Istorie Locala

Veniamin Micle

Biografia tipografului Macarie ieromonahul prezintă mari lacune[1], singurele mărturii documentare despre viaţa şi activitatea sa fiind cele trei cărţi, Liturghierul, Octoihul şi Tetraevanghelul, apărute între anii 1508-1512. Cercetătorii istoriei tiparului românesc, introdus în Ţara Românească la începutul secolului al XVI-lea, au emis numeroase opinii contradictorii privind acest tipograf. Pentru identificarea sa, vom realiza, pe temeiul studiilor şi, în special, al celor mai recente descoperiri în domeniu, o analiză a tuturor ipotezelor, încercând să oferim unele repere concludente în vederea identificării acestei personalităţi marcante din istoria culturii şi civilizaţiei româneşti.  

MACARIE MUNTENEGREANUL

Macarietipografuldin Ţara Românească a fost identificat în primul rând cu Macarie tipograful din Muntenegru, despre care există însă date biografice extrem de sărace. Majoritatea biografilor săi, precum I. Karataev, L. Tomić, L. Stoianović, V. Jagić, sunt de comun acord că el a învăţat arta şi tehnologia imprimării cărţilor la Veneţia, în oficina ilustrului tipograf Aldo Manuzio cel Bătrân.[2] Un studiu recent,[3] apărut în anul 2004, privind vlahii din Muntenegru, se referă şi la ieromonahul Macarie tipograful. Autorii recunosc că despre personalitatea lui nu există prea multe date, decât faptul sigur că a fost faţă bisericească şi un foarte bun tipograf.[4]

Se ştie că între Veneţia şi ţara vasală a Cernoievičilor existau relaţii foarte strânse, împrejurări care, se presupune, l-au determinat pe mitropolitul Vasile al Zettei să împuternicească plecarea ieromonahului Macarie la Veneţia, în căutarea unor cărţi necesare slujbei bisericeşti; firesc era să se îndrepte spre tipografia lui Thorresano, unde se tipărise, în anul 1483, prima carte în limba slavonă, cunoscutul Missale catolic.[5] Ajuns acolo, unii cred că a devenit consilierul acestei întreprinderi editoriale pentru limba slavă, adică „revizor de texte şi supraveghetor de tipar”, cum se numeau aceşti cărturari,[6] desfăşurând o bogată activitate, ca: îndrumarea gravorilor la confecţionarea literelor, supravegherea zeţarilor la culegerea textelor şi tălmăcirea înţelesului literelor din alfabet; de asemenea, a corectat şi a revizuit zaţul, încât nu-i exclus să fi învăţat şi tehnica zeţuirii. Mai mult, Macarie a fost „poate şi meşterul tipograf al secţiei slave patronate de Thorresano”,[7] şi se crede că el a tipărit, tot acolo,[8] în anul 1493, cunoscutul Breviarium croaticum sau Breviarium illyricum.[9] Cert este că, înainte de 1492, ieromonahul Macarie se afla la Veneţia, unde învaţă meşteşugul tiparului.[10]

Devenind mare şi recunoscut „meşter al tiparelor”, Macarie revine în patrie şi se stabileşte „în Mănăstirea Obod, la vreo 20 kilometri de Cetinje, capitala Muntenegrului”, o fortăreaţă a Cernoievičilor.[11] Aici, la doi ani după ce autorităţile catolice bisericeşti din Cracovia închiseseră tipografia lui Schweipoldt Fiol,[12] voievodul George Cernoievič înfiinţează o tipografie cu caractere slave, unde între anii 1493-1496, ieromonahul Macarie tipăreşte, cu ajutorul ucenicilor săi, o serie de cărţi bisericeşti.[13] Potrivit celor mai recente cercetări, efectuate de istoricul sârb George Radojičić şi publicate în 1952, Macarie a tipărit şase cărţi, dintre care se cunosc: Octoih I, Octoih II (1493-1494), Psaltirea (1495), Molitvelnicul (1496) şi Evangheliarul; din ultima carte, au fost descoperite numai şapte foi în Mănăstirea Dečani,[14] iar de curând, şi fragmente din Octoihul II şi Molitvelnic.[15]

Cea mai cunoscută carte, dintre tipăriturile lui Macarie Muntenegreanul, este Octoihul I, din care se păstrează nouă exemplare în bibliotecile din Belgrad: opt la Biblioteca Naţională şi unul la Biblioteca Academiei. Din Octoihul II s-au păstrat numai şase foi, descoperite mai târziu la Biblioteca Naţională din Belgrad.[16]

Octoihul I a fost descris amănunţit de slavistul V. Jagič, prezentând numeroase extrase şi facsimile;[17] el are o Prefaţă foarte lungă, alcătuită din două părţi distincte. Specialiştii consideră că prima, cea mai extinsă, „încărcată de obligatoarele formule-tip călugăreşti”, care au pătruns din manuscris şi în cartea tipărită, este fără îndoială „facerea” lui George Cernoievič; iar a doua, mai scurtă, este alcătuită de ieromonahul Macarie, „lucrată cu mâinile sale”, din porunca lui George Cernoievič, sub mitropolitul Vavila al Zettei”.[18] Cercetătorul croat realizează şi o comparaţie, verset cu verset, între Octoihul I şi cel grecesc, precum şi cu numeroase manuscrise ale Octoihului slav, constatând că, în general, vecerniile Octoihul I încep cu trei stihuri diferite pentru fiecare zi; aceeaşi deosebire se constată la toate grupurile de câte trei stihuri, care se află la începutul vecerniilor tuturor zilelor, observând că aceste trei stihuri sunt aşezate deosebit faţă de Octoihul grecesc: cele de marţi sunt în Octoihul grecesc luni, iar cele de joi, în Octoihul grecesc se găsesc marţi.[19]

CărţileieromonahuluiMacarie sunt prevăzute cu câte un colofon, acea inscripţie explicativă aşezată la finele unei cărţi, manuscrisă sau tipărită, înlocuit astăzi cu foaia de titlu.[20] Dintre cărţile sale, exemplare cu colofon s-au găsit numai din Octoih şi Psaltire;[21] ele au o importanţă majoră, deoarece indică numele tipografului, originea, locul de activitate şi sponsorul lucrării. Epilogul Octoihului este mult mai extins, pe trei pagini, cu citate din Sfânta Scriptură, dezvoltând ideea folosului răspândirii cărţilor bisericeşti. Aici este menţionată şi data finalizării operei: „4 ianuarie 7002”;[22] de asemenea, tipograful menţionează în cărţile tipărite şi originea sa. Astfel, citim în Octoih: „S-a trudit şi a făcut cu mâinile sale, smeritul preot monah Macarie din Cernagora”,[23] iar în Psaltire: „Preotul monah Macarie din Muntenegru. A scris aceste cărţi”.[24] Istoricul sârb L. Stojanovič consideră că, „Macarie repetă acest lucru şi în Psaltirea tipărită la Cetinje, probabil datorită faptului că acest adaos i-a devenit un titlu stabil: prin el se făcuse cunoscut în lucrările sale de mai înainte”.[25] Se presupune că Macarie a avut un rol principal în tipărirea cărţilor sale. După cum se ştie, ţara de origine a lui Macarie n-a avut tradiţia unor cărţi bisericeşti manuscrise, rezultat al şcolilor de miniaturistică, cum au existat în Balcani, sau chiar în ţările române. Deci, el a întocmit şi manuscrisul pentru zeţari, ceea ce l-a îndreptăţit să afirme în epiloguri că: „Am muncit cu mâinile”.[26] Cărţile sale cuprind în epiloguri data anului, calculată după stilul de la 1 ianuarie, precum şi folosirea elementelor rare de cronologie: crugul soarelui şi al lunii.[27]            

Unii cercetători consideră activitatea tipografică a lui Macarie din Muntenegru o improvizaţie; în acest sens aduc ca dovadă grafia şi decoraţia cărţii. Virgil Molin observă că litera de la Cetinje este „inexpresivă, de tip comun, fără căutare spre decorativ”,[28] iar uncialele, grafemele latine corespunzătoare literele „H”, „X”, „C”, „P” etc., au valoarea fonetică transferată conform alfabetului slav. De asemenea, ornamentele sunt în stil veneţian, reprezentând: mascaroni, amoraşi, cornul abundenţei, ghirlande, păsărele,[29] deci material luat la întâmplare, cu puţine excepţii, străine de cartea bisericească: acei îngeraşi din grafica tipic catolică, cu iniţiale romane amestecate cu chirilice, cu frontispicii având motive străine de arta bisericească de origine bizantină.[30]

Pe baza unor studii complexe, istoricul V. Jagič ajunge, în anul 1894, la concluzia că ieromonahul Macarie tipograful din Muntenegru nu ar fi părăsit Zetta, când a fost cotropită de turci, ci a murit în Mănăstirea Obod de lângă Cetinje;[31] tipografia s-a risipit din cauza năvălitorilor,[32] însă resturile ei s-au păstrat până în preajma celui de al Doilea Război Mondial.[33]    

Deşi s-a demonstrat încă la sfârşitul secolului al XIX-lea că ieromonahul Macarie tipograful din Muntenegru s-a stins din viaţă în Mănăstirea Obod, unde activase ca tipograf, totuşi istoriografia tiparului românesc susţine că el ar fi venit în Ţara Românească, unde şi-a continuat activitatea.

Opinia venirii ieromonahului Macarie în ţara noastră a fost lansată de istoricul Alexandru Odobescu, care face o serie de presupuneri cu privire la acest tipograf, bazându-se pe sursele informative de care dispunea la data respectivă. Cu privire la prima tipografie de la noi, scrie că: „Meşterul, care o dirija, a fost călugărul muntenegrean Macarie, care tipărise în Zenta, la Ţettinie, pentru prinţul George Cernoievici; el se retrase în ţară la noi”.[34] Ideea a fost admisă ulterior de unii cercetători străini şi români; primul care o face – deşi păstrează oarecare rezervă – este P. I. Safaric, într-un studiu privind istoria tiparului sârbesc, publicat în anul 1865.[35] Spre finele secolului al XIX-lea, apar şi alţi adepţi, ca Ilarion Ruvaraţ,[36] Stoian Novacović[37] şi francezul Emile Picot.[38]

La începutul secolului al XX-lea, problema este reluată de o serie de cercetătorii români. Primul o abordează Nerva Hodoş, în 1902, într-un articol referitor la începuturile tipografiei în Ţara Românească,[39] fiind urmat în deceniile următoare de Al. Procopovici,[40] Nicolae Iorga,[41] şi Sextil Puşcariu.[42] Nicolae Iorga scria, în 1929, că „începuturile lui Macarie tipograful nu sunt cunoscute. Desigur, va fi petrecut un timp la Veneţia, unde se va fi învăţat să umble cu slovele. Aşezat, peste puţin, pe lângă micii dinaşti Cernoievici din Muntenegru, rămăşiţă veşnic ameninţată a marelui principat de odinioară al Zentei, el înalţă numele lor prin tipărirea unor cărţi.

După ocuparea ţării de către turci, Macarie, chemat poate de Maximian, vine în Ţara Românească. În 1507 era aici, şi începea tipărirea unui frumos Liturghier”.[43] Deşi afirmaţiile lui Nicolae Iorga sunt destul de relative, nesigure, chiar mărturisind că „începuturile lui Macarie tipograful nu sunt cunoscute”, totuşi prin marele său prestigiu s-a impus, încât majoritatea cercetătorilor acceptă ipoteza, fără comentarii. În acest sens, profesorul Constantin Moisil scria în 1937: „Noul meşteşug, de a scrie cu tiparul, a fost adus în Ţara Românească de un călugăr pribeag, Macarie, priceput să toarne litere de metal, să graveze înflorituri şi ornamente în lemn şi să împlinească toate celelalte lucrări necesare pentru imprimarea cărţilor”.[44] De asemenea, în 1958, la împlinirea a 450 de ani de la tipărirea Liturghierului (1508), apar numeroase studii privind tiparul românesc şi personalitatea primului tipograf.

Cercetători de prestigiu afirmau originea muntenegreană a ieromonahului Macarie, fără a aduce însă dovezi concludente. Astfel, Constantin C. Giurescu scria că „Macarie care, după pătrunderea turcilor în Muntenegru (1496), plecase spre Veneţia, se hotărî deci să vie în Ţara Românească”;[45] iar preotul profesor Ene Branişte, că „smeritul monah muntenegrean isprăvea”[46] cartea, sau că, „prezenţa numelor celor doi sfinţi naţionali sârbi, Simeon şi Sava, pomeniţi în rânduiala Proscomidiei”, „s-ar putea explica foarte bine şi prin originea tipăritorului”.[47] Tot aşa, în 1961, cu ocazia ediţiei fotocopie a Liturghierului, în Studiul introductiv se afirmă că prezenţa celor doi sfinţi sârbi, „este dovada despre mediul sârbesc de unde venea Macarie”,[48] urmând afirmaţii asemănătoare ale cercetătorilor Dan Dumitrescu: „De la Cetinje, Macarie tipograful a sosit în Ţara Românească”(1970);[49] Barbu Teodorescu: „Cel care deschide drumul artei grafice la noi e Macarie, venit din Cetinje” (1976);[50] preotul Emil Nedelescu: „Cercetători apreciaţi afirmă că primul tipograf, Macarie, venind din părţi sud-dunărene, a tipărit primele cărţi între 1508-1512” (1984),[51] iar preotul profesor Mircea Păcurariu sublinia că „este un singur meşter tipograf, cu numele Macarie, originar din Muntenegru, care, după ce şi-a încetat activitatea în Cetinje, a reluat-o în Ţara Românească” (în 1992),[52] idee reiterată şi peste şapte ani: „Ieromonahul Macarie, venit din Muntenegru”.[53] Cu totul recent, citim într-un articol din 2006, că „Macarie, originar din Cerna Gora (Muntenegru), s-a refugiat la noi din cauza pericolului otoman”.[54] Deci, ideea este susţinută de mari personalităţi ale culturii româneşti.  

Unii cercetătorii şi-au imaginat şi modul cum a venit Macarie Muntenegreanul în Ţara Românească, având ca bagaj „o lădiţă”, „săculeţii cu slovă”, sau „un sac mai mare”. C. D. Fortunescu scrie, în 1924, că Macarie şi-a adus cu sine: teascul de mână, săculeţii cu slovă, matriţele de turnat literele, cum şi un număr de ornamente şi frontispicii săpate în lemn. Transportul unei asemenea „tipografii” nu putea fi greu de efectuat, „totul cuprinzându-se într-un sac mai mare or într-o ladă-cufăr de dimensiuni mijlocii”.[55] Totuşi, Nicolae Iorga priveşte mai realist tipărirea celor trei cărţi macariene, adevărate monumente de artă, şi nu este de acord cu vechile formule, ca „Ieromonahul Macarie veni în Ţara Românească, aducând cu el un săculeţ cu buchi frumos tăiate, de iniţiale înflorite şi de frontispicii dibaci împletite, în care se simte influenţa, origina veneţiană”.[56] Nici istoricul P. P. Panaitescu nu împărtăşeşte viziunea lui Fortunescu, scriind că, dacă Macarie a venit din Muntenegru în Ţara Românească, „a venit cu mâna goală, fără literele vechii sale tipografii, ci numai cu ştiinţa sa de meşter, iar aici, fie că a găsit o tiparniţă gata montată, fie că voievodul îi cumpără una, «nu se ştie de unde»”.[57]

Cercetătorii istoriei tiparului la români au căutat şi argumente prin care să justifice venirea ieromonahului Macarie Muntenegreanul în Ţara Românească. În anul 1930, Sextil Puşcariu scria că „a fost deci nevoie ca Macarie să privească spre Muntenia vecină, ca spre cel mai sigur teren de activitate”,[58] iar P. P. Panaitescu, în 1939, considera că venirea lui Macarie se cuvine raportată la năvălirile turceşti peste popoarele balcanice,[59] sau „trebuie legată de marele curent istoric de emigraţie a nobililor şi dinaştilor sârbi, la începutul secolului al XVI-lea”;[60] ultima opinie o găsim în 1955 adoptată şi de T. N. Manolache.[61]

Preotul profesor Niculae Şerbănescu susţine că „după toată probabilitatea, mitropolitul Maxim este cel care va fi pus cuvânt pe lângă Radu cel Mare pentru aducerea în ţară a ieromonahului Macarie tipograful din Cetinje”,[62] însă apare nedumerirea îndreptăţită: dacă aşa a fost, din ce cauză Macarie nu l-a menţionat în Liturghierul tipărit sub păstorirea sa, fiind mitropolit al Ungrovlahiei până în toamna anului 1508, când Mihnea cel Rău îl trimise în solie la regele Vladislav al II-lea, la Buda.[63]

Adevărul este că toate aceste sunt simple presupuneri, nu există documente scrise privitoare la venirea lui Macarie Muntenegreanul în ţara noastră. Doi reputaţi cercetătorii ai istoriei tiparului românesc, Dan Simonescu şi Virgil Molin, într-un studiu publicat în 1958, afirmau cu certitudine că nu avem dovezi sigure pentru susţinerea acestei afirmaţii: „Dacă Macarie ieromonahul şi tipograful a fost în Ţara Românească – despre acesta nu avem dovezi”.[64]

Primul cercetător care observă că cei doi tipografi, Macarie din Muntenegru şi Macarie din Ţara Românească, nu sunt identici, a fost savantul profesor croat dr. V. Jagič,un corespondent al Academiei Române. Tratând, în anul 1894, despre tipografia bisericească din Cetinje, el aduce o serie de argumente în favoarea tezei sale.[65] În primul rând, invocă deosebirile de literă şi de limbă.[66] Cu privire la litere, a constatat că tăietura din tipografia de la Cetinje nu seamănă cu cea din tipografia munteană; aceeaşi observaţie face şi cu privire la frontispicii,[67] fapt ce dovedeşte că „tipografia din Muntenegru nu a fost adusă în ţara noastră şi că nici cărţile tipărite la noi nu urmează pe cele tipărite de Macarie în Muntenegru”.[68] De asemenea, V. Jagič afirmă că numele Macarie nu este o dovadă, sau este prea puţin, ca să se ajungă la concluzia identităţii, întrucât este unul dintre cele mai răspândite nume între călugării ortodocşi; el scrie că, în ciuda omonimiei, „unele lucruri, în schimb, vorbesc împotriva identităţii. Înainte de toate, trebuie avut în vedere că în tipăriturile româneşti, la numele lui Macarie lipseşte adaosul «ωть Чрьньіє Гори», care apare în toate tipăriturile de la Cetinje. Oare n-ar fi fost cu cale ca, un bărbat departe de patria sa, care apare a doua oară ca un Culturtraeger de la Apus la Răsărit, punând în lucrare pentru a doua oară arta sa, să adaoge ceva şi în privinţa originii sale?”.[69]

Teza emisă de V. Jagič a fost acceptată şi de unii cercetători români; istoriculP. P. Panaitescu, într-o comunicare susţinută la Congresul slaviştilor, întruniţi în 1929 la Praga, admite concluzia profesorului.[70] Ulterior îşi va reafirma convingerea, scriind în 1939 că „numai identitatea numelui maestrului tipograf nu este o dovadă absolut sigură, mai ales după ce s-a observat că materialul tipografic diferă”.[71] Apoi, apelează la afirmaţiile lui V. Jagič care precizase că „meşteşugul aşezării literelor şi a rândurilor ar arăta pe alt meşter”, precum şi la observaţia aceluiaşi savant care constatase că Macarie din Cetinje menţiona, pe tipăriturile sale, originea: „Din Cerna Gora”, în timp ce Macarie din Ţara Românească nu proceda la fel.[72] Deşi o perioadă, P. P. Panaitescu a afirmat că nu ar fi vorba despre unul şi acelaşi Macarie,[73] mai târziu renunţă la această convingere.[74]

BarbuTeodorescu scria, în 1958, că „dacă acelaşi tipograf a dat Ceaslovul din 1493, în tipăriturile din Muntenegru şi cele româneşti, s-ar fi observat puncte comune”.[75] La fel se întreba, un an mai târziu, şi Virgil Molin, scriind: „În ce condiţii a fost creat aspectul grafic, adică configuraţia alfabetică a acestei chirilice pentru perioada Cetinje şi de ce diferă faţă de acea din cărţile macariene pentru Ţara Românească, din moment ce refuzăm să acceptăm teza Jagič, că ar fi fost doi Macarie, cu două tiparniţe diferite”,[76] şi conchide că: „Macarie a fost unul singur, ieromonah şi tipograf, de la naşterea lui undeva în ţinutul voievodatului Zetta (Muntenegru) şi până la moarte, probabil la Veneţia”.[77]      

Într-un studiu publicat în 1967 de cercetătorul bulgar Peter Atanasov, autorul nu admite identitatea celor doi tipografi; el crede că ieromonahul Macarie din Ţara Românească ar fi bulgar, originar din cartierul Şcheii-Braşovului, şi ar fi învăţat arta tipografică la Cracovia, în tipografia lui Schweipoldt Fiol.[78] Ideea este interesantă, în ce priveşte lipsa de identitate a celor doi tipografi, dar Macarie din Ţara Românească nu a fost bulgar de origine, cum se va demonstra mai departe.

Pentru o cunoaştere mai temeinică a faptului dacă cei doi tipografi sunt o singură persoană, P. P. Panaitescu a lansat, în anul 1939, ideea comparaţiei textelor tipărite în cele două tipografii, din Muntenegru şi Ţara Românească,[79] lucrare realizată abia peste trei decenii, în anul 1969, de cercetătorul Ludovic Demény. Pe baza exemplarelor existente în fondurile bibliotecilor din Petersburg şi Moscova, autorul a studiat cărţile apărute la Cetinje, ajungând la concluzia că există o diferenţă radicală între tipografia chirilică de la Cetinje şi cea din Ţara Românească, fiind vorba de două tipografii diferite. Chiar un frontispiciu din cărţile de la Cetinje, despre care s-a afirmat că există o „identitate perfectă”, cu cele din cărţile tipărite în Ţara Românească, are particularităţi care infirmă presupusa identitate. De asemenea, aranjarea literelor capitale de la baza frontispiciului are o înfăţişare cu totul diferită.[80] Deci, cercetările sale duc la concluzia că între cele două caractere tipografice nu există, în mod real, nici o identitate, şi recunoaşte rezultatele cercetătorului bulgar, care demonstra diferenţa radicală între ele.[81]    

Cele mai aprofundate studii comparative, privind tipăriturile ieşite de sub teascurile celor două tipografii – Cetinje şi Ţara Românească – le realizează mitropolitul Tit Simedrea (1886-1971), care aduce argumente temeinice împotriva identităţii celor doi tipografi. Deşi Virgil Molin scria în 1931 că „postfeţele lui Macarie pentru Cetinje, ca şi cele din cărţile Ţării Româneşti au o flagrantă identitate de text, expresii şi concepţie, ieşite din una şi aceeaşi pană”,[82] totuşi cercetările comparative ale mitropolitului Tit arată contrariul. Referindu-se la Postfaţa Liturghierului (1508) şi la Epilogul Octoihului (1494), mitropolitul cărturar afirmă categoric că nu există nici o potrivire, afară de numele ieromonahului tipograf. Postfaţa, săracă în cuprins, arată numele domnitorului când s-a început tipărirea, al celui când s-a terminat, data şi numele tipografului. Acest Epilog este fără îndoială alcătuit de Macarie şi „s-ar putea zice, că este cartea de identitate autentică a ctitorului primei tiparniţe ridicate pe pământul ţării noastre”. Prefaţa Octoihului este lungă, formată din două părţi distincte: prima, mai extinsă, este alcătuită de George Cernoievič, iar a doua, mult mai scurtă, este a lui Macarie. [83] O altă observaţie de nuanţă face autorul, privind deosebirea vocabulei folosite pentru a indica demnitatea monahală a meşterului tipograf; Macarie din Muntenegru se prezintă: „Азь рабь и сщєно инокь Макарїє” (eu robul lui Hristos, preot şi monah Macarie), iar Macarie din Ţara Românească: „смђрєніи мниχ и сщєнникь Макарїє” (smeritul monah şi preot Macarie); autorul crede că, prima este a unui ieromonah provenit dintr-un preot văduv, iar a doua, a unui ieromonah hirotonit din călugăr. De asemenea, referitor la verbul întrebuinţat pentru a indica lucrarea efectuată.[84] Multă vreme, tipăriturile slave au numit arta tipografică prin verbele din colofoanele manuscriselor: троудити, съврьшити, роукоделити, списати etc. Dar faptul că Macarie românul foloseşte în epilogul cărţilor sale verbul троудити şi niciodată роукоделити, cum apare în prefaţa Octoihului de la Cetinje, din 1494, este semnificativ. Nepotrivirea este tot atât de izbitoare dacă luăm în consideraţie şi verbul folosit pentru a indica lucrarea prestată. Macarie românul exprimă lucrarea făcută de el prin verbul троудити (a trudi - πολυπραγμονειν) şi съврьшити (a săvârşi - αποπληρουν), pe când cel din Muntenegru se exprimă prin verbul роукоделити (a lucra cu mâinile - χειρουργειν).[85] Verbul folosit de Macarie pentru munca prestată este acelaşi în toate postfeţele celor trei tipărituri.[86] Vocabula tipar apare prima dată în tipăriturile slave cu caractere chirilice în colofonul Liturghiei tipărite la Veneţia, în 1519, de ieromonahul Pahomie „ωть Черьнїе Гωри”.[87]

La ultimele două cărţi, Octoihul (1510) şi Tetraevanghelul (1512), tipărite de Macarie în Ţara Românească, apare un nou tip de postfaţă, aproape identic cu Prefaţa Octoihului din Muntenegru (1494).[88] P. P. Panaitescu crede că l-a folosit fiind „opera originală” sau „cartea lui de vizită!”. În replică, mitropolitul Tit argumentează: „Dacă acest Prolog „este «într-adevăr» cartea lui de vizită”,[89] normal era să-l fi folosit întâi la Liturghier (1508), dar nu l-a folosit”.[90] Autorul recunoaşte asemănarea celor două colofoane, dar afirmă că trebuie ţinut cont de trei argumente care oferă clarificările necesare, anume: un document mai vechi, dovezile interne şi faptele privind identitatea tipografilor. Documentul mai vechi este Epilogul Liturghierului (1508); dovezile interne sunt: lipsa adausului ωть Чрьныїє Гори şi fundamentala deosebire de text şi orânduirea materiei între cele două Octoihuri,[91] iar faptele privind identitatea o neagă practica vechilor tipografi din care se constată că epilogul şi chiar prologul cărţilor pe care le tipăreau, erau „facerea” lor; uneori adaptau la propriile tipărituri colofoane mai vechi, întocmite de înaintaşii lor sau, în sfârşit, luau colofonul alcătuit de alt tipograf, fără a schimba nimic, trecându-l pe numele lor.[92] Deci, identitatea frazeologică dintre Epilogul celor două tipărituri se explică prin faptul că textul din Octoihul de la 1494 a constituit model pentru un începător în arta tipografiei.

Tit Simedrea se referă şi la formula de datare din Postfaţa Liturghierului (1508); ea cuprinde anumite greşeli care infirmă ipoteza identităţii celor doi tipografi. Macarie precizează că „s-a trudit cu aceasta… în anul 7016, crugul soarelui 16, al lunii 5, indictionul 11, luna noiembrie 10 zile”, când a terminat lucrarea. Dacă nu ar fi precizat că tipărirea s-a terminat în primul an al domniei lui Mihnea cel Rău, (începută în aprilie 1508), ar fi fost foarte dificil de stabilit anul adevărat al tipării, pentru că elementele cronologice sunt calculate greşit. Astfel, anul „7016 noiembrie 10” după calculul bizantin, practicat atunci în Biserica noastră, corespunde cu anul de la Naşterea lui Iisus Hristos „1 septembrie 1507 – 31 august 1508”. Această nepotrivire a determinat pe Émile Picot să formuleze ipoteza, adoptată ulterior de toţi cercetătorii, că datarea lui Macarie nu merge după calculul bizantin, care începea anul la 1 septembrie, ci după cel apusean, cu începutul anului la 1 ianuarie.[93] Ieromonahul Macarie greşeşte şi indictionul formulei de datare din Postfaţa Octoihului (1510), unde înseamnă indictionul 12 în loc de 13, precum şi pe cel din Postfaţa Tetraevanghelului (1512), unde este trecut indictionul 14, în loc de 15; în schimb, elementele cronologice din formulele de datare ale Prefeţei şi Postfeţei Octoihului din 1494 şi cele din Prefaţa Psaltirii din 1495 sunt calculate corect. Cunoscând greşelile de datare a celor trei cărţi tipărite în Ţara Românească, comise de tipograful Macarie, nu se poate admite ipoteza că cei doi tipografi sunt una şi aceeaşi persoană, ci „dovedesc un alt tipograf decât cel care lucrase în Muntenegru”.[94]  

De asemenea, mitropolitul Tit observă că, pe lângă nepotrivirile apărute în colofoanele celor două grupe de cărţi, este fără îndoială lipsa, din postfeţele cărţilor tipărite în ţara noastră, a adausului ωть Чрьныє Гори de la numele tipografului Macarie. Deci, concluzia logică este că „smeritul monah şi preot Macarie”, tipograful Liturghiei slavone şi a celorlalte două cărţi liturgice tipărite în Ţara Românească, nu este Macarie „ωть Чрьныє Гори”. Dacă ar fi fost cel din Muntenegru, ar fi adăugat locul de origine în titulatura sa din colofoanele cărţilor tipărite la noi în ţară. Lipsa din Postfaţa Liturghierului de la 1508 s-ar justifica prin faptul că nu are nici o legătură cu tipăriturile din Muntenegru, dar să lipsească tocmai din Postfaţa Octoihului de la 1510, „copiată cuvânt cu cuvânt” după Prologul Octoihului din 1494, şi mai ales din Postfaţa Tetraevanghelului de la 1512, care cunoştea Psaltirea de la 1495, în al cărei Prolog scrie limpede: „Eu smeritul preot şi monah Macarie ot Cerna Gora. Am scris această carte”, nu se poate explica altfel, decât că Macarie tipograful nu-şi avea originea la Cernagora. Dacă era muntenegrean, îşi arăta locul de baştină, cum a procedat şi în cărţile tipărite la Veneţia şi Cetinje.[95]  

În legătură cu potrivirea celor două colofoane ale Octoihurilor din 1494 şi 1510, mitropolitul Tit Simedrea mai face o pertinentă observaţie, considerând că „poate atârna greu în balanţa criticii interne”. Adică, scrie el: „Savanţii sârbi, care au căutat cu tot dinadinsul să dea de urma ieromonahului Macarie, tipograful de la Cetinje, după cotropirea Muntenegrului de către turci (1496), deşi au cunoscut cu mult înainte de savanţii români potrivirea Postfeţei Tetraevanghelului, tipărit în ţara noastră la 1512, cu Prologul Octoihului tipărit în anul 1494 la Cetinje, totuşi nici unul, nici chiar arhimandritul Ilarion Ruvaraţ, n-au invocat această potrivire drept argument de identificare a celor doi Macarie. Probabil socotind, ca şi noi mai sus, că un exemplar din Octoihul muntenegrean putea fi adus de oricine după şaisprezece ani de la tipărirea lui”.[96]

În concluzie, mitropolitul Tit Simedrea afirmă: „Din toate elementele, din care s-a construit legenda identităţii de tipograf a ieromonahului Macarie din ţara noastră cu cel din Muntenegru, întemeindu-se pe asemănarea Epilogului din Octoihul de la 1510, cu Prologul din Octoihul de la Cetinje din 1494, a rămas în picioare numai identitatea de nume a celor doi ieromonahi tipografi”,[97] însă „numeroasele, evidentele şi esenţialele nepotriviri ce ies la iveală din ispitirea critică a cuprinsului colofoanelor Liturghiei (1508) şi Octoihului (1494), presupuse a fi imprimate de acelaşi tipograf, nerăspunzând la această presupunere, ne îndreptăţesc a spune răspicat, că nu sprijinesc cauza identităţii de tipograf”.[98]

MACARIE BISTRIŢEANUL

Într-o însemnare publicată în 1967, istoricul Petre Ş. Năsturel emitea ipoteza că ieromonahul Macarie tipograful ar fi fost egumen al Mănăstirii Bistriţa,[99] idee reluată recent şi de profesorul Costea Marinoiu care scrie: „Ceea ce rămâne pentru noi o enigmă este însă stabilirea identităţii între Macarie tipograful şi primul egumen al Bistriţei, care purta acelaşi nume – Macarie”.[100]

Documentele de arhivă menţionează că, la 16 martie 1494, stareţul Mănăstirii Bistriţa era ieromonahul Macarie, fiind probabil chiar întâiul egumen al ctitoriei Craioveştilor.[101] Hrisovul adevereşte că domnul Vlad Călugărul întăreşte moşiile cu care au înzestrat „vlastelinii” săi Mănăstirea, ca să fie „dumnezeieştilor călugări şi rugători, părintelui egumen Macarie şi după aceea celor ce vor fi năstavnici şi tuturor celor întru Hristos fraţi”.[102] Acesta este unicul document care vorbeşte despre egumenul Macarie.[103] Cert este că în timpul egumeniei sale, Mănăstirea Bistriţa era un renumit centru de cultură slavonă şi spiritualitate ortodoxă. Aici funcţiona o şcoală mănăstirească,[104] asemănătoare celor din unele mănăstiri moldoveneşti, despre care istoricul Alexandru Duţu scrie că, „emisari din centrele balcanice porneau spre Bistriţa olteană, spre Putna şi Neamţ, unde aflau mijloace pentru a-şi astâmpăra foamea de carte”.[105] Însuşi banul Barbu Craiovescu supraveghează organizarea şi funcţionarea ei în condiţii optime, întrucât avea, în primul rând, rolul de a educa şi forma vlăstarele boierilor Craioveşti, ale căror funcţii erau bine stabilite în viaţa socială, culturală şi politică a statului, dar şi ale altor fii de boieri şi slujitori bisericeşti,[106] fiind condusă de însuşi „năstavnicul” Macarie.[107] Acesta avea colaborator pe monahul Andrei, călugăr cărturar şi poliglot; dintr-un manuscris, aflăm că Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul a fost „scoasă şi tâlcuită pe slavonie de cuviosul între ieromonahi chir Andrei, cu porunca şi osârdia”[108] banului Barbu, eveniment petrecut după anul 1497 când au fost aduse la ctitoria sa moaştele sfântului.[109]

Despre elevii Şcolii slavone de la Bistriţa, există date deosebit de edificatoare. Locul principal îl ocupau fraţii Neagoe şi Preda, fiii vornicului Pârvu; fraţii Barbu şi Drăghici, fiii comisului Danciu, şi Pârvu, fiul postelnicului Radu.[110] Neagoe a fost cel mai strălucit elev al Şcolii slavone, afirmându-se în decursul vieţii ca ilustru cărturar, scriitor, filosof, ctitor, diplomat, om politic şi miliar. Vasta sa cultură, dobândită aici, cuprindea teologie, istorie, filozofie, precum şi limbile slavonă şi greacă. Biblioteca Mănăstirii dispunea de o serie de scrieri, ca Tetraevanghele, Pravile, Antologii, Psaltiri, Mineie, Viaţa Sfântului Grigorie, Trebnicul şi altele, pe care Neagoe le-a citit cu pasiune. El stăpânea slavona scris şi vorbit, cum aflăm de la Gavriil Protul, mai marele Muntelui Athos, care mărturisea că „văzu scrisoarea domnului” prin care invita autorităţile athonite la sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş.[111] La întocmirea operei sale, Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Theodosie, foloseşte izvoare slavone, cunoscute din şcoala bistriţeană, dintre care au fost identificate: Sfânta Scriptură, Omilii patristice, Despre răbdare şi Cuvânt la Înviere de Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici de Sfântul Efrem Sirul, Scara Sfântului Ioan Scărarul, Umilinţa lui Ioan Monahul, Panegiricul la Sfinţii Împăraţi de Eftimie al Târnovei, precum şi romanele populare Varlaam şi Ioasaf şi Alexandria.[112] Fratele lui Neagoe, Preda este alt elev al Şcolii slavone de la Bistriţa. Pasiunea pentru cultură, dobândită aici, a păstrat-o întreaga viaţă; pentru susţinerea şi promovarea ei, avea caligrafi anume angajaţi. Dintre ei, este cunoscut grămăticul Dragomir care, „din porunca marelui jupan Preda”, copiază Albina sau Floarea Darurilor (1518) şi Apostolul (1519); de asemenea, termină Mineiul pe luna ianuarie (1521), început de Dieniş, care probabil era tot unul dintre angajaţii banului. Cărţile au fost donate Mănăstirii, fiind cunoscute sub numele de: „Biblioteca banului Preda”.

Alături de fiii Craioveştilor, la Şcoala de la Bistriţa s-au format şi numeroşi slujitori ai Bisericii. Astfel, la începutul secolului al XVI-lea este menţionat monahul Iacob, aparţinând primei generaţii de călugări cărturari din obştea bistriţeană; cunoscător al limbii slavone, copiază un Antologhion, semnat „Iacob monahul”.[113] La 16 august 1506 redacta şi scria un act de donaţie pentru boierii Craioveşti, aflaţi la Mănăstirea Bistriţa, „mult păcătosul numit Stepan”;[114] faptul că se numeşte pe sine „mult păcătosul”, unii cercetători îl consideră monah din obştea bistriţeană.[115] De asemenea, la 23 iulie 1514, scria în Mănăstirea Bistriţa, copistul Stan, un hrisov prin care Neagoe Basarab întăreşte logofătului Teodor şi banului Stanciu stăpânire peste o jumătate din satul Costeşti. Tot în această perioadă s-a început redactarea vechiului Pomelnic al Mănăstirii.[116]

La începutul secolului al XVI-lea, în Mănăstirea Bistriţa funcţiona şi o renumită Şcoală de caligrafi şi miniaturişti. Cel mai vechi produs, cunoscut până astăzi, este Tetraevanghelul,[117] donat, în anul 1512, Mănăstirii de postelnicul Marcea, atestat în această funcţie sub domnia lui Vlăduţ (1510-1512).[118] De asemenea, au mai fost descoperite la Bistriţa alte două exemplare din Tetraevanghel, aparţinând acestei Şcoli, însă într-o stare avansată de degradare. În descrierea lui Alexandru Odobescu, Tetraevanghelul lui Marcea arăta astfel: „Frontispiciile de la începutul fiecărei Evanghelii sunt compuse din graţioasa încrucişare şi din ingenioasa împletire ale unor linii fine, colorate carmin, verde, cinabru şi albastru, brodate de un firicel de aur; figurile rotunde, eliptice, pătrate, se combină cu o simetrică măiestrie, într-acea scânteietoare împestriţare de culori vii, ce se îmbină cu o minunată armonie; marginile rotunjite sau festonate ale grupului sunt semănate cu steluţe de felurite culori; iar din capătul de sus şi din colţuri se desprind nişte graţioase figuri de palmete, de aplustre şi de acante. Acest tot, desenat cu o pensulă uşoară şi delicată, produce efectul plăcut al unei reţele transparente de aur şi de culori vii. Iniţialele reproduc în proporţii mai restrânse, dar nu mai puţin graţioase, aceste forme variate şi agreabile”.[119] Considerat unul dintre cele mai frumoase manuscrise din Oltenia, el este o realizare artistică de excepţie, în privinţa caligrafiei şi a ornamentaţiei, înscriindu-se pe linia artistică a monahului Gavriil Uric de la Mănăstirea Neamţ, fără nici o legătură cu Evangheliarul Sfântului Nicodim de la Tismana, copiat în 1405. Deci, modelul lui Gavriil Uric s-a impus şi în Oltenia, de vreme ce acest Tetravanghel, „scris la Bistriţa-Vâlcea, nu e decât o variantă a stilului moldovean”, cum afirmă Barbu Teodorescu.[120]         

În perioada când ieromonahul Macarie era egumenul Mănăstirii Bistriţa, Biserica Ungrovlahiei cunoaşte o nouă reorganizare, înfiinţându-se două eparhii noi: una la Râmnicu-Vâlcea, alta la Buzău. Se ştie, Episcopia Râmnicului îşi are originea în fosta Mitropolie a Severinului, prima eparhie înfiinţată pe teritoriul Olteniei.[121] Însă în anul 1419, după moartea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), Ţara Românească pierde cetatea Severinului, fiind ocupată de Regatul maghiar,[122] iar Mitropolia este obligată să-şi părăsească reşedinţa, stabilindu-se în locuri mai sigure; ultimul dintre ele, menţionat documentar, a fost Mănăstirea Strehaia din judeţul Mehedinţi.[123] Documentul emis la 17 mai 1589 arată că Strehaia era proprietatea lui Neagoe; boier de frunte şi mare latifundiar oltean, afirmându-se prin „credincioasă slujbă” faţă de domnitorul Vladislav al II-lea (1447-1456), care l-a răsplătit cu noi sate şi moşii, între care se afla şi Craiova, promovându-l în rândul vlastelinilor, adică al marilor boieri apropiaţi domnului[124] – aşa cum atestă epitaful funerar de pe mormântul voievodului, din Mănăstirea Dealu.[125] Cunoscut şi sub numele de „Neagoe de la Craiova”, a avut patru fii, renumiţii fraţi Craioveşti: Barbu banul, Pârvu vornicul, Danciu comisul şi Radu postelnicul.

Ulterior, Neagoe de la Craiova este avansat în rândul boierilor cu dregătorii, foarte probabil în timpul domnitorului Basarab Ţepeluş (1477-1482), când ajunge ban.[126] Potrivit documentului menţionat, bănia încredinţată lui Neagoe de la Craiova a fost cea de la Strehaia.[127] Existenţa acestei bănii este susţinută şi de o inscripţia comemorativă a înfiinţării Episcopiei de Strehaia, scrisă „pă zid în ceardac, la chiliile arhiereşti”, în anul 1673; ea nu se mai păstrează acolo, întrucât au dispărut „chiliile arhiereşti”, însă a fost copiată de egumenul Teodosie, din porunca mitropolitului Varlaam, la 1759, în Pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Strehaia, având următorul cuprins: „Această sfântă Mănăstire Strehaia, ce au fost mai înainte vreme episcopie, … ci fiind surpată mult de puterea varvarilor s-au mutat scaunul la Râmnic”.[128] Istoricul Ştefan Ştefănescu scrie că, în intervalul dintre desfiinţarea Mitropoliei de Severin şi data înfiinţării Episcopiei de Râmnic, a existat o reşedinţă episcopală la Strehaia, şi că tot în această vreme a existat acolo şi o reşedinţă politică, un scaun bănesc, aşa cum adevereşte documentul din 1589, avându-l în frunte pe Neagoe de la Craiova.[129] Deci, Episcopia de Strehaia îşi avea sediul pe una dintre marile proprietăţi ale boierilor Craioveşti care, în calitate de buni creştini au ocrotit-o, manifestând interes pentru instituţia bisericească şi conducătorul ei spiritual.

Un document din 3 septembrie 1491 arată că, mai înainte de emiterea lui, „s-a pustiit atât reşedinţa băniei cât şi a episcopiei de Strehaia”,[130] astfel că, la emiterea actului nu mai exista la Strehaia nici bănie, nici Episcopie; ele s-au „pustiit” anterior datei amintite.[131] Deci, după acest an, Episcopia de Strehaia a rămas „surpată” şi fără reşedinţă, iar boierii Craioveşti au obţinut din partea lui Vlad Călugărul înfiinţarea unei bănii pe altă moşie a lor, anume Craiova. De acum înainte, în sfatul domnesc activa în funcţia de ban, fiul cel mare al lui Neagoe, Barbu, care se intitula, „Barbu ban” sau „Barbu Cralevski”, iar bănia de la Craiova va funcţiona, timp de zece ani, cu rang egal faţă de celelalte bănii ale Olteniei.[132]

Istoria Episcopiei de Strehaia, cât şi a băniei din această localitate, unde rolul principal revenea Craioveştilor, ne ajută să înţelegem mai bine unele aspecte privitoare la începuturile Episcopiei de Râmnic.[133] Şi aici, boierii Craioveşti îşi vor fi manifestat interesul, la fel ca la Strehaia, faţă de prosperitatea Bisericii sub noua formă de organizare, precum şi de numirea episcopului, ceea ce ne determină să credem că au mijlocit să fie numită la conducerea Eparhiei o personalitate aflată în preajma şi sub protecţia lor. Organizarea administrativă a ţării, prin înfiinţarea de către domnitorul Radu cel Mare a dregătoriei de mare ban şi încredinţarea ei puternicei familii a boierilor Craioveşti, precum şi reorganizarea Bisericii, prin alegerea celor doi episcopi, unul pentru părţile Buzăului, iar celălalt pentru marele banat al Olteniei, era firesc ca marele ban, pe a cărui moşie de la Strehaia funcţionase vechea Episcopie, iar episcopul depindea în mare măsură de el, să-şi impună un om al său în fruntea noii Episcopii de la Râmnicu Vâlcea.[134] Trebuie remarcat faptul că şi interesul boierilor Craioveşti era puternic în această zonă. Sediul episcopal se afla în apropierea ctitoriei de la Bistriţa, unde îşi aveau locuinţele lor fortificate, amplasate în locuri strategice, folosite mai ales în timpul verii. Marele ban Barbu îşi construise un impunător conac în preajma Mănăstirii, pe stâncile unei coline situate pe interfluviul Bistriţa-Romani, la nord-vest de aşezământul monahal, mai sus de Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul. Amplasamentul fostelor clădiri ale banului este marcat şi astăzi de pietrele folosite la construcţia edificiului, iar localnicii îl numesc: „La casa domnească”.[135] De asemenea, se ştie că marele ban Pârvu II s-a stins din viaţă la 14 aprilie 1529; la finele actului testamentar, se precizează că, „în această zi a fost moartea lui, în anul 7039, la Piatra”,[136] unde se vede că petrecea o anumită perioadă a timpului, adică în satul Pietreni, învecinat cu Bistriţa; de acolo a fost adus şi înhumat la Mănăstire, fapt consemnat şi într-un document emis la 15 iunie 1625 de voievodul Alexandru Coconul (1623-1627),[137] iar Matei Basarab (1632-1654) specifică, în hrisovul din 30 aprilie 1633, că la Bistriţa „este îngropat Pârvu banul, strămoşul domnului Basarab voievod”.[138]

Pe lângă vasta sa cultură, manifestată în calitate de conducător al Şcolii şi de organizator al Bibliotecii mănăstireşti, egumenul Macarie ieromonahul era înzestrat şi cu mari calităţi gospodăreşti şi administrative. Dintre realizările sale, se păstrează până astăzi bisericuţa Ovidenia din Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul; în ea, se vede şi chipul său pictat la locul rezervat ctitorilor. Zidită în jurul anului 1500, ea îndeplinea rolul de „tainiţă” a Mănăstirii, pentru adăpostirea tezaurului şi a Sfintelor Moaşte în vremuri de primejdie.[139] Ca urmare, se poate accepta ca posibilă ipoteza emisă de istoriograful Petre Năsturel, cu privire la ridicarea lui la treapta de episcop al nou înfiinţatei Episcopii a Râmnicului;[140] pentru acest scaun, era persoana cea mai îndreptăţită, având totodată întreg sprijinul boierilor Craioveşti care stăpâneau Oltenia.[141]

În epoca înfiinţării Episcopiei de Râmnic, în fruntea băniei se afla Barbu Craiovescu, fiul cel mare al lui Neagoe, crescut la Strehaia, în preajma fostului episcop care păstorise Eparhia ce îşi avea sediul pe proprietatea părintească. Între timp, el ctitorise Mănăstirea Bistriţa, ajunsă acum la apogeul prosperităţii sale economice, culturale şi duhovniceşti, sub îndrumarea înţeleaptă a egumenului Macarie ieromonahul.

Având în vedere aceste împrejurări, era firesc ca, marele ban Barbu să propună, sau chiar să-şi impună în fruntea noii Episcopii de Râmnic pe un om al său, mai ales că acesta şi corespundea pentru asemenea demnitate.[142] Dacă nu se admite ipoteza că ieromonahul Macarie Bistriţeanul[143] a fost ales ca prim episcop al Râmnicului, se naşte întrebarea: unde a fost el în perioada 1506-1512, când în fruntea Mănăstirii Bistriţa s-a aflat ieromonahul Moise (15 august 1506 – 10 septembrie 1508) şi ieromonahul Vavila ( 30 iulie 1512).[144]

Deci, văzând legăturile strânse dintre boierii Craioveşti şi instituţiile bisericeşti – Episcopia de Strehaia şi Mănăstirea Bistriţa – precum şi puterea de care dispuneau în zona Olteniei, deţinând bănia şi alte funcţii administrative şi politice, se poate conchide că, primul episcop al Râmnicului a fost ieromonahul Macarie, egumenul Mănăstirii Bistriţa.

Având în vedere realitatea istorică oglindită în documente, se ajunge la concluzia că ieromonahul Macarie Bistriţeanul nu poate fi identificat cu Macarie tipograful care apare în anul 1508.

MACARIE GOVOREANUL

Alexandru Odobescu a încercat să identifice pe ieromonahul Macarie tipograful cu ieromonahul Macarie, egumenul Mănăstirii Govora. Într-adevăr, aici întâlnim, la 8 septembrie 1492, un egumen cu acest nume, care primea o parte din moşia Hinţa de la Radu cel Mare, asociat la domnie cu tatăl său Vlad Călugărul.[145]

Ulterior, un zapis emis la 24 martie 1495 precizează că ieromonahul Macarie de la Mănăstirea Govora a lăsat ca, după moartea sa, a părinţilor şi a fraţilor săi cu care se tocmise, să-i facă pomenire în tot anul o zi, şi dăruieşte în acest scop Mănăstirii o vie ce o cumpărase, jumătate de la Radu şi jumătate de la Paraschiva. Statorniceşte apoi ca nimeni din neamul său să nu aibă voie a se amesteca la această vie.[146] Alexandru Odobescu a emis opinia potrivit căreia donatorul acestei vii este ieromonahul Macarie, tipograful din Muntenegru, care, venind în Ţara Românească, s-a stabilit la Mănăstirea Govora. Citirea atentă a hrisovului infirmă însă această părere. În primul rând, Macarie tipograful muntenegrean activează la Cetinje până în anul 1496, iar documentul este emis la 24 martie 1495; o clauză a donatorului prevedea ca, „nimenea din neamul meu să nu aibă voie a se amesteca la această vie”, de unde rezultă că Macarie era pământean, având rude care ar fi putut ridica pretenţii de moştenire asupra viei. Probabil, donatorul viei este un monah din Govora, care face o donaţie Mănăstirii, tocmindu-se cu „fraţii” să-i facă „pomenire în tot anul, o zi”; de asemenea, fiind iubitor de sihăstrie, voia ca după moartea lui Ieremia de la Schitul Iezer, „să am a petrece acolo”. De fapt, aici găsim prin anii 1512-1513 pe „nastavnicul” Macarie, care „a adus el însuşi cărţi…”.[147]

Referitor la dania lui Macarie către Mănăstirea Govora, Alexandru Odobescu scria: ”Nu e asta oare o învoială a ieromonahului Macarie cu călugării de la Govora ca să aibă el a sta printre dânşii când, prin moartea lui Ieremia de la Iezer, i se va deschide un loc în Mănăstire… Aceasta ne dă dar să înţelegem că ieromonahul Macarie îşi alesese drept locuinţă Mănăstirea Govora”.[148]

Donaţia a avut loc, aşa cum adevereşte hrisovul din 1 august 1496 emis de voievodul Radu cel Mare, prin care întărea, printre proprietăţile Mănăstirii Govora, şi “o vie de la Ocne, pe care le-a dat-o popa Macarie, ca să-i fie pomană”,[149] dar el nu poate fi identificat cu ieromonahul Macarie tipograful care se găsea, la data respectivă, în Muntenegru.

MACARIE MITROPOLITUL

Unii istorici au încercat să identifice pe ieromonahul Macarie tipograful cu mitropolitul Macarie din timpul domnitorului Neagoe Basarab. Această ipoteză a fost lansată prima dată de Alexandru Odobescu care, orientându-se după Cronica anonimă, scria: „Deci, şi Neagoe se pleacă glasului norodului şi luă cununa şi scaunul a toată Ţara Românească, şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni. Şi cum ridică David chivotul Legei Domnului, aşa şi Neagoe Vodă ridică Biserica cea căzută şi puse pe Macarie mitropolit a toată Ţara Ungrovlahiei, Plaiului şi Severinului, cu blagoslovenia lui Pahomie patriarhul Ţarigradului. Deci, dintr-acea vreme până astăzi s-au potolit şi s-au împăcat ţara de gâlceavă, şi bisericile se veseliră, că aşa ajuta ruga Sfântului Nifon”.[150] Argumentul principal, adus de Alexandru Odobescu, pentru susţinerea ipotezei sale, constă în identitatea de nume a celor doi prelaţi.[151] Teza a fost susţinută, dar şi abandonată, de numeroşi istorici şi cercetători ai istoriei tiparului românesc.[152]    

Primul care îşi însuşeşte opinia lui Alexandru Odobescu este istoricul francez Emile Picot,[153] fiind urmat de unii cercetători şi istorici români. Astfel, profesorul de Teologie la Universitatea din Cernăuţi, Euseviu Popovici afirma în cursul său de istorie, susţinut în anul 1909, că mitropolitul Macarie, ales sub Neagoe Basarab, „a fost mai înainte monah muntenegrean şi, de la 1494, a efectuat primele tipărituri de cărţi bisericeşti slavone, mai întâi în Muntenegru, apoi în Muntenia”;[154]la fel credea şi Nicolae Dobrescu,[155] iarC. D. Fortunescu, în 1924, considera pe „refugiatul de la Cetinje, viitorul mitropolit al Munteniei”;[156] Nicolae Iorga admite că, pentru meritele sale tipografice, ieromonahul Macarie a fost ridicat la rangul de mitropolit al Ungrovlahiei.[157] Tratând despre voievodul Neagoe Basarab, în 1929, Iorga scria: „Macarie, meşterul de tipar, îi lucrează o Evanghelie de toată frumuseţea, pe care o mântuie la 25 iunie 1512, iarăşi fără a pomeni în titlul ei de vreo binecuvântare arhierească. După această dată – oprind astfel cursul lucrărilor singurei tipografii slavone din Balcani – ca răsplată, Neagoe, sau cum îi zicea, după numele tatălui său, Basarab Vodă, ceru de la patriarhul Constantinopolului Pahomie – pe care îl întâlnim între anii 1505 şi 1514 – să-l facă mitropolit pe Macarie. Că Biserica munteană rămăsese fără cârmuitor de la plecarea lui Nifon care, poate, va fi aruncat şi blestemul asupra aşezământului creat din nou de dânsul, dovedesc cuvintele lui Gavriil Protul: «Şi, cum ridică David chivotul Legii Domnului, aşa şi Neagoe Vodă ridică Biserica cea căzută, şi puse pe Macarie mitropolit a toată Ţara Românească, Plaiului şi a Severinului»”.[158] Deci, ar fi fost ales mitropolit, pentru meritele sale. În acest sens, P. P. Panaitescu scria: „Dacă admitem că Macarie a fost ales mitropolit pentru meritele sale, înseamnă că meşteşugul cărţii era aşa de nobil şi de preţios, încât cei ce i se dedică merită să fie ridicaţi la cele mai înalte trepte”.[159] În anul 1947, Ştefan Ciobanu tratând despre istoria literaturii române vechi, susţinea că Macarie tipograful a fost ales mitropolit,[160] idee reluată peste un deceniu de istoricul sârb Djurdje Radojčić.[161]

Tratânddespremitropoliţii Ungrovlahiei, preotul profesor Niculae Şerbănescu scria în 1959 că ieromonahul Macarie tipograful a fost ales mitropolit între 25 iunie 1512, când, apărând Evangheliarul, nu se aminteşte nici un vlădică şi Macarie era încă ieromonah, şi toamna târzie a anului 1513, când se termină păstorirea patriarhului ecumenic Pahomie,[162] şi că ar fi păstorit „până prin 1521”, trupul fiindu-i îngropat „undeva în jurul bisericii Mitropoliei din Târgovişte”.[163] Pentru a preîntâmpina unele observaţii critice sau a combate pe cele existente împotriva tezei sale, autorul aduce o serie de argumente, dintre care menţionăm: noul mitropolit nu trebuia să fie episcop sau stareţ;[164] n-a mai tipărit din lipsă de fonduri;[165] frecvenţa numelui Macarie printre călugări nu poate fi un argument împotriva identificării acestor două persoane; la noi, în general, monahii cu alese merite în arta tipografică, au fost promovaţi, în posturi de conducere din Biserică (Antim Ivireanul, Mitrofan la Buzău, Damaschin la Râmnic);[166] deşi alţi ierarhi, ieşiţi dintre tipografi, au continuat tipărirea de cărţi şi după ce au fost aleşi episcopi sau mitropoliţi, în timp ce Macarie îşi încetează activitatea, totuşi, probabil să fi mai tipărit vreo carte din care nu s-a păstrat nici un exemplar;[167] apoi „se uită însă că situaţia ce moştenea Macarie în Biserica ungrovlahă” lăsa de dorit, în „ceea ce priveşte organizarea”, ceea ce i-a cerut „multă trudă, putând numai în câţiva ani să îndrepte starea de lucruri ce moştenise”.[168] După ce aduce aceste argumente şi încă multe altele, profesorul Niculae Şerbănescu afirmă că mitropolitul Macarie este identic cu ieromonahul Macarie tipograful, „ridicat în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei de Neagoe Basarab, datorită meritelor lui culturale şi stăruinţei conaţionalilor săi, Miliţa Doamna şi mitropolitul Maxim Brancovici”.[169] Peste câţiva ani, Damaschin Mioc afirma că, „între 1512-1521, Macarie este, foarte probabil, mitropolit al Ţării Româneşti”.[170]

Înscriindu-se pe linia majorităţii cercetătorilor, preotul profesor Mircea Păcurariu scria, în 1980, că mitropolitul Macarie „este una şi aceeaşi persoană cu ieromonahul Macarie tipograful, care a tipărit primele cărţi slavone pe pământul românesc”.[171] Motivele încetării activităţii sale tipografice le atribuie stării „în care se găsea atunci Biserica”, purtării de grijă la ridicarea „Mănăstirii de la Curtea de Argeş, a bisericii mitropolitane din Târgovişte şi a mutării scaunului Mitropoliei în acest oraş”, apoi, probabil, „Macarie nici nu a avut în jurul săuoamenipricepuţi în meşteşugul tiparului, care să-i continue munca”. În fine, mitropolitul îşi va fi încheiat păstoria cam în acelaşi timp cu domnul Neagoe Basarab (15 septembrie 1521),[172] idei reafirmate şi într-un studiu recent.[173] De asemenea, şi cercetătorii cei mai recenţi au mers pe linia înaintaşilor. În 2004, profesorul Costea Marinoiu scria: „Ieromonahul Macarie devine o personalitate cunoscută în viaţa culturală şi bisericească românească. Este unul dintre oamenii apropiaţi ai domnitorului Neagoe Basarab… Prezenţa lui în scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti este consemnată de Gavriil Protul, participant la Curtea voievodului Neagoe Basarab, cu prilejul târnosirii Mănăstirii Curtea de Argeş (15 august 1517)”.[174]

Cercetătorii cazului Macarie tipograful au făcut şi alte afirmaţii care neagă ipoteza că acesta ar fi fost mitropolit al Ţării Româneşti sub Neagoe Basarab.[175] Se ştie că scaunul mitropolitan a fost vacant vreo patru ani în timpul domnilor care au urmat lui Radu cel Mare: Mihnea cel Rău (1508-1509), Mircea (1509-1510) şi Vlad cel Tânăr (1510-1512). Vremurile tulburi în care au domnit ei, nu le-au dat răgaz să se ocupe şi de alegerea unui nou titular.[176] De fapt, alegerea mitropolitului Macarie nu o menţionează nici un hrisov emis de Neagoe Basarab; el este cunoscut din Viaţa Sfântului Nifon de Gavriil Protul, unde scrie că la sfinţirea bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş se afla şi „Macarie mitropolitul ţării”. De asemenea, Învăţăturile lui Neagoe are un capitol ce cuprinde Cartea lui Neagoe Vodă către chir vlădica Macarie şi către alţi egumeni şi ieromonahi şi preoţi,[177] precum şi de Pisania catedralei din Târgovişte, ctitorită de Neagoe, „în zilele arhiepiscopului chir Macarie”, şi terminată la 17 mai 1520”.[178]

Identitatea dintre ieromonahul Macarie tipograful şi mitropolitul Macarie al II-lea a fost negată prima dată, în anul 1939, de istoricul P. P. Panaitescu; el se întreba atunci: „Dar este oare sigur că mitropolitul Macarie, din vremea lui Neagoe Basarab, este tot ieromonahul tipograf? Ca dovadă avem numai numele şi contemporaneitatea, ceea ce este cam puţin când este vorba de un nume aşa de răspândit în lumea monahilor creştini ortodocşi”.[179] În 1955, Teodor N. Manolache, adept al identităţii „celor doi ieromonahi tipografi Macarie în una şi aceeaşi persoană”, scria că „nu acelaşi lucru se poate spune despre identificarea lui cu mitropolitul Macarie din vremea lui Neagoe Basarab”.[180] Tot în acelaşi an, P. P. Panaitescu, reluând problema, se pronunţă mai deschis împotriva acestei identităţi, sprijinindu-şi afirmaţia pe faptul că „un simplu ieromonah nu putea ajunge direct mitropolit, trecând peste episcopii şi stareţii mănăstirilor”; de asemenea, potrivit celor spuse de Gavriil Protul, Neagoe şi-a ales mitropolit imediat după înscăunare,[181] şi conchide: „Socotim că, întocmai cu numirea Sfatului boierilor, asigurarea unui partizan pentru scaunul mitropolitan vacant s-a făcut imediat după urcarea în domnie”,[182] însă, „la 25 iunie 1512, în postfaţa Tetraevanghelului, cinci luni după urcarea lui Neagoe în scaun, Macarie tipograful era tot ieromonah, pe când numirea în scaunul vacant al Mitropoliei trebuie să fi avut loc, pentru asigurarea unui sprijin moral, chiar la urcarea în scaun”.[183] Profesorul Ene Branişte acceptă opinia lui P. P. Panaitescu, considerând că „o pune pe bună dreptate la îndoială”.[184] Nici istoricul sârb George Radojičić nu este de părere că Macarie tipograful ar fi ajuns mitropolit.[185]

Având în vedere realitatea istorică, suntem de acord cu opinia lansată de Petre Ş. Năsturel, potrivit căreia, în persoana mitropolitului, din vremea lui Neagoe Basarab, trebuie văzut pe fostul egumen Macarie al Mănăstirii Bistriţa,[186] care păstorea Eparhia Râmnicului de aproape un deceniu.[187] Deci, „Neagoe, ruda Craioveştilor, a găsit normal să aşeze în fruntea Bisericii pe unul dintre episcopi, având de ales între cel de Râmnic şi Buzău. Şi s-a oprit asupra episcopului Olteniei, omul Craioveştilor şi mai mare în cinste decât al Buzăului, căci i se şi spunea episcop de Râmnic-Noul Severin, în amintirea mitropoliei de Severin de la sfârşitul veacului al XIV-lea şi începutul celui de al XV-lea”.[188]   Motive pentru care, într-o cuvântare adresată „către chir vlădica Macarie şi către alţi egumeni şi ieromonahi şi preoţi şi către tot clirosul”, rostită la Mănăstirea Curtea de Argeş, cu ocazia reînhumării osemintelor mamei sale şi ale unor fii ai săi, Neagoe Basarab adresează mitropolitului o serie de apelative reverenţioase, pline de condescendenţă şi respect, ca: „O, bunul meu părinte”,[189] „învăţătorul şi îndrumătorul meu”, „cinstite părinte, chir Macarie”;[190] „cela ce eşti cu mila şi cu darul lui Dumnezeu ales şi pus înaintea noastră, de ne luminezi şi ne străluceşti ca razele soarelui, ca să ne arăţi şi să ne înveţi calea lui Dumnezeu, preaiubite părinte, chir vlădico Macarie”.[191] Aceste expresii voievodale ar constitui argumente suficient de grăitoare, pentru a demonstra că mitropolitul Macarie al II-lea a fost dascălul şi părintele duhovnicesc al tânărului Neagoe, când ucenicea în Şcoala slavonă din Mănăstirea Bistriţa.[192]

Credem că era firesc ca domn