Mama lui Doru Motoc, învățătoare la Colegiul Lahovari, prin 1950, îi ia apararea profesorului Angelescu, (paradigma moralității) atunci când acesta este exclus din învățământ. În memoriile profesorului și-o amintește ca pe o lumină.
Undeva o lumină va scrie mai târziu fiul, dramaturgul Doru Moțoc. L. Şestov iluminează despre divinitatea care nu permite existenţa suferinţelor lui Iov, nu acceptă inchiziţia şi înapoiază lui Kierkegaard logodnica. Anna, (din Foca albastra) cea din cotidian (dacă) pare a exista (complex muzical şi metasens) restructurând, reproiectând, realul, sugerând: orice iubire autentică sfârşeşte în Thanatos, în limba ei, neinteligibilă, o expresivitate involuntara.. “După cum parfumul trandafirului care, propagându-se te face să uiţi trandafirul, nefiind decât un cuvânt perfect într-o circumferinţă inefabilă, tot astfel cuvântul omenesc nu mai este decât un murmur circumferenţial, un uriaş O schiţat de gură”.
.
O piesă de teatru a excelenţei fascinaţiei, iluziei, utopiei, este „Foca albastră” („Piesa anului 2007” – premiu acordat de Uniunea Scriitorilor prin „Clubul Dramaturgilor” şi Revista „Drama”).
O tramă epică despre dragoste, sfârşind în tragic, precum o formă de inefabil, fiinţă şi fiinţialitate, structură şi structuralitate, „abisul ontologic” şi „căderea în sus”. O propunere de sublimare, într-o focalizare nonstructuralistă, nonbehavioristă, sub cupola structurilor idealităţii din sintagma „auroră boreală” sau „foca albastră” (evident anagogică, o superbie de eleuterehie).
Actanţii sunt persoane şi nu personaje, formalizări ale muzicalităţii, impalpabile, vivante şi mirobolante.
Anna poate fi algoritmul cunoaşterii şi al metafizicii, un complex tematic al ontologiei, ca fiinţare, în conceptele lui Nicolai Hartman. Hans-George Gadamer eseizează despre a înţelege un text precum întrebările pe care le naşte. Anna pare a sugera: dacă cunoaştem finalitatea Universului, atunci la ce bun întrebarea, care, de fapt, dă sens existenţei, sublimitate şi coerenţă, luminarea (Horkheimer şi Adorno) care nu înseamnă, prea simplu, raţiune şi autoconservare.
Anna se comunică printr-o „limbă perfectă” (U. Eco), de fapt o structură neinteligibilă, cum teoretizau marii mistici (intre care Markios), unde nu lexemul semnifică (el, fiind, de fapt, exterior, o formă de infidelitate nebinefacatoare), ci starea, cuminecând. Iubirea nu are cauzalităţi şi finalităţi.
Herbert Marcuse (pornind de la Friedrich Schiller) aserţionează despre „educaţia estetică” structurată de „instinctul jocului”, o configuraţie de fantezie, care poate fi Anna în sine, fulgurantă pentru „fapte concret modificatoare”, fără funcţiile şi argumentele lui Frege.
L. Şestov iluminează despre divinitatea care nu permite existenţa suferinţelor lui Iov, nu acceptă inchiziţia şi înapoiază lui Kierkegaard logodnica. Anna, cea din cotidian (dacă) pare a exista (complex muzical şi metasens) restructurând, reproiectând, realul, sugerând: orice iubire autentică sfârşeşte în Thanatos, în limba ei, neinteligibilă, o expresivitate involuntară.
Doru Moţoc sublimează un spaţiu (toposul muntelui) ca o formă de fiinţă şi religiozitate cosmică, în acelaşi timp, o genealogie livrescă într-un text antologabil în literatura română....
Să urmărim câteva secvențe din desfășurarea textului lui Doru Moțoc...
Priviți mitologica mișcare, de filmologie cu stilistică, în limbajul cu măreție construit al actantului, Miti, regizorul tehnic, limbajul luminii. Adică, o habitudine, o esplanadă, efuziune de vrăjire, de suavitatea dimineții mitului, cu inserțiile tehnice ale celebrului Miti, lumini, pentru atunci, voltaice, frumos, în limbajul de mai tarziu, fotonice...
Viata și textul lui Doru Moțoc înseamnă propedeutica luminii...
Antropologie culturală, costumul,... Structuralitatea desfășurării istoriei în timpi lungi și timpi scurți, după cum afirmă Fr.Braudel, incumba și costumul popular ca obiect de antropologie culturală.O carte esențială în interpretarea fenomenului cultural numit arta populară și, mai ales, costum popular, este Constantin Prut: ''Calea ratacita" (O privire asupra artei populare românești) și, despre, alb, negru...
Alb, negru, dialogul culorilor, spre sapientialitate, este structurant prin prezența personajului Mama Bătrână...Apoi, modernitatea, postmodernitatea, se realizează prin dialogul custode- scriitor... Redescoperirea biografiei lui Balcescu este redescoperirea istoriei, rescrierea ei...Este spatiul bibliografiei ispășirii și devenirii de atunci... În piesa de teatru "Textul înainte de toate" realizează cea mai interesantă experiență a naratologiei în sine din literatura română...
Hermeneutica textului înainte de toate
Wittengenstein – jocuri de limbaj - a-ţi reprezenta un limbaj înseamnă a-ţi reprezenta o formă de viaţă, cu intenţii mitice (Guenon Dumezil, Gauchet) sau heideggeriene, nu există un «dincolo» sau un dincoace. Un text se scrie în timpul conexării textului, fără conectori. Doru Moţoc se structurează în kratofonia scriiturii. Palierele scriiturii «Textul înainte de toate»: discursul postmodern, ca substanţialitate , ca eseu şi metaeseu despre o lume a «desvrăjirii». Discursul romantic şi modern într-un «pensiero debole».
Şi cultura, excelentă, a discursului dramatic modern: E. Ionescu, Brecht. Şi o scenografie psihanalitică, un ethos al muntelui, capra neagra
Evident, «libera plutire», ca şi conceptul, deconceptualizat, transcendentalul şi temporalitatea, subminarea, deconstrucţie şi sfericitate, apofatic. Segmente ale excelentei hermeneuticii: lupul, câtă sublimitate a demitizării şi cât Derrida al textualizării.
Doru Moţoc pentru un spectacol cu sensul la urmă şi metasensul în practica scriiturii, întotdeauna precum ecart.
Un text pentru o posibilă capodoperă, a substanţializării şi desubstanţializării lumii, într-o posibilă didascalie de tip G. Harag sau Andrei Şerban, unde există poate «fiinţa propriului nostru sine» (Gabriel Liiceanu), dar şi «încotro-ul» nostru.
Rostirea nepătată a chemării de text...
Volumul “Ce a mai rămas” propune o poezie erotică, o estetică a melancoliei, cum ar spune Andrei Pleşu.
Denis de Rougemont şi Roland Barthes teoretizează posibilele traiectorii ale eroticului (Iubirea şi Occidentul, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit). Eugen Simion în “Dimineaţa poeţilor” structurează, pornind de la Denis de Rougemont, patru funcţii ale pasiunii amoroase, de întâlnit în textele lui Doru Moțoc.
Am dat aceste citate fiindcă Doru Moţoc este un erudit, iar complexul tematic propus de poezia sa trezeşte conexiuni multiple: “Era ca o lumină blândă, ce ne uimea. / Izvorâse în noi şi ne-adâncea Zările, să ni le deschidă / Venea ca o respiraţie a pământului, ca o mângâiere albă, de nea / Ca o amintire, ori părere de cântec, fluidă… / Şi totul în jur era transparent şi uşor de-nţeles / Lucrurile căpătaseră forme unduite şi blânde / Şi ne miram că nu le observasem, deşi le priveam ades, / Şi le întrebam de vorbă, şi mi se părea ciudat că nu pot răspunde. / Privirile ni se limpeziseră, se făcuseră mai adânci. / Şi-n ele înflorise, transfigurată, lumina / Cerul se umpluse de curcubeie dansând peste stânci / Şi, de atâta frumuseţe, ni se aburise retina”.
Structurile idealităţii sunt o prezenţă permanentă a poeziei lui Doru Moţoc: “Şi iată miracolul, sunet, lumină, mişcare / Am trecut, parcă fără veste, într-un straniu poem / Am ajuns la tărâmul sublim, unde frumuseţea ne doare / Şi am vrea poate să se sfârşească, deşi ştim că nu vrem / Dogoresc ochii de-atâta frumuseţe adunată-n retine, lunecăm, ireali de uşori, prin albastre ape de vis… Constelaţii târzii se rotesc între mine şi tine, / Alungindu-mi orbitele, abia tremurându-le, indecis”.
“La marginea nopţii aşteptam amândoi / ceva. Poate cântecul straniu al vântului / Dogoreau zăpezile, afară şi-n noi / şi-n miezul de foc şi de vis al pământului… / Geru-nflorise la geam ireali chiparoşi, / parcă voind înadins să ne doară / Dar ochii tăi nu-i vedeau. Cântau somnoroşi / la jăratecul pur al zăpezii de-afară / Se zbăteau în noi, ca-ntr-un dans disperat, / Cete fugare de gânduri incerte”.
Doru Moţoc produce în textele sale ceea ce s-ar putea numi “rostirea repetată a chemării de dragoste”, “Dar dacă tu, sărbătoare cu ochi nostalgici şi trişti, / Femeie, ca un album parelnic sub stele, / N-ai ştiut, sau nu te-ai învrednicit, să exişti / Aievea ei numai în nălucirile mele.”
O poezie a politropicului, o practică semnificantă în semnificaţia drumului spre eudaimonie a unui scriitor autentic, care a pătruns în nostalgia și prezența subiectivă a lecturilor acestui spaţiu. O lume, altă lume, cu demnitate genealogică, cu structurile tradiției, cu ispășirile vieții, cu valorizare națională și nu numai, cu rostirea repetată a chemării de text, cu dragoste, lumină, cu zborul inimaginabil spre dincolo și dincoace...
Ion Predescu
