Din istoria veche a spațiului carpato-danubiano-pontic, botezat generic ca Dacie, aflăm din tradiția românească, privind... rădăcinile, despre doi părinți întemeietori (invocați în imnul național, consacrat prin ... constituție!): Decebal cel harnic (regele încoronat al Regatului Dacia!), Traian cel drept (Împăratul Imperiului Roman, care va fi supus Dacia!). (3) Prin procedeul negării celor incomode, ca o damnatio memoriae, ori martelare a înscrisurilor de pe marile monumente, aflăm în perioada ateistă, prin vocea lui dr. Petru Groza, că pe teritoriul României, până după 1944, nu se recunoaște decât încoronarea lui Decebal (4)! Este și aici o temă inoculată, a dacismului absolutist, care neagă influența civilizatoare a Romei! (Qui prodest? Că românilor... nu prea!, prin anularea unor argumente care i-a ajutat la emanciparea lor și recunoașterea juridică a marilor tratate! Vezi Trianon!) (4). Putem fi de acord că statul modern, România, va fi apărut pe scena lumii târziu, cum au apărut toate statele naționale și că doar nostalgia neamului după vatra strămoșilor nu era suficientă, pentru o izbândă mare în condițiile unui ev mediu întârziat pe plaiurile noastre și a unui mental inoculat pentru supunere, ca o normă a smereniei, abil manipulată și întreținută instituțional. După retragerea aureliană o putere statală cuprinzătoare în lărgimea întregului spațiu, trăit de moșii noștri, nu se remarcă. Regate, Imperii – în tradiția evului mediu!- ne arată în vasalitate față de ele. Credința creștină este păstorită... prin instituții formale, de departe. Ba apare prin Peninsula Balcanică, un imperiu latin cu numele de... Romania (după cruciada din 1204). În Europa de apus Papa de la Roma va încorona regii catolici și împărații Europei! Vezi încoronarea lui Carol cel Mare în anul 800, în ziua de Crăciun - 25 dec.! Timp de o mie de ani, Biserica Apusului va avea în binomul sacerdotiu-regnum dreptul divin în prim plan. Vezi marea Catedrală de la Reims (5) cu funcția încoronării regilor Franței și mărturia prezentului despre ceremonialul din vreme! În Răsăritul ortodox, care nega infailibilitatea (6) papală, Patriarhia Fanarului (ecumenică) participa la încoronări, doar după ce sultanul dădea firmanul noului Domn/gospodar. Să reamintim aici că țările române, vasale Imperiului Otoman, prin efectul capitulaților din 1393, (7) vor fi fost, cu episodice excepții, sub suzeranitatea Imperiului Otoman, până la Congresul de la Berlin, din 1878. Ardealul/Transilvania (la începuturile consolidării formulelor de statalitate în aceeași situație fiind Muntenia și Moldova!) s-a aflat în vasalitatea Regatului Ungar- stat apostolic (până în 1541!); apoi a devenit principat vasal Imperiului Otoman, până pe la 1700; apoi în Imperiul Habsburgic, până la 1868 și în Imperiului austro-ungar, până în 1918. Neamul românesc supus, în virtutea credinței sale, tuturor împăraților - că doar de la Dumnezeu sunt toate împărățiile (8), până la recuperarea de sine a voinței de-a-și avea propria decizie, adică puterea suverană, nu își putea permite încoronările, cu recunoaștere juridică internațională. Privind spre cele două laturi ale puterii (formale și informale!) vom constata că geopolitic - să analizăm din perspectiva modernă, decizia... legendarului Olimp, centralizat apoi, ca instanță ultimă a garantării dreptului suprem/divin!-, stam la mâna Înaltelor Porți Imperiale de departe, iar religios autocefalia bisericii naționale române se va consacra, etapizat, abia în 1925. Să-i dăm doar în parte dreptate lui Petru Groza, cel aflat în tabăra cuceritorului sovietic, în adevărul noului stăpân fiind, și ăsta acum de la Leviathan... revendicat. Dumnezeu fusese și el exilat împreună cu țarii (9), prin abolirea dreptului divin la coroana imperiului-uniune a sovietelor, iar a vorbi despre Monarhia României și despre interzisul Dumnezeu?, acestea călcau peste... corectitudinea politică a învingătorului, în filosofia neabolită a dreptului forței, adică a celui învingător în marile războaie. Despre încoronările făcute de românii, recunoscuți cu numele acesta de lumea întreagă, nu putem vorbi decât de la 1881, încoace. Încercările mai vechi de afirmare a unei năzuințe, n-au făcut decât să țină viul tăciunilor sub spuză în așteptarea sorocului prielnic. Au fost domnitorii consemnați de istorie care au vrut să-și slujească neamul, fie tranzacțional cu puterea de deasupra, fie într-o răzvrătire iute amendată de inegalitatea forțelor de lovire, să se vădească în vreme mersul lumii și depărtarea de liman. Și aceștia: voievozi, conducători de oști viteze purtau coroane, dar puterea lor era doar o delegare de competențe, scumpe și înrobitor plătite cu... biruri, danii, închinări ale moșiei, în regula feudalismului cu o elită nobiliară și ecleziastică, cu un popor chinuit și ținut într-o mizerie și o ignoranță comparabilă sclaviei! Să observăm doar plebiscitul impus de „Olimpul” vremii (9) pentru aducerea, în 1866, a unui principe străin, să preia conducerea Principatelor Dunărene (10). Din cei cca. 4.400.000 de locuitori, doar 16% aveau drept de vot, majoritatea celorlalți fiind sub o condiție socială și cumva în afara istoriei cu drepturi minime ale omului, totuși fiul lui Dumnezeu și el. Procesul de modernizare al statului, de emancipare națională și ridicarea standardelor de viețuire, se cerea cu insistență împlinit.
Procesul istoric îndelungat, cu acumulări lente de experiențe memorabile, va fi lucrat în ritmul tuturor lumilor, dar în concretul celor de acasă. Oralitatea unei tradiții fabuloase, cum se vădește cea a neamului nostru, va fi știut de ... Bădica Traian; de Bătrânul Mircea, Mare voievod peste malurile Dunării de jos (pe care geniul poetic îl vedea prieten râului și ramului de acasă!); de Ștefan ... domnul Mare, pe lume fără asemănare; de Mihai, un brav care.... sare pe șapte cai, de strigă Stambulul: Vai! Legendele și inspirația elitelor culturale, în căutarea identității, depun mărturia care încredințează și nu cere cercetarea. Amintirea unui regat cu pământenii nesupuși, precum Dacia invincta, de pe vremea lui Decebal, va fi adus, din amintire, pe acel Rex Dacie, ca un proiect posibil, când el fusese experimentat în istorie! (aici să-i dăm puțina dreptate lui Petru Groza!, că dinspre dacismul, speculat de Roma cea nouă a... Răsăritului, nu poate fi înțeles!). În lumea formală, a lui scripta manent, documentul, istoria validată - de ... Olimpul celor puternici și... mari în puterea lor de lovire! -, dau cuvântului scris puterea legiuită.
Reprezentanții bisericilor/ templelor/ sinagogilor/ moscheelor/ etc., de tot felul, un fel de intermediari ai Puterii Divine pot exprima puterea și își vor manifesta faptul de-a pune coroana pe capul aleșilor. Dar la schimbarea macazurilor, cu reașezarea puterilor, uneori inversarea abruptă a polilor, apar damnările și reabilitările. Istoria se rescrie cu noile adevăruri... devenite canonice, iar cele scrise... strâmb, ori incomode noii realități, sunt condamnate de noile instanțe. Iată un motiv să ne încredem în simbolurile care și-au câștigat temeinicia, fiind îmbrățișate de vocea pământului care sfințește. Mihai Viteazul, voievodul care va fi cutezat să aducă în unitate pământurile despărțite ale Daciei, devine voievodul-model, personalizând năzuința de unitate. Iată-l intrând, în 1 noiembrie, 1599, în Albă Iulia, denunțând vasalitatea față de Bathory, prin victoria de la Șelimbăr, că cea față de otomani o contestase la Călugăreni și Giurgiu... Dar în lumea, complicată dintotdeauna..., rămânea sub protecția împăratului habsburgic de la Praga, Rudolf. Intrarea triumfală în Alba Iulia, ca într-o cetate, amintind de puterea Romei, venită aici cu legiunile și moștenitoare în numele ei a primei dinastii de împărați ai Romei, cei din ginta Iulia (precum Iulius Cezar, ori Iulius Octavian Augustus) (11) , nu putea fi ștearsă din memorie. Apoi în cronica timpului acest loc se va fi sfințit cu martiri ( Horia, Cloșca, Crișan!), se va fi împodobit cu glorie împărătească (vezi Alba Carolina a lui Carol al VI-lea de Habsburg!), ori va fi probat o voință de unitate în grandioasa adunare-plebiscitară de la 1 Decembrie, 1918.
Încoronările românilor, ca acte publice, cu putere juridică pentru lumea întreagă, au relevanță după cucerirea independenței de stat și dobândirea suveranității. Istoria ne edifică asupra evenimentelor, consemnate în ultimul veac și jumătate. Particularitatea evenimentelor, pe care le vom prezenta în continuare, în contextul scenelor politice ale momentelor, ne poate desluși ingredientul simbol, ca armătură în amestecul sacrului cu cele laice, ca semn că este posibilă și simfonia științei politice cu credința pentru dăinuirea în memoria colectivă, care se nutrește cu simboluri și sfințenie.
Până în 1859, la Dunărea de jos, existau două principate dunărene: Valahia și Moldova (atât cât mai rămase din ea după cedarea Bucovinei în 1774/5, Imperiului Habsburgic și Basarabia, în 1812, Țaratului rus!). Contextul geopolitic și o anumită conștiință a identității de neam a făcut posibilă unirea principatelor sub un singur Domnitor: Alexandru Ioan Cuza. Principiul autodeterminării prin voința plebiscitară a celor cu drept de vot, făcuse posibile adunările ad-hoc și severul arbitraj internațional, care a amendat falsificarea votului din Moldova (vezi întâlnirea de la Osborne a lui Napoleon al III-lea cu Regina Victoria!). Până în 1862, după o laborioasă activitate diplomatică, cuvântul România, nu intrase în onomastica statului. Principatele Valahiei și Moldovei, devin atunci Principatul României. Un principat fără suveranitate și în căutarea soluției de descătușare din lanțurile seculare ale Imperiului Otoman. În 1866, o elită politică (etichetată de adversarii monarhiei, din toate vremurile, ca monstruoasă!) intuiește puterile emergente ale scenei politice și forțează aducerea unui principe străin, cu puternice legături de sânge în monarhiile puternice ale Europei (Franța și Prusia). După ce reformele lui Cuza își vor fi produs efectele, după ce se va fi tranșat disputa între Prusia și Austria (1866), între Franța și Prusia, în 1870 și liniștirea politică internă, (după Revoluția de la Ploiești!), după un timp al clarificării de sine, de acumulări în modernitate și consolidare a puterii interne, se putea, în sfârșit, revendica independența față de Turcia. Iată-l pe Carol I adus în România, după un plebiscit în 15 aprilie 1866 și cu aprobarea Parlamentului, din 10 Mai 1866, ales Principe, cu unanimitate de voturi și... depunând jurământul, constituțional, în 22 mai 1866.
În contextul războiului ruso-turc (1877-1878) România își declară în 9 mai 1877, în Parlament, independența față de Turcia, pe care principele Carol o ratifică pe data de 10 Mai, 1877. Intrată într-un mare război, vizibil în întreaga Europa, cu aport decisiv la Plevna, România s-a aflat în tabăra învingătoare, dar fără dreptul de-a participa la încheierea tratatelor, la San Ștefano, mai apoi la Congresul, din 1878, de la Berlin, pentru că internațional încă nu fusesem ... cu personalitate juridică, până atunci. La Berlin, lobyul diplomatic român, convergența intereselor românești cu ale marilor puteri, ne-au rezolvat (condiționat de revizuirea Constituției!) problemele majore, între care recunoașterea suveranității și dobândirea Dobrogei, în trupul țării. În 1881 se revizuiește Constituția care consfințește statutul de Monarhie Constituțională, iar Carol I devine Rege al României. Statul Român va sta sub regimul monarhic între 1881 și 1947, în regim de drept constituțional, cu excepția perioadei 1938-1944, când am avut o monarhie absolută, de drept divin (vezi Mihai I). Istoria, în rigoarea continuității monarhiei, consemnează încoronările la preluarea tronului a celor 4 regi ai României: Carol I- 15 martie 1881; Ferdinand-10 Oct. 1914; Mihai I-20 iulie 1927; Carol al II-lea-8 iunie 1930; Mihai I-6 Sept. 1940. O încoronare specială, cea care ne-a mânat la această recuperare, este cea din 1922, dedicată sărbătoririi unui regat întregit. Subliniem aici câteva caracteristici ale acesteia, rememorând evenimentele pentru descifrarea simbolisticii lor.
Ceremonialul încoronării din 1881, a Regelui Carol I, în 10 mai, 1881 care între 1866-1881 a fost Principele României, este evenimentul istoric, pe care îl salutăm azi, după 141 de ani, remarcând închiderea unui cerc al suferințelor de veacuri, sub poruncile puterilor vremii. Coroana, ca însemn al biruinței, era din oțelul de tun turcesc, capturat la Plevna. Regele și-o așează, cu mâinile sale pe cap, într-o festivitate austeră și în prezența ierarhilor bisericii creștine (să ne amintim că abia în 1885 Biserica Ortodoxă Română devine autocefală și în 1925 își va avea primul patriarh!), ca act de mulțumire adus divinității, în biserica catedralei mitropolitane, unde parlamentul depusese însemnele puterii, subliniindu-se atributul de monarhie constituțională.
Încoronarea, ca încununare a marii izbânzi a României întregite (dodoloață, într-o plastică expresie a vremii!), după marele război, dă finalitatea unui proces istoric milenar, dacă facem un arc peste milenii, între Dacia străbună și România modernă, de la începutul veacului 20. Să remarcăm succesiunea pașilor acesteia- primă încoronare într-o vatră întregită! (într-un proces istoric cu suferințe!)- : a fost, mai întâi angajamentul într-un mare război, cu imens tribut de sânge; au fost marile adunări plebiscitare, conform principiilor wilsoniene ale autodeterminării popoarelor, între care Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a fost martora la decizia celor 1228 de delegați; a fost o bătălie diplomatică pentru argumentarea drepturilor, pentru a dobândi hotărârea internațională favorabilă; a fost Tratatul de pace de la Paris/Trianon, din 1920. După toate acestea se impunea o sărbătoare pe care să o rețină istoria. Anul acesta, 2022, se împlinește veacul de la încoronarea din 15 oct. 1922, de la Alba Iulia și… triumful, din 16. oct. 1922, de la București. Câteva aduceri aminte asupra pregătirilor și desfășurării pot semnifica importanța evenimentului, cu adevărat memorabil.
Imediat după hotărârea de la Trianon, în iunie 1920, Guvernul lui Alexandru Averescu numește „Comisiunea pentru organizarea Serbării Încoronării Suveranilor”. Se stabilesc detaliile pregătirii încoronării regelui Ferdinand și a reginei Maria ca suverani ai țării reîntregite. Se alege ca loc al ceremoniei Alba Iulia unde în timp record se ridică Catedrala Reîntregirii Neamului, iar în capitala statului, la București, trebuia organizată trecerea pe sub un arc de triumf, care să semnifice și el izbânda cea mare. Pe 28 martie 1921 (a doua zi de Paște!) se punea piatra de temelie, iar pe 8 septembrie 1921, se monta deja crucea treflată pe turla catedralei din Alba Iulia. Fresca interioară de la apus este cu ctitorii: Ferdinand și Maria, iar pe navele laterale viitorul patriarh Miron Cristea și mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan. În pronaos, simbolul istoric al unității, personalizat de Mihai Viteazul și Doamna Stanca. De ceremonial s-a ocupat mitropolitul Miron Cristea care nu a fost lăsat de Ferdinand să dea culoarea încoronării bizantine, în care biserica și clerul să joace rolul principal. S-a ales modelul sobru al încoronării lui Carol I. Aceeași coroană de oțel, moștenită de la precedentul monarh, cu semnificația unei independențe dobândite prin luptă, și-o așează singur, precum, prin 1804, Napoleon! Coroana este adăugită cu trei pietre prețioase care să simbolizeze: Basarabia, Bucovina și Transilvania, care din 1920, făceau parte din trupul întregit al României Mari și cu recunoașterea… „Olimpului”/puterilor lumii (vezi tratatul de pace de la TRIANON!). După ce își pune coroana, Ferdinand așează și coroana Mariei, rostind cuvintele: „scumpa mea soție, părtașă suferințelor și bucuriilor Mele și ale Țării”, după cum stă consemnat de monarh în actul comemorativ al Încoronării” (12). Istoria constata că s-a împlinit memorabila profeție a omului politic Nicolae Filipescu , naționalist, ardent partizan al intrării României în războiul pentru recuperarea Ardealului: „Mărirea pe care ți-o dorim, Sire, este să te încoronezi la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor, sau să mori pe câmpia de la Turda, ca Mihai Viteazul”. Coroana reginei Maria, precum o Maică a Domnului (asemenea celor ale împărăteselor bizantine!), făcută din aurul Apusenilor și ornată cu pietre scumpe, dădea sugestia unei grădini frumoase sub ocrotirea suverană a unei maici, mijlocitoarea oamenilor la cerurile înalte, în țara aceasta română, în sfârșit întregită. Sala unirii, locul unui eveniment istoric, din 1918, fusese și ea pavoazată special. Părea că acolo eroii istoriei trăiau aievea încoronarea aceasta. Voievozi, corifeii școlii ardelene, Andrei Șaguna, de-a împreună cu Ioan Lemeni (sugerau unitatea bisericii, de la Blajul, lui 1848), martirii trași pe roată, Avram Iancu, toți păreau fericiți de marea izbândă, îmbrăcați de sărbătoare. În 16 Octombrie 1922, ceremonialul încoronării continuă la București - capitala Regatului România!- cu tecerea pe sub Arcul de Triumf, special construit să povestească peste veacuri evenimentul. Sunt prezente aici peste 20 de state europene, iar din... marele Olimp al ... planetei două mari puteri – Statele Unite ale Americii și Japonia-!, salutau în semn de recunoaștere o Românie întregită și pe suveranii ei legitimi. A urmat Te Deum-ul din catedrala, încă mitropolitană (dar cu Miron Cristea în deplina autoritate a unei biserici naționale autocefale!) și defilarea prin Piața Universității prin fața statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul. Toate sunt, însă, până la o vreme...în lumea oamenilor atât de schimbătoare. După moartea lui Ferdinand, regele reîntregirii țării, nepotul Mihai I, sub regență/minor fiind (1927-1930) stă pe tronul țării refuzat în primă instanță de tatăl său Carol al II-lea (1930-1940). Să-i remarcăm minorului numele de botez și faptul că la venirea pe tron a tatălui, Mihai este creditat cu titlul de Principe de Albă Iulia. În perioadele tulburi dintre cele două războaie mondiale lupta ideologică dintre două curente ideologice, vădind extremismele de dreapta (naționalismul identitar... agresiv!) și internaționalismul socialist, de extremă stângă, a radicalizat și scena politică internă! Așa explicăm apariția regimurilor autoritare, care puseseră în locul celor constituționale , dictatura personală (vezi Carol al II-lea, Antonescu). În acest context vorbim despre încoronarea regelui Mihai I, în 6 septembrie 1940. Mihai s-a încoronat cu aceeași coroană de oțel. În Catedrala Patriarhală, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim Munteanu îi așează coroana pe cap. Iată-ne într-un ceremonial care consacra dreptul divin al Regelui, ca autoritate supremă în stat. Schimbarea de la 23 augus, 1944t (acea victorie... a la Pyrus!), care va fi impus ideologia de stânga a cuceritorului, și va fi „arestat” pe Dumnezeu, va fi făcut caduc dreptul absolut al suveranului. Sfârșitul monarhiei devenise iminent și se va produce în 30 decembrie 1947, cu toate... micile amănunte necesare.
În locul lui 10 Mai... ca zi a României/ Regat, în intervalul 1881-1947, vom fi avut 30 Decembrie, ca zi a României/Republică; Arcul de triumf, construit demult, își va fi dat jos efigiile regelui Ferdinand întregitorul și ale reginei Maria. Mutilarea monumentului, pentru a da bine noului adevăr al realismului socialist din scenă, va fi șters și textele de pe lateralele edificiului, privind : proclamația către țară cu ocazia intrării țării în războiul reîntregirii și cel prilejuit de încoronarea de la Albă Iulia, din 1922. Istoria s-a scris ... cu noile adevăruri, până în 1989, când s-a început o lungă (pare interminabilă această tranziție... semn că sunt încă multe nostalgii!) și foarte dificilă restabilirea a ceea ce ar trebui limpezit. Să salutăm aici eforturile, eliberate de orice interes, ale celor ce cu onestitate și echidistanță, slujesc cinstirii martirilor, eroilor și oamenilor dornici de-a-și cunoaște rădăcinile! Să mărturisim aici că am reamintit ceea ce în multe locuri se găsește scris ca adevăruri ale documentelor și orice posibilul derapaj de la intenția autorilor, stă în viziunea altui timp, poate mai decantat.
10 Mai, 2022/
Mihai Sporiș
__________________
1. Istoria scrisă și acreditată științific, ca adevăr al realității... trecutului;
2. Pesonificarea rațiunii după revoluția franceză , din 1789;
3.vezi, Constituția României, din 2003, art.12.3, care consacră textul imnului „Deșteaptă-te române”;
4. Tratatul de la Trianon, 4 iunie 2020, recunoaște internațional, fruntariile României Mari și voința autodeterminării românilor, exprimată plebiscitar, în 1918;
5. vezi M. Sporiș, Jurnal de vacanță prin hexagon, Ed. Intol Press, Rm. Vâlcea, p.25-31;
6. Infaibilitatea papală, alături de filioque (problema purcederii Duhului Sfânt în treimea creștină) ș.a au dus la ruptura bisericii creștine în 1054, făcând între Apusul-catolic și Răsăritul-ortodox o linie de demarcație a unor tabere opuse doctrinar;
7. vezi Machiavelli, Discorsi, cap.XIII,2 ed.London, 1849, preluat din Bookmarks http:www, britanica.com... ; apoi A. Oțetea și Schwann. În istoria secretă a românilor-Texte selectate (vezi Manuscrisul B.63, p.72-73; preluat de M. Sporiș în Cugetări despre... posade și alte provocări ale istoriei, , Ed. Intol Press, Rm. Vâlcea, 2019 p.133-134;
8. Epistola către romani, a Sf. Apostol Pavel spune (Romani 13...):1.„Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte, căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Și stăpânirile care sunt sunt rânduite de Dumnezeu/ 2. De aceea cine se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii puse de Dumnezeu, și cei ce se împotrivesc își vor lua osânda/.../6. Tot pentru aceasta să plătiți și birurile. Căci dregătorii sunt slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta...”;
9. vezi Convenția de la Paris, care impunea prin 1858, 9 august, în art XII, procedura alegerilor prin reprezentanții/deputați; aceasta se va fi aplicat și la plebiscitul din 15 aprilie, 1866, pentru aducerea unui principe străin de neam;
10. principatele dunărene/ denumire generică a Valahiei și Moldovei pe tabla de șah a istoriei; pentru marile puteri în problemele lor internaționale purtătorul de grijă era puterea suverană a Turciei și uneori puterea protectoare a... Rusiei;
11. vezi Roma milenară, o problemă astăzi?Ed. Intol Press, Rm Vâlcea, 2021 ;
12. vezi Historia.ro, privind Actul Comemorativ al Încoronării;
