M. Sporiș, Fișe de evaluare pentru CHEMP Boia 1, 2 și 3, 2003

Informații adiționale

Citit 166 ori Ultima modificare Vineri, 06 August 2021 13:17
Ești aici: Home Valcea Valcea Amenajări și instalații hidrotehnice populare și moderne pe râul Boia/ satul Greblești, comuna Câineni/ Vâlcea