Istorie Locala

Vineri, 06 August 2021 08:58

Gib I. Mihăescu: «Orașul Drăgășani»/ Conferință publică ținută în cadrul Ligii Culturale locale

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 ...cândva între 1924-1930 – perioada când scriitorul a fost avocat și profesor în urbea natală.

Cam pretențios pentru dimensiunile lui, orașul Drăgășani! Parcă ai zice orașul Ploiești sau orașul Craiova, sau orașul Iași, ca și când ar avea o faimă revoluționară, un mare trecut istoric, sau oarecare importanță administrativă, prin descentralizare.

Nimic din toate astea. Nici măcar un Copou sau un specific drăgășănean, ca să-i dea puțină prestanță locală. El nu are, adică nu produce decât un vin ales, a cărui faimă a mers până departe și e atât de mare, încât are destul loc să se înveselească cu ea și alte persoane care n-au trecut nici măcar prin gara acestui oraș sau chiar nici n-au văzut vița de vie.

 

Dar, afară de asta și afară de câteva trotuare pavate și câteva case mai răsărite, el mai are și o uzină electrică. Aceasta îi dă un aer de veritabilă urbanitate, în orice caz, ceva mai multă decât urbanitatea formală, pe care i-o atribuie legile în vigoare. Ca mișcare industrială, se mai bucură de câteva mori și una sau două fabrici de sifoane. Încolo nu cunoaște decât industria mică a meșteșugarilor: tăbăcari, abagii, cismari, cojocari etc. Centru comercial: bănci destule și prăvălii la tot pasul, căci e răspântie largă de populate drumuri țărănești. În sfârșit, orașul Drăgășani e foarte bogat în procese, deși nu are decât o singură judecătorie de ocol.

Încolo ce ar mai putea să aibă? A, puțin trecut istoric. Are și de ăsta. Da, precum se va vedea, chiar destul! În copilărie, în calitatea mea de drăgășenean, mă făleam nespus, semnalându-l pe timpurile Romanilor, în paginile lui Tocilescu sub numele de Rusidava. Mai apoi, în Prandiulu Academicu al lui Odobescu, l-am găsit sub numele de Acidava.

E de la sine înțeles că n-am mai căutat să-l identific și la alți istorici de-ai noștri, specializați în antichitate, de teamă să nu-mi fie prezentat sub a treia, a patra sau a nu știu câta denumire, după numărul zeloșilor căutători autohtoni în această direcție. Rusidava sau Acidava, destul că gălăgioșii noștri strămoși luaseră cunoștință de el, eu mă grăbesc să completez cu multă plăcere și din cele voiu avea onoarea să adaug mai apoi la virtuțile acestui vrednic târg oltenesc, se va vedea limpede de ce.

Însă pentru ca Romanii, care, în definitiv, nu erau decât niște năvălitori, să ia cunoștință de el, acordându-i chiar și numer, care să se bucure de cinstea de a intra în controversele savanților de mai târziu, nu prea e greu de văzut că înșiși Dacii, vechii băștinași, le-au atras binevoitori atenția. Nu în timpul războaielor, desigur, care, precum se știe, nici nu s-au dat prin locurile astea, ci și târziu, în timpul păcii.

Căci Drăgășanii se bucură de un dar al lui deosebit, care e îndeobște întrebuințat la încheierea diverselor păci, de bună seamă, mai mult sau mai puțin durabile. Mă grăbesc să fac această rezervă întrucât acest dar poate să aibe și însușiri contrarii: adică, întrebuințându-l mai mult și în plină pace, fiind cu comeseanul de față, poți să ajungi la o stare de lucruri cu totul dimpotrivă. Chestie de punct de plecare.

Iar ca să ne întoarcem la istoricul orașului Drăgășani, va trebui să reținem din cele înșirate mai sus că străvechea urbe era cunoscută de păstoriții regelui Decebal, ai lui Burebista și ai preotului Deceneu, cei ce au dat ordin să se scoată vițele de vie din țara Daciei. Adică nu numai producătorii direcți, cum s-a dispus recent, dacă nu mă înșel de către Ministerul Agriculturii, sau, ca să fac o paranteză, mi se pare că se intenționează de vreo câțiva ani a se dispune...

Dar, pe vremurile lui Burebista, dacă mai e nevoie s-o spun, zisul era și făcut. Pentru că pe vremea aceea nu mai exista nici un spirt industrial, nici spirt metilic, iar formula alcoolului nu fusese descoperită; așa că o chestiune care trăsnea prin capul vreunui domnitor nu mai era nevoie să fie privită din mai multe puncte de vedere.

Cel mult, poate că se cunoștea țuica de prune, de drojdie sau de tescovină. Însă, dacă cele două din urmă sunt în directă legătură cu vinul, cea dintâi nu are nici în clin nici în mânecă cu vița de vie. Ori regele Burebista și patriarhul Deceneu dacă au luat măsura despre care am vorbit, speriați de ravagiile alcoolismului, sau cum se va fi numit atunci, în țara lor, în primul rând ar fi dispus extirparea radicală a prunilor din livezi.

Lucru despre care izvoarele noastre tac cu desăvârșire. Ceea ce, după cea mai sigură metodă istorică, adică aceea care adoptă numai ce se cunoaște într-adevăr, confirmă opiniunea contrară celor puse din nou în discuție, adică faptul că țuica de prună era ignorată de contimporanii lui Burebista, deoarece nu se pomenește de ea.

Prin urmare, înverșunarea reprezentantului lui Zalmoxis pe pământ și al regelui dac era îndreptată numai împotriva vinului din străbuna țară dacă. Însă vinul nu se putea produce în aceste meleaguri decât tot pe acolo pe unde se produce și astăzi. Or fi făcut, concedăm, și localitățile bogate în vii actualmente, ceva care să nu fie cunoscute pe vremea dacilor și ale căror însușiri viticole să se fi remarcat mai târziu.

Dar, în numărul acestora, în orice caz, nu putem situa Drăgășanii, al cărui nume latin nu mai lasă nici o îndoială că mica cetate care-l purta se distinsese deja în antichitate, prin pașnicele ei mijloace. Și încă, numai de nume antice nu se poate plânge acest modest oraș.

Căci, precum am văzut, cercetând doar doi istorici și i-am găsit două. Dar, ceea ce sprijină, până la evidență, teoria noastră că ordonanța preotului și a regelui dac privea, în orice caz și micul orășel oltean, este faptul că ori Rusidava, ori Acidava, ambele nume se termină în dava, unul din puținele cuvinte ce ne-a rămas de la strămoșii noștri învinși de romani și care se traduce în limba noastră cu vorba cetate.

Iată deci, că micul nostru oraș nu e lipsit de întreaga viață dinainte-ți cu începuturile, cu fluctuațiile, cu sfârșitul ei. Toate acestea, capitala nu ți le poate prezenta decât fragmentar. Azi vei întâlni pe prietenul cutare pe care nu l-ai mai întâlnit de doi sau șapte ani de zile și pe care îl vei mai întâlni iarăși peste trei sau șapte ani dacă nu peste 100.

Față de cum a fost acum șapte ani, astăzi poate fi mult schimbat, iar peste șapte ani, nu-l vei mai recunoaște. El îți va povesti desigur că vicisitudini ale vieții l-au schimbat astfel la figură sau la caracter. Dar tu vei asculta numai ce-ți va povesti el, ce vrea el să-ți povestească, iar el va ascunde ce nu-i va place să-ți povestească. Alții, dacă îi vei întâlni, care nu știu ceva despre dânsul, îți vor vorbi felurit despre el și nu vei ști ce să alegi și să crezi din toate acestea. Viața lui îți va părea deformată, schilodită de omisiunile ori exagerările voite sau nevoit artificializată.

Orașul care te împiedică să cunoști viața adevărată, pe fațete izolate pe care uneori ți-e imposibil să le împreuni într-o legătură durabilă, într-un tot solid și firesc. Zidurile înalte opresc cu severitate pornirile curiozității tale. Luând ca exemplu chiar capitala noastră care nu e tocmai un Babilon, cum ați fi putut crede, când am început acest logos, ba încă e departe de ceea ce obișnuim noi să designăm prin acest cuvânt, cu toți cei 800.000 locuitori pe care îi are acuma și cu tot huietul de turn Babel, pe care-l sugerează uneori trotuarul său, unde se încrucișează atâtea graiuri minoritare.

Aci, în Bucureștiul acesta, pe străzile centrale și chiar mai spre periferie, sunt cetățeni care de zece ani nici nu-și cunosc decât foarte aproximativ, dacă nu deloc, vecinii, cu toate căși unii și alții sunt megieși și proprietari statornici.

Nu pomenesc de nomazii colocatari ai imenselor imobile de raport, care nu se cunosc nici de la apartament la apartament, de la odaie la odaie. Nu știu pe cine au deasupra, nu știu cine tulbură cu pașii lor nocturni prin subțirele podele ale construcțiilor moderne dedesubt. Din când în când, pierdut în fundul coridorului, auzi zgomot mare, cântec, veselie ce ne spune că e un botez. Alteori, întâlnești la ieșire, un dric cu pereți de sticlă, împodobiți cu tot aparatul funebru de rigoare.

Acum nu-ți trebuie nici o explicație pentru suspinele ce ți-au părut că vin de undeva când coteau rampa scării, de la al doilea sau de la al treilea. Era mort cu tine în casă și tu nici nu știai. De aci provine și acea caracteristică de scepticism, de un fel de cinism inofensiv, dacă se poate spune, dar cinismul de indiferentism, el poate avea pasini puternice, care, uneori pot lua proporții catastrofale, necunoscute provincialului.

Dar el nu cunoaște pasiunea de mai lungă durată: sentimentul, stările lui de suflet, sunt intermitente. Închis între ziduri încât, stând înăutru tumultului citadin, cu atât se simte mai singur, ca în mijlocul câmpului, cu atât mai indiferent de bucuriile și de durerile aproapelui său.

Dacă e vorba de dureri, el vine civilizat cu un ajutor material celui nevoiaș, dacă poate... Dar sufletul e stăpânit de indiferență. Chiar dacă e priveliștea tristă, îl impresionează mai mult sau mai puțin.

Această impresiune nu va fi însoțită niciodată de neastâmpărata curiozitate a provincialului. Cine e? De unde? Cum a ajuns așa? Și așa mai departe.

Marele citadin, din cauza barierei pe care i-au pus-o înaltele ziduri, va ridica din umeri, disprețuitor sau sarcastic în fața acestor exuberanțe. Pentru el, astfel de discuții sunt, pur și simplu, plictisitoare, vorbe de prisos, timp pierdut degeaba.

Dar timpul e scurt, foarte scump, mai cu seamă în marile orașe. El trebuie să-și mențină izolarea sa superbă, căci o singură deviere, o singură aplecare, o singură alunecare în marele vârtej al orașului, îi poate fi fatală. Sunt, desigur, și acestea lucruri frumoase de povestit, de analizat, dar, oricum ar fi, literatura, fie-mi îngăduit s-o spun, își trage seva tocmai din timp pierdut și chiar din flecăreală.

Câți scriitori nu s-au inspirat și au făcut opere temeinice lăsând câte un vorbăreț să sporovăiască... Literatura mai naște și din indiscreție. Iar scepticismul o omoară. Vorbești de scpticism ca punct de plecare în literatură, nu ca haine în care îți îmbraci producția, ca să epatezi! Dar atunci ca și când te-ai juca cu focul. În provincie, cel mai bun cuvânt: „vin”, ca un adjectiv (?, nu subst. ? n.n.) cuminte, deși ca tot numele care designă o localitate, Drăgășanii era, desigur un substantiv curat.

Iată-l în epoca lui Tudor Vladimirescu, jucând chiar un important rol istoric. După  uciderea marelui pandur, trupele greco-române bătând în retragere, sunt ajunse aci de turcii urmăritori și o bătălie strașnică se angajează pe locul unde actualmente e cimitirul orașului. Asupra biruitorilor în această luptă, nu mai este desigur nevoie să insistăm, știindu-se că virtuțile propriu-zise ale drăgășănenilor nu puteau avea nici o influență pacifică asupra turcilor, peste care Coranul domnea încă, până la această dată neivindu-se nici un Pașe-Kemal, care să arunce vreo îndoială asupra prescripțiunilor lui, nici măcar asupra celor alimentar-prohibitive.

Dar poate a fost și un bine să se întâmple astfel, deoarece turcii, după ce și-au arătat priceperea s-au tot dus unde or fi avut să se ducă, pe când învinșii au rămas ca niște veritabili biruitori, stăpâni pe situație și pe terenul cu araci. Ce știau turcii pe vremea aceea?

Drept vestigiu al acestei lupte memorabile, un monument de marmoră își ridică vârful ascuțit în cimitirul orașului. Noroc că știm semnificația acestui monument, astfel, considerabilul număr de inscripții ce poartă, ne-ar induce în eroare, numele zgâriate, acele cugetări care le însoțesc și ortografia lor, mai ales acestea, ducându-ne cu totul aproape de anii bogați în culturăși civilizație prin care trecem. Doar privind acest monument de artă recentă și ți-e de ajuns ca să te convingi că și profesiunea de arheolog nu-i chiar una din cele mai ușoare.

Am ajuns astfel la Drăgășani în secolul actual. Cu toate acestea, istoricul lui nu e sfârșit, căci pentru a fi conștiincioși, trebuie să adăugăm la acest capitol înregistrator al trecutului ceea ce poate ați fi crezut că va constitui și actual obiectivul acestei vorbiri și anume culesurile vestite cu lăutari și tămbălău, cu must și pastramă, cu ochi calzi de vădană, încolăcind privirile ca șerpii printre comeseni. Nu! Și deasupra acestui pitoresc aspect al Drăgășanilor istoria și-a întins nu de mult aripa ei de înger al morții. Și pentru că suntem încă în istorie, nu putem insista mai mult: gravitatea ei de știință nu ne permite s-o transformăm în schiță literară.

Dar cu asta ar fi să terminăm îndepărtatul nostru voiaj prin meleagurile întunecate ale istoriei și să revenim la ziua de azi. Eu însă îmi permit să vă rog să nu insistați ca să mergem mai departe. De la punctul pe care cu greu l-am atins mai înainte, e cazul să facem apel la un viticultor, chiar fără studii speciale. Întrucât mă privește, îmi declin competința, mulțumindu-mă doar cu această cozerie pe care numai modestia mea de fiu al urbei, (mă determină) să n-o transform într-o amplă și respectabilă conferință.

 

Notă:

Această conferință a fost ținută în cadrul „Ligii culturale” din Drăgășani între anii 1924-1930, când scriitorul a fost în urbea natală avocat și profesor.

Este o cozerie agreabilă despre târgul Drăgășanilor, cu umor cântărit, aluzii satirice, note persiflante. Spiritul echilibrat, de patriotism local, îl reține să nu exagereze colorând sumbru localitatea natală. Latura documentară se distinge prin sublinierea specificului acestei așezări semi-urbane: meserii foarte diverse, specific negustoresc-comercial, cu multe bănci și prăvălii și, mai ales, cu o vestită podgorie Evocarea istorică se rezumă la sublinierea momentelor mai importante, printre care cele din 1821.

Transcrierea - după o dactilogramă inedită, păstrată în arhiva noastră, oferită de prof. Gh. Pavel, ginerele scriitorului.

 

Sursa: Emil Istocescu/ «GIB I. MIHĂESCU: „ORAȘUL DRĂGĂȘANI” (Conferința publică ținută în cadrul „Ligii Culturale” din Drăgășani)»/ revista Studii vâlcene Serie nouă, nr. VI (XIII)/ 2010, în curând, integral în flip.

 

 

Informații adiționale

Citit 514 ori Ultima modificare Vineri, 06 August 2021 10:24
Ești aici: Home Valcea Valcea Gib I. Mihăescu: «Orașul Drăgășani»/ Conferință publică ținută în cadrul Ligii Culturale locale