Istorie Locala

Luni, 28 Februarie 2022 12:59

Ion Predescu, despre vol. "Orașul de carton"/ Petre Cichirdan

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Romanul "Orașul de carton" al lui Petre Cichirdan (Editura INTOL-PRESS Râmnicu Vâlcea, 2020), este așa cum devine și autorul lui. Cu expectanță, vitalitate, strigăt de recuperare, informație

Apoi marxistii (J. Kristeva, R. Barthes, J.L. Baudry, J. Derrida, J.J. Goux, J.L. Houdebine, M. Pleynet, J. Ricardou, J. Risset, Ph. Sollers, Tz. Todorov, Damaso Alonso, Avalle, Brik, Contini, Empson Genette, A.J. Greimas, Ingarden, R. Jakobson, I. Lotman, Mukarovski, J.P. Richard, Th. Sebeok, C. Segre, Spitzer, Starobinski, Tânianov, Todorov, V. V. Vinogradov, Wimsatt, Zumtho), care ne-au cam pustiit luciditatea, au produs și o sintagmă, subtilă, chiar subtilă, Digital Capitalism! O reînvie, ideea de capitalism, Petre Cichirdan, în genul proxim și diferența specifică din les sens muetts, expresia Kristevei...

 

"Chiar dacă astăzi multe din tezele și revendicările formulate în Manifestul comunist și Capitalul s-au materializat, au devenit normă ori sunt înțelese ca necesare în majoritatea democrațiilor dezvoltate, fără ca acestea să treacă neapărat printr-o revoluție proletară, totuși, exploatarea, inechitatea și excluderea capătă azi alte dimensiuni, intrând în lumea digitală, controlată la nivel planetar de giganții internetului, ce au devenit „agenți ai capitalismului digital”. Digital Capitalism, un termen foarte vehiculat azi și analizat în diverse publicații de o serie de autori, nu reprezintă doar proiecția unor idei, poziții teoretice și filosofice actuale, ci și o realitate ce necesită o abordare și o înțelegere profundă".

Sintagmele l-ar îndigui, pentru ruperi de zăgaz, pe Cichirdan Petre. El este ancorat în industria tehnologiei informatice.

 

Romanul este epistolar fiind, de fapt, un dialog între câteva falii din istorie. Începe cu o poveste din timpul Tarului. Instituie, adică, un model. Dansul nu este al Natasei și nici amazoanelor. La fiecare pas Petre Cichirdan vrea să demonstreze o idee sau alta. Are, la fiecare pas, bornele hărții istorice pentru el. Așa se desfășoară,suficient de subiectiv, încât borna devine mejdină, mai întotdeauna graseiată de unul sau de altul, într-un fel sau altul, în așa fel încât, devenită fonem, reia jocul de-a jocul pentru a fi jocul de-a joaca... Între mejdină și bornă, funcțivitate între pământ și cer...

"Când Simon, pescarul, l-a întâlnit pe Fiul lui Dumnezeu, în devenire Mântuitor, aceste i-a pus numele Petru în amintirea pietrei și l-a făcut ucenic, primul între ucenici, în învățătura Mântuitorului. Se spune că Sfantul Petru a pus piatră de temelie la Catedrala Sfântului Petru din Roma. Și tot el, statuia lui Sf. Petru, a fost urcat, în Renaștere, în vârful Columnei lui Traian.

O cetate de refugiu, de refacere, de fugă, așa cum erau construite cele din vremea lui Moise, când acesta s-a hotarât să ocupe Canaanul și le-a spus urmașilor lui Iacov să construiască pentru fiecare seminție una sau mai multe cetăți de refugiu, de fuga, pentru care nu puteau fi judecați, ei fiind chiar judecătorii! Și dacă mergem mai departe, o astfel de cetate, prima de altfel, a fost construită de Cain în ascunderea sa față de Dumnezeu, după ce l-a ucis pe Abel. Da, Cain este primul edil șef în primul oraș al lumii, care a fost grefat pe prima cetate a acestei lumi; cetatea construită de Cain".

 

Dialogurile dintre autor și Poe sunt interesante. Ele atesta o istorie în mișcare, așa cum sunt, în general orașele, după sintagma celebră "Orașe în mișcare".

Personajul său preferat, real și, mai ales, mimesis, o restructurare de viziune, asupra istoriografiei naționale, având acum, topos, Rm.Vâlcea, Leca Morariu este prezent pe fiecare pagină, pană spre pagina 40, și, mai departe, mai departe... Atmosfera, forma mentis, creată de absolvenții de Universitatea Cernăuți, îl includ, conceptual, direct, pe Leca Morariu.

Despre Leca Morariu, metoda lui, să încercăm o definire! De unde venea? Citiți... Dintr-o erudiție în sine, cea bucovineană, cu Hurmuzachi, Hașdeu... La simpozionul despre Ion Creanga, pe care-l organizează îi invită pe Bogdan Duica, Artur Gorovei, N.A.Bogdan, A.C. Cuza. Istorici literari foarte, foarte aplicați, stângaci în a privi ansamblul, cu mâneci speciale, când se apropie de manuscrise, nu dogmatici, dar de o meticulozitate greu frecventabili, cu parfumuri tari, amețitoare. Erorile lor așa se explică. Afirmațiile lui Leca Morariu despre G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, nu numai, sunt în afara științei inefabile și sintezei epice. Istoria celor trei a schimbat fața și substanța criticii literare române,iar George Calinescu este erudi,erudit,iar in volumele(2)si nu numai, din Opera lui Mihai Eminescu creează școala,epocă. Alexandru Piru i-ar fi spus, ceea ce îi spunea lui A. Z. N. Pop: ai descoperit plopii fără soț ai lui Mihai Eminescu într-un depozit de lemne din București.Butada cu Radu Gyr,ramane o butada.Radu Gyr fusese asistentul universitar al lui Mihail Dragomirescu,autorul celebrei sintagme stiinta literaturii(1926,1928). Marea sa poezie,ascunde o excelenta cultură cu metodă. Să vă dau alt exemplu. Carol II, și pentru a-l contracara pe Nicolae Iorga, îl aduce în țară pe Demostene Russo, cu școala lui. Nicolae Iorga, personalitate, personalitate, nu cunoștea limbile vechi, așa cum le știau cei din școala amintită. La polemici de erudiție în sine ei caștigau, îi citeau însă numai inițiații. Atunci Nicolae Iorga scrie o carte despre școala D.Russo. Erudiți, erudiți, dar eu scriu mai frumos și pe înțeles. E și așa! Să nu uităm: Singurul istoric roman, din secolul 19, citat în Occident este Grigore Tocilescu. Citat de celebrul Th.Mommsen. Liviu Papuc, istoric literar foarte serios, îi editează opera, îi dedică o monografie, cu o metodă de comparat cu Mihai Drăgan, autorul unei furtunoase cărți (ca receptare) despre G. Ibrăileanu. Erau sarea și piperul epocii, polemicile lui cu academicianul Alexandru Piru. Cu intervențiile de mai târziu ale lui Alexandru Dobrescu. Personalitate, Leca Morariu, de o clasicitate a muzicii simfonice, care aduce echilibrul, prin meditațiile formatoare, profesionste, găsind calea formalizată, de la preformalizările (Călina Mare, în Teoriile Învățării), de subconștient, spre conștientul de lucru bine făcut, într-o lume de ideologi și ideologii, trebuie reinterpretat. Memoria culturală a umanității,transmisă de mentor elevului, este foarte importantă, cu mult mai mult decât cea instuționalizată administrativ. E o formă de rezistența împotriva răului.

 

Să discutăm despre istoriile literare, ceea ce ar fi interesant și în contextul aprecierii criticii literare actuale. Cea mai cunoscută este Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Am scris despre acest volum excepțional un studiu: „Noi toți am citit cu religiozitate cronica literară a lui Nicolae Manolescu. Îmbină, afirmă Ion Simuț, foarte util pentru interpretare și pentru construcția unei viziuni o critică estetică cu o critică istorică, ignorând total criteriul politic.” Nicolae Manolescu este, în istoria sa..., o conștiință critică în dialog permanent cu alte conștiințe critice, ceea ce la noi, e o noutate absolută și: „perioada postbelică are de câștigat printr-o punere adecvată în contextul marii istorii: nu e nici umbrită de o copleșitoare tradiție, nu e nici supraevaluată printr-o privire prea de aproape, căpătând relieful dreptei judecăți”. Istoria literaturii române de azi pe mâine este o metamorfoză între lumea culiselor, a politicii mari și a politicii mici în maniera mai des a moravurlior, fără să ajungă la statutul de moralist. Moralistul vorbește mai puțin. Ar fi fost de preferat să fie mai prezent, iar savantul să nu aibă intrigi și ranchiune. Ion Rotaru și Dumitru Micu sunt din seria didactică, dar rămân la nume și date, nu creează contexte. Istoria lui Alex Ștefănescu este dinamică: un mixaj de videoclipuri cu scriitori din lumi diferite. Eugen Negrici scrie Literatura română sub comunism. Evitarea folosirii titlului istorie în literatura română sub comunism nu înseamnă lipsa de istoricitate. Am scris despre cărțile lui Eugen Negrici studii importante.

 

Istoria literaturii a scris și Alex Ștefănescu, într-un stil dinamic Marian Victor Buciu va sccrie „cea mai severă” istorie estetică a literaturii postbelice. Despre istoria literaturii în general a scris și Andrei Terian. Fazele dezvoltării literaturi ar fi următoarele:

1. De la origini până la 1830 - o etapă în care literatura prinde, își formează un domeniu al ipseizării al conștiinței și conștienței;

2. Etapa a doua ar fi aceea în care se intersectează naționalul și esteticul de la 1830 până 1947-1948

3. Perioada dictaturii postbelice 1948-1989 „în care literatura există în funcție de criteriul poltic

4. Din 1990 ar începe literatura adaptată exigenței pieței libere

Să cităm câțiva dintre cei mai importanți critici literari din generațiile actuale: Bogdan Crețu, Bianca Burța-Cernat, Mihai Iovănel, Alex Goldiș, Răzvan Voncu (este cel care l-ar putea interpreta și pe Leca Morariu), Călin Teutișan, Mihaela Ursa, Angelo Mitchievici, Paul Cernat, Antonio Patraș, Daniel Cristea-Enache.

Cartografia cărții ar putea fi urmatoarea.Orașul de Piatră stă sub focalizarea, în viziunea lui Petre Cichirdan,a lui Leca Morariu. Acum trebuie să observam o frază tranșantă: "Și înainte de toți și de toate Leca Morariu, împreună cu parinții mei,și împreună cu șaptezeci de mii de basarabeni și nord bucovineni,dacă nu mai multi, în aceeași lună, au fost debarcați în acest județ"!Și sa adaugam,spre dialog, conceptul lui Neagu Djuvara despre aculturatie... „Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor”, Neagu Djuvara definește conceptul, de fapt sintagma, de filosofie a istoriei: „Cuvântul civilizație pare să se fi născut în Franța la mijlocul secolului al XVIII-lea. El apare pentru prima dată în 1756 sub pana marchizului de Mirabeau, tatăl faimosului tribun, în L Amie des Hommes ou Traite de la population. Cuvântul circula oare deja în saloanele pe care le frecventau fiziocrații și Mirabeau, sau acesta din urmă este adevăratul inventator al cuvântului? La urma urmei, detaliul are puțină importanță. Esențialul este că acest cuvânt a cunoscut curând o soartă extraordinară în Anglia și Germania, ca și în Franța. Aceasta era dovada că el răspundea unei trebuințe, că noțiunea plutea în aer și că pentru a o delimita și distinge de noțiunile și expresiile învecinate, de pildă civilitate, politețe, societate rafinată, se cuvenea să se creeze un cuvânt nou. Acesta a fost derivat din verbul civiliser care exista deja la sfârșitul secolului al XVI-lea, dar cu două sensuri diferite: unul ținea de jargonul juridic (civiliser un proces, adică a trece un proces din domeniul criminalistic în cel civil), celălalt însemna deja acțiunea de a-i civiliza,adică de a-i face mai urbani, mai rafinați, pe sălbatici, pe barbari sau pe bădărani. (Latina cunoștea deja antonimia civilis-silvaticus, dar, de-atunci, termenul civil s-a încărcat cu alte câteva semnificații și e posibil ca neologismul civilise să-și fi păstrat înrudirea cu civil și cite, care țin de arierplanurile semnificației, opunându-l nu numai lui sauvage și lui barbare, dar, de asemenea, mai mult sau mai puțin confuz, lui paysan, militaire.”

 

Romanul este amplu și conține o istorie structurată, densă și care propune incitant, cum am spus, paliere ale istoriei de metamorfozat și de polemici năucitoare care probabil devin constructive și, dacă se introduc, își găsesc locul de germinație liniștitoare. Amintim câteva dintre teme: despre parcul Mircea cel Bătrân (p. 14-16), despre cronicile literare de la Paris ale Monicăi Lovinescu și Virgil Ierunca (p. 18), despre manuscrise unor scriitori de esență (Paul Goma, Rodica Iulian, Ioana Orlea, I.D. Sârbu și Ana Blandiana), despre traducerile realizate de Doina Cornea din Lao Tse, Mircea Eliade și Gabriel Marcel (p. 18), despre revista Balenele, titlu de emergență al scriitorului Petre Cichirdan, revistă de frondă, editată cu Nikita Fedorov și Toschris Ceckirdas, (discuțiile despre această revistă editată în jurul anului 1968-1969 ar putea însemna accente noi in regândirea perioadei respective (p. 19-20), despre Leca Morariu (p. 21), despre Gheorghe Petre Govora, arhelog, despre Iustinian Marina (p. 23), despre momentul în care Regele Mihai I i-a semnat pensionarea lui Leca Morariu, fiind o mare realizare fiindcă din acea clipă Leca nu s-a mai simțit epurat, intrus, devenind cetățean credincios, despre profesorul Zinelli, profesorul nostru (p. 24), despre atmosfera epocii prin personalități (p. 25). Între paginile 28-43, probleme de istoria literaturii pe care le-am discutat în altă parte. Paginile 58-62 sunt teoretizări despre orașul de carton, despre un personaj frumos, sculptorul Zorlescu, apoi polemici, polemici cu Forumul cultural vâlcean și revistele lui (p. 84-120), societatea Anton Pann (p.120-126), personaje cunoscute, de arhivă prezentate direct sau numai cu aparențe (p.126-174), despre Enciclopedia vâlceană și echipa ei între paginile 175-179, despre Intol Press între paginile 180-208, o epistolă de la Liviu Rusnac, tulburătoare (p. 213-214). Despre cunoscutul Anghel Rugină se vorbește în termeni laudativi (p. 222-223), la pagina 227 elemente de fiziologia erosului, zeci de pagini apoi discută despre Brâncuși (p.228-241), despre textele unui istoric celebru Neagu Djuvara (p. 249), în termeni cel mai adesea de neacceptat, istorie locală, locală la Societatea Anton Pann (p. 250-260), probleme controversate de istorie (p. 273-298), corespondența cu Gheorghe Păun (p. 300), epistole despre situația socială (p. 302), istoria episodului Pacepa (p. 308-312), despre China (p. 316).

 

Sigur, romanul se desfășoară așa, în segmente narative ca heterodiegeză și subiectiv non-adiaforice. O epistolă către Ana Diana Pospai.

O personalitate vital arhivistică din aceste texte este Poe C. Poe, cunoscutul cercetător al arhivelor și redactor la revista Balenele. Pagini de prozator autentic...

Ce vremuri, un sfânt în locul unui împărat roman. Ce vremuri!... astăzi în locul lui Lenin s-au pus niște simboluri din cârpe, Hârtii și tinichele, chiar in fața Casei Scânteii, ctitorie adevarată a unei noi lumi. Ce poate fi mai frumos în bătranul București, de cât aleea stradă care leagă Casa Scânteii de Arcul de Triumf și care se cheamă Soseaua Kiseleff: Edificiu, care până în anul două mii arăta echilibrul între nou și vechi, întreg ansamblu, construcție șistradă, fiind de cea mai notabilă modernitate; în al rătăcirii minții omenești, în care predicția dumnezeiască populară era că omenirea se afla la începutul unui nou ciclu, al patrulea, dupa Potop, după era avramică și după era lui Isus Christos! Culmea este, cârpa și tinicheaua au ajuns simbolul unei arte, care face țara noastră de râsul întregii lumi.

Cum vă spuneam la începutul acestor destăinuiri pe înălțimea de piatră a orașului, nu la nivelul Cetățuii, unde a fost omorât Radu de la Afumați, langă cimitirul evreiesc și catolic, vis-a-vis de cimitirul Eroi, în cartierul Nord poreclit în trecutul imediat „Versail”, de la Versailles – celebra reședință de regi aiFranței din apropierea Parisului, a fost construită, această biserică, Sfinții Apostoli…

 

În istoria locului, niciodată apa Oltului dezlănțuit, cum era odată în acest oraș, nu a ajuns pană la locul în care s-a ridicat biserica, în capul străzii Matei Basarab. Eu am prins inundația, când apele Oltului ajunseseră la Parcul Mircea Cel Batrân, fost Maxim Gorki, și care pe înalțimea sa din zid de piatră, din nord – estul parcului avea o statuie cu fața la bulevardul Tudor Vladimirescu pusă de puterea sovietică și pe care scria: „Noi transformăm săbiile în pluguri”. Dar, și mai înainte, tot aici a fost statuia lui I.G. Duca. Intersecția în care se afla edificiul acesta religios ,biserica Sfinții Apostoli, este formată din strada calea lui Traian și strada Matei Basarab. Câțiva nebuni, acum, ai Orașului de Carton propun ca strada Calea lui Traian să se cheme Decebal, dezaprobând la unison latinitatea poporului român, chiar statalitatea construită pe dreptul roman. Totuși ce vreți ceva mai frumos: înainte era strada V. I. Lenin în loc de Calea lui Traian, mai înainte, se chema simplu, Traian. Mi se pare cel mai frumos nume: stradaTraian. Bădița Traian cu care colindăm de sarbatorile Craciunului și începutul noului an, începutului, în general.Pentru câțiva ani după ce a fost asasinat primul ministru liberal, s-a chemat strada I.G. Duca…

Se pare că politicienii de orice fel sfidează, prin prostia lor, însăși istoria adevarată. Chiar așa, cum să te compari, oricine ai fi, cu marele Traian împăratul la umbra căruia au crescut popoarele care vorbesc limba noastră.

-Ți-aduci aminte de strada pe care stăteam? V. I. Lenin!...Îmi spuse Poe – poetul - prietenul meu din clasa a cincea: el, pui de oltean bine făcut, cu tată de doi metri și posesor de motocicletă IJ - cu ataș: și cu acordeon, el, Poe, în gazdă la Coana Anica langă Frizeria lui Chichi, trei case peste drum mai la vale de casa lui Vasile Vlad în care stateam eu cu chirie.

 

Volumul lui Petre Cichirdan ar trebui citit lucid, pentru concluzii emergente, de magmă, germinative,fiind al unui publicist incisiv, cum spune Constantin Zărnescu. Problema lui Petre Cichirdan este aceea de a nu ajunge să practice o altă modalitate de ideologie.

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Sâmbătă, 02 Iulie 2022
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: donație autor
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Bibliografii tematice
Citit 730 ori Ultima modificare Luni, 28 Februarie 2022 13:20
Ești aici: Home Valcea Valcea Ion Predescu, despre vol. "Orașul de carton"/ Petre Cichirdan