&&&
Ion Predescu:
Tablouri dintr-o expoziție sau nașterea unei ficțiuni
„Tablouri dintr-o expoziție sau nașterea unei ficțiuni” de Constantin Mateescu este, după cum spune și titlul, catagrafierea unei lumi care a prins mantia Divinității trecând peste lume și alta, care n-a reușit. Gramatica focalizării actanților, mimesis și Nemesis, viața într-o stampă, unde istoria nu este îndrăgostită de propria creație și, evident, nici de reflexie. Conceptele Narcis – Pygmalion lasă loc clasificării, schimbând viața se schimbă și instrumentalizarea, privind spațiul concentraționar în general, prefigurat acum de Constantin Mateescu, prin portrete, schițe despre vocile tragice într-o mistică a stingerii.
Toxonomia ar fi următoarea: Soluția Steinhard: credința, ea fiind consecința harului, în esența selectivă. Soluția Soljenițân, soluția Alexandru Zinoviev, soluția Winston Churchill și Vladimir Bukovski. W. Churchill către Marta Bibescu: „Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani”.
„Ce se întâmplă în orașul acesta mic, în care m-am născut, pe care îl cunosc casă cu casă... se întreabă un personaj.
Duminică. Mă simt pândită... Se strânge lațul. Familia în care am intrat după căsătorie e identificabilă pentru regimul actual. Sunt zile când mă gândesc să plec aiurea, să-mi schimb identitatea. Dar unde să mă duc? Și ce să fac acolo? La cimitir. Foială mare pe alei, lume pestriță. Femei cernite, cu lumânări, colivă, colaci și toate cele...”.
Sau: „Doctorul Hanganu mi-a trimis o bună parte din pacienții lui de marcă: printre ei și domnul Kavadidis, de la care cumpăram, pe când eram elevă, zahăr candel, banane... Pe urmă începe să anatemizeze pegra comunistă. E vehement, se pare că a uitat de boală...”
Apoi: „Sâmbătă. Trec zilele îngrozitor de repede. Orașul în continuă schimbare. Se desființează instituții vechi, despre tradiții și legende...”
Pagini memorabile despre pictorul Luchino supus „reeducării”, ca mai toate personajele volumului.
„Și într-o seară, când lucra de zor, s-a pomenit din nou cu Didu. Venise cu un tip ceva mai vârstnic, care s-a recomandat Mandache. Au început prin a-l mustra că în loc să-l preocupe oamenii cinstiți și harnici și devotați poporului, își pierde vremea cu portretele unor ciocoi îmbogățiți pe seama celor ce muncesc, care au făcut atâta rău orașului.
Despărțirea lui Luchino de tatăl său, Benito, este o pagină hiperreală, ca o promovare de mesaj comunicațional, cu reflexivitatea lui Pygmalion, artefact. Cele două personaje nu mai sunt Nemesis, ajungând în timp simulacre (conceptul teoretizat în alt context de Victor Ieronim Stoichiță): oameni de o parte și de alta Vâlcea Literară 117 a zidului: „Luchino și-a amintit de seara friguroasă când l-a condus pe taică-său la gară. Benito arăta superb în scurta lui vărgată comandată la Milano, părea cu zece ani mai tânăr. Erau atât de aproape unul de celălalt și totuși îi despărțea o lume. Nu vii cu mine? l-a întrebat bătrânul cu vocea sugrumată. Vorbea pe bune. Privirea i se umezise...
A fost momentul unic, providențial în care ar fi putut să plece, tot așa de bine cum putea să și rămână. La ce bun, însă, să se mai gândească la plecare când totul părea să fie scris în cartea vieții?
În clipele când trenul s-a rupt din inerție și s-a desprins ușor de lumea Alutelei, dispărând în punctul unde începe Fabrica de pielărie, a înțeles că alesese lozul necâștigător, de altminteri singurul care îi stătea la îndemână”.
O lume, care venea sub sintagma propusă de Denis de Rougemont „Partea diavolului”, căreia îi vor da replică, martiri și eroi: „Fenomenul Pitești”, Aiud, Gherla, Sâmbăta de Jos, Ocnele Mari, Periprava, Salcia... Să-i asculți pe cei care au trecut pe acolo e un privilegiu, de mărturisit și setat în hemoragia conștientă și inconștientă a sufletului, extirpat brutal din dihotomia cu trupul, ultimul propunând „fericirea” de 100 de ani, celălalt posibilul drum spre soteriologie.
Și ce este mai aproape de așteptarea cuvintelor care se roagă, decât să cobori de la mănăstirea Sâmbăta și să pipăi crucile, răsfirate din când în când pentru dragostea de libertate întâi și apoi pentru liniște. Totuși: „Agnus Dei, Qui tollis preccata mundi, mi se rere nobis. Dona nobis pacem...”.
Volumul lui Constantin Mateescu, excepțional prin secvențele, care esențializează un timp și o scriitură, „Tablouri dintr-o expoziție sau nașterea unei ficțiuni”, lasă urme(ousia) pustietoare/ transfiguratoare, în sufletul, psihologie cogitans, al lectorului salvator/salvat, dintr-o normalitate a palimpsestului.
*
Să ne rugăm pentru liniștea și libertatea sufletului, spre miezonoptica! Să citim din Constantin Mateescu și despre! „Agnus Dei, Qui tollis preccata mundi, mi se rere nobis. Dona nobis pacem...”.
Cel mai important prozator lovinescian vâlcean, Constantin Mateescu, a trecut dincolo! Este unul dintre sincroniștii români autentici! A iubit Vâlcea, Rm. Vâlcea, profesionist, scriind zi de zi. Ca un lovinescian trup și suflet! Nu a participat la zăngănitul protocronist. Au scris despre el: Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Cornel Regman, Valeriu Cristea, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Sorin Titel, Cornel Ungureanu, Alexandru Călinescu, Ioan Holban, Petru Pistol, Ion Predescu, lovinescieni. L-a iubit Vâlcea și nu numai. Un scriitor care merita să fie citit, conspectat și iubit! A fost cel mai lovinescian dintre prozatorii vâlceni!
Să ne rugăm pentru liniștea și libertatea sufletului, spre miezonoptica! Să citim din Constantin Mateescu și despre! „Agnus Dei, Qui tollis preccata mundi, mi se rere nobis. Dona nobis pacem...”.
&&&
_____________
https://www.facebook.com/189156717819825/videos/395555208834398
