Istorie Locala

Vineri, 16 Septembrie 2022 10:56

SEPTEMBRIE, IERI…

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

                        de Constantin Sorici

Crescusem destul de măricel și îmi venise și mie timpul să merg la grădiniță. M-a gătit mama frumos, cu uniforma cu „fustiță” de culoare albastru deschis, cu pantalonași bleumarin cu elastic, cu bascheți chinezești foarte eleganți și la urmă de tot mi-a pus la guler un pampon albastru, ca pentru băieței. Mă privea dintr-o parte, din cealaltă, se minuna de mine cu ochii aproape umezi, după care mă strângea tare puternic în brațe. Îmi luase și o gentuță de grădiniță, micuță, frumos colorată, din tablă, cum erau și jucăriile de pe vremea aia, în care mi-a pus mâncărica, pâine cu unt și ou fiert și sălămior și cașcaval, toate într-o punguță de hârtie. Gentuța de închidea prin răsucirea unui cioc de tablă și se ținea de o toartă de sârmă. Mai luam un supliment de mâncărică și de la magazin de la tata. Nu-mi lipsea ciocolata.

Mama mi-a arătat din timp unde e grădinița, mai departe de magazin, mai departe de primărie și de dispensar, mai departe de tanti Florica, sora lu’ tata, aproape de Capu Plaiului, tocmai în casa lu’ Lică Pietreanu, care fusese pe vremuri boier, sau chiabur. Nu prea înțelegeam eu ce înseamnă asta și nici oamenii nu puteau să-mi spună foarte clar, sau se fereau să vorbească. „Ce-a fost, a fost...”, ziceau unii și își puneau lacăt la gură. Am înțeles doar că o lume a trecut și veneau vremuri noi și că pe mine m-a pus Dumnezeu la hotarul dintre lumi. - citește tot - 

 

Într-o cameră mare ne adunaserăm o mulțime de copilași care stăteam timizi la niște mese micuțe, pe scaune scunde cu spătar, potrivite pentru noi. Erau multe dulapuri cu jucării de lemn și de tablă, vopsite în toate culorile și multe desene mari cu povești. Tovarășa era frumoasă. Construiam și noi, din forme de lemn, palate, castele și conace, într-un timp în care lumea ”nouă” se gândea să le demoleze...”Am o căsuță mică/ Așa ș-așa/ Și fumul se ridică/Așa s-așa...”, era un cântec foarte potrivit pentru starea noastră, vezi Doamne… Ieșeam în curte, ne așezam în cerc, cântam, țopăiam...Timp luminos, copilărie... Eu eram ascultător și atent...”Podul de piatră s-a dărâmat, / A venit apa și l-a luat, / Vom face altul pe râu în jos...” Venea și timpul pentru... gustare.

Ne așezam la măsuțe și deschideam pachețelele. Unii copilași mâncau pâine cu untură, pe care mămicile lor puseseră sare. Am încercat și eu de la un băiețel și nu mi-a plăcut. I-am dat ciocolată. Toaleta pentru copilași era în capul unui coridor mare, în clădire. Avea și chiuvetă pentru spălat pe mâini... M-am bucurat când mama mi-a dat pantaloni cu bretele și cu buzunare, cu șliț, ca băieții. Bretelele se prindeau la spate cu niște nasturi mari. M-a pus mama să încerc singur să ridic uniforma cu fustiță, să desfac bretelele și să las pantanonii în jos, când trebuie să merg la toaletă. M-am descurcat bine. Ei... și după ora mesei a trebuit să merg urgent la toaletă. Mă durea burtica și am fugit repede pe coridor, la locul cu pricina. Încerc să desfac bretelele... dar nu reușesc. Dezastru... m-am scăpat puțin... Mă gândeam la cel mai umilitor moment: „ To-va-ră-șa, Costel a făcut pe el”. Copiii erau toți în sala de grădiniță. Cu bretelele lăsate în jos mă strecor pe ușa din față, traversez șoseaua și din câteva salturi sunt în râu. Merg prin râu la vale vreo două sute de metri până la pod la tanti Florica, nevasta lu’ nea Niculaie al lu’ Pătru, Popescu frate, cumnatul lu’ tata, primarul comunei noastre. Mă opresc sub pod și spăl murdăria. Mă îmbrac la loc, dar cu hainele ude. Mă uit la bârnele puternice ale podului. Nici urmă de pod de piatră pe la noi. Toate podurile de la noi erau de lemn. Le-a luat Otăsăul pe toate, de la Drăgănescu și până la hotar, dar pe rând, ca să nu rămânem cu totul fără trecere de pe un mal pe altul. Când pica un pod se trecea cu mașinile prin râu, iar noi oamenii traversam pe o punte îngustă. Valea Otăsăului era adâncă de la podul lu’ nea Niculaie în jos și mă strecor nevăzut pe lângă dispensar, pe sub pod la ulița lu’ Ovică, pădurarul, trec de magazinul lu’ tata și ajung sub pod la Niculescu, un pod care se zbătea din toate încheieturile când trecea vreo mașină peste el, sau vreo căruță. Albia se lărgește puțin și puteam să fiu văzut și din Băltăreț și din șoseaua mare. Ud până la brâu merg mai mult pe malul apei și mai trec așa de ochii lumii dintr-o parte în alta prin apă ca să se înțeleagă de ce sunt ud , dacă interesa pe cineva... În niciun caz nu ieșeam în drum, să nu simtă careva un miros, cumva...”Mamă, să ai bun simț”, zicea bunicuța. Alt pod de lemn era la ai lu’ Braica, mult mai mic și mai îngust. “Călătoria” mea pe râu trece prin dreptul Bisericii Mari. Acolo valea se lărgește mai mult. Râul era neatins de mâna omului, mărginit de pajiști cu iarbă plină de bănuți, iar pe maluri avea anini și sălcii, pe o parte și pe alta, cum șerpuia apa. Rezemat de o salcie, priveam în apa mai adâncă si vedeam o mulțime de pești mișcându-se printre rădăcini și dispărând ca o nălucă sub mal. Asta mă liniștește și aproape că uit de ce sunt pe-acolo. Ajung plin de speranță la puntea pe unde ne duceam noi în Sorbet, unde puneam cartofi. Nici gând să ies în drum și... trec pe lângă moară, pe lângă cazanul lu’ Mitică al lu’ Nică, pe lângă cazanul lu’ Găițoiu și ajung în sfârșit la hotar, unde se varsă Valea Ponorului în Otăsău. Intru pe valea care trece pe la noi pe la poartă și merg tot prin apă, încercând să par un copilaș în căutare de...moace. Trec în fugă pe lângă casa lu’ Guriță. Acolo erau niște băieți mai mari și îmi era frică de ei. Ajung la casa mea, ud din cap până-n picioare, arunc toate hainele de pe mine și mă primenesc cu țoale de casă, uscate, călduroase și moi. Aveam picioarele alb-vinete și încrețite de la atâta mers prin apă și mâinile la fel. Eram fericit că am reușit. Îmi apărasem... onoarea. Găsisem o salvare, în felul meu... Toți îmi spuneau ca eu sunt un copil deosebit. Un copil deosebit găsește rapid soluții deosebite...Unele au avut însă urmări dezastruoase. Când m-au văzut ai mei au răsuflat ușurați... Lumea se agitase de „fuga” mea de...poveste.

După primărie, în dreptul dispensarului, coteam la dreapta și urcam spre școala din Mierlești, unde am făcut ciclul primar. Eram tot într-o fugă, cale de aproape patru kilometri, pentru că îmi era frică să nu ajung târziu. Pică tavanul pe tine când intri în clasă și toți copiii se întorc spre ușă, tovarășa te privește peste ochelari și ție îți sare inima din piept... Prin dreptul casei lu’ Negoescu, cojocarul, o ajungeam pe doamna învățătoare și încetineam pasul în urma dumneaei. Doamna Popescu se oprea și ne lăsa să o depășim. Învățătoarea noastră se apropia de pensie. Mergea domol, îngândurată , îmbrăcată cu un pardesiu crem, care semăna mai mult cu un halat și purta șoșoni în picioare. Noi eram copii ei de suflet, pentru ca dânsa nu a avut copii. Doamne, și cât de mult iubea copiii. Nu purta batic, ca femeile din sat. Avea părul scurt, încărunțit, retezat deasupra umerilor și uns cu ulei de lavandă. Aducea cărțile si materialele pentru clasă între paginile unui ziar.

Școala veche din Mierlești era construită cu mult înainte de anul 1900. Avea un corp de clădire cu hol, cancelarie și două săli de clasă, foarte încăpătoare, în dreapta și în stânga holului. A doua clădire, paralelă cu prima, era mai scundă, tot cu două săli, dar mai mici, cu intrare direct din curte. În clasa întâi și a doua am învățat în clădirea mică. În băncile lungi încăpeam câte șase copii. Banca nu aveau spătar și ne rezemam de cea din spate. Pupitrul avea un loc pentru călimară și toc. Pe scândură erau numai pete de cerneală, pentru că aveam obiceiul să ne scuturăm tocul să nu se verse cerneala din peniță pe foaia de caiet. Iarna ne strângeam în jurul sobei, unde ardea un foc lacom și zgomotos, mai ales dimineața devreme. Doamna Ionica trecea pe la fiecare copil și ne lua mânuța să ne ajute să scriem caligrafic, în jos mai gros, în sus mai subțire. Ne citea povești și balade. Am plâns când ne-a citit balada lui Constantin Brâncoveanu. În pauze, mie îmi plăcea să stau în curte sub un brad înalt, pe o băncuță și-mi legănam picioarele, le forfecam așa cum fac toți copiii. Rădăcinile bradului erau ieșite din pământul bătătorit de atătea piciorușe care au trecut pe-acolo.

Mierleștiul este chiar sub munte. Am aflat că și brazii de la munte își întind rădăcinile tot la suprafață. Nu fusesem niciodată la munte, dar mă simțeam atras de tainele Builei, de poveștile sale care răzbateau peste tot, până și în sala noastră de clasă. Aveam ciudă pe cei care îmi spuneau că stăteau o vară pe munte, la stână... În spatele școlii mari era micuțul nostru teren de sport, cam cât lungimea școlii și destul de îngust. Dar și noi eram mici.Bun și-atât... Spre drumul Mierleștiului ne “veghea” un păr cu pere mici și dulci, iar în partea opusă, era veceul construit din blană, cu două încăperi, pentru fete și pentru băieți, cu scânduri groase așezate peste o groapă adâncă în pământ. Mirosea îngrozitor și noi, câțiva băieți, nici nu intram acolo. Era unu de-al lu’ Boangăr care urina printre blăni...Noi coboram în hududoiul de lângă școală și cu trupul îndoit în față, păream niște statuete urbane care urinează...Văzusem noi în poze. Foloseam și noi privilegiul de a uda, toți odată, vreun bolovan pe care îl luasem la țintă. „Frăția” noastră își marca teritoriul...

Dintr-o grămadă de pietre așezate lângă școala mare a ieșit într-o zi o salamandră și eu am avut curajul să o las să treacă peste mâna mea. Ființa aceea lunecoasă, cu piele neagră și pete galbene, m-a făcut să cred că o să fiu un copil harnic, cică... „Hai Costele să ne ajuți la fân, hai Costele la sapă, la zarzăne, la prune, că tu ești atins de salamandră”, ziceau toți ai mei. Asta mă îndemna să nu pun niciodată „bâhă”, adică să nu vreau cumva, să mă încăpățânez... Încă mai cred în salamandre...

În curtea școlii noastre era un gutui bătrân și rămuros. Nu ne atingeam de gutuie până nu se pârguiau bine și le atingea prima brumă... Atunci le culegeau cu scara, copiii mai curajoși, supravegheați de învățători. În fiecare toamnă, domnul învățător Popescu ne dădea și nouă câte o gutuie galbenă, pufoasă, cu un parfum unic de fruct dorit. Gutuile sunt de atunci fructele mele preferate. Iubesc și vișinele la fel de mult. Țața Tolica avea un vișin în spatele casei noastre, chiar lângă gard. Le apucam de la fereastră...

Pe micuțul teren de sport jucam fotbal cu o minge mică de cauciuc, cât un ghem de lână de mică. Alergam după ea, toți către o poartă, toți către cealaltă, fotbal...fără limite. Cei mai buni erau Ghiorghiță Lupu și Neluțu Paraschivoiu. Porțile erau niște pietre așezate cam la un metru distanță. Uneori le mai depărtam un pic, la poarta adversarilor... Din când în când mai nimeream și noi mingea, iar golul era o bucurie de nedescris. Bunica mea era intrigată de ce trebuie să alergi degeaba după o minge. “Golul, mamă mare, golul e bucuria...”, făceam eu pe înțeleptul.

Ne-a vizitat într-o zi la clasă un locotement de miliție, tovarășul Cârjan, care a ajuns general. Fusese elevul doamnei noastre învățătoare și l-a chemat să luăm și noi exemplu: „Dacă înveți carte, ajungi cineva”. Oricum, pe mine mă cam speriau Muja și cu Pătrașcu, milițienii din sat și îl priveam cam chiorâș și pe Cârjan. Dar mi-a plăcut că un băiat sărac, de la noi, a ajuns om mare...Eram cam credul. Nu-ți trebuia multă râvnă să mă lămurești.

Noi, uneori mai rămâneam și la „arest”, dacă se întâmpla să nu rezolvăm corect “sarcinile” de la școală. Eu am pățit-o o singură dată, la o dictare. Îmi era tare necaz și zău, cred că situația asta nu avea niciun haz și nu voiam să se mai repete. Bine că nu veneau ai mei a doua zi la școală să mă certe de față cu ceilalți copii. Dar suportam greu când îmi spuneau că e bine și “văcar în sat”, că o să rămân „la coada vacii”...Mă ambiționau, chipurile... Vecinul meu, Nelu lu’ Savu nu-și făcea deloc temele. Doamna învățătoare m-a desemnat pe mine să-l ajut. Eu mă sculam de multe ori la cinci dimineața și la lumina lămpii cu gaz rezolvam temele până când luam traista de toartă și o întindeam către școală. Mă opream cu „Zahei” al meu sub pod la Ovică și îi dădeam să copieze. Într-o zi a întârziat cam mult cu copiatul. Am rămas sub pod până la doi’șpe, când am ieșit de acolo ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic și ne-am amestecat printre ceilalți copiii care veneau de la școală. Păream niște școlari care-și făcuseră datoria...Iernile erau foarte frumoase la noi.

În vacanța de iarnă, după o săptămână întreagă de pregătiri, echipat corespunzător, cu căciulă îmblănită de fâș care avea urechi ce se prindeau sub bărbie, cu haină de fâș îmblănită , cu pantaloni groși tot de fâș, încât păream un explorator al ținuturilor de gheață, mă inființez la școală. Aveam ghete înalte și nu-mi degera cu șosetele de lână făcute de mama mare, deși nu prea le suportam. Zăpada încă scârțâia sub picioare când am intrat pe poarta școlii de la Mierlești, din viul nopții. Într-o traistă cu motive populare, de culoare roșie, duceam mândru hainele mele...regale. Era 30 Decembrie, Ziua Republicii și învățătorii noștri, în frunte cu inimoasa profesoară “Bobocica”, ne-au organizat un Carnaval ca-n povești, cu regi și regine, cu prinți și prințese, cu personajele populare, Păcală și Tândală, cu haiduci care luau de la bogați și dădeau la săraci... În sala mare din clădirea care avea clopoțel deasupra intrării era cald și bine. Doamna noastră aproape că terminase de împodobit bradul, cu ghirlande din hârtie creponată, cu bomboane fondante pe care le-am adus eu de la magazin, cu nuci învelite în staniol strălucitor, care arătau ca o puzderie de globuri scânteietoare, cu lumânări și artificii... Totul era pregătit pentru întâmpinarea lui Moș Gerilă...În sala alăturată ne îmbrăcam pentru carnaval. Eu și cu Lupu eram doi prinți care își disputau mâna fetei de împărat de peste munți și ...jumătate din împărăție. Mama ne-a pregătit costumația la amândoi, eu pelerină de catifea vișinie , Lupu pelerină din catifea albastră, eu camașă albă cu mâneci bufante, el cămașă rosie, eu pieptar bleumarin cu nasturi mari albi, el pieptar verde cu nasturi negri. Amândoi aveam pantaloni bufanți din satin negru și în picioare cizme croite din postav de culoare muștar, îndoite frumos sub genunchi... Lupu avea acasă un buzdugan pe care îl primise în dar de la un frate mai mare de la Brașov. Trei zile am muncit să facem unul asemănător. Am decupat cartoane colorate, le-am lipit cu făină amestecată cu apă, dar nu prea a ținut...Eu lipeam cu cocă, pe un carton mare, cartelele de alimente pe care le foloseau oamenii să-și ia de-ale gurii de la magazinul lu’ tata, sau chiar postav pentru haine. Ne-am rugat de nea Vasile Dogăroiu, de-i ziceam „Ăl Înalt”, să ne dea niște lipici de cizmărie. A ieșit o bijuterie de buzdugan. L-am păstrat în vitrina de la șifonierul din camera bună timp îndelungat, împreună cu un vaporaș decorat cu scoici, amintire din prima mea ședere la un sanatoriu de la Eforie Nord. Coada buzduganului o îmbrăcasem cu fâșii colorate de mușama. Coroanele princiare au fost concepute de fratele meu: un schelet de sârmă îmbrăcat în catifea. A fost cea mai fericită zi din viața mea de școlar la clasele primare. Ceremonia a fost deschisă de doamna Boboacă, printr-un cuvânt despre “plecarea” regelui Mihai. „Și noi nu mai avem rege? Ce avem atunci?”

„Poporul este suveran”, aflu și eu acum, când mă pregătisem să fiu... rege la carnaval...Am cântat cu toții, e drept, cam leșinat, sau așa mi se părea mie, cântecul: „Ree-puuuu-bli-căă, mă-reaa-ță va-a-trăăă/ Că-li-tă-n fooc dee băă-tăă-liii...” A urmat parada, în sunet de trompetă și ritm de tobe, ca la pionieri, apoi recitări, cântece, dansuri, un menuet... ca la palat, ghicitori, snoave... Doamna „Bobocica” a avut ideea năstrușnică să vadă o luptă între cei doi prinți, eu și Lupu, pe care dintr-o dată l-am văzut ca pe „dușmanul” meu, un fel de “smeul smeilor”. Nu repetasem o astfel de scenă, așa că a părut cât se poate de reală. Ne-am încleștat buzduganele, am încercat să ne lovim, am fandat sprinteni... Prietenul meu Lupu a înțeles din priviri că eu trebuie să câștig, a făcut o mișcare voit greșită, l-am atins ușor în piept, a căzut la pământ și coroana lui princiară s-a rostogolit spre mulțime. S-a auzit un oftat prelung... Am așezat victorios cizma pe pieptul lui și l-am auzit, surprins de istețimea lui: “Îndurare, stăpâne...” „Ghiorghiță, ai fost magistral, măi, fratele meu de cruce…”, îi șoptesc numai lui. În ceea ce privește prințesa, cred, mai degrabă, că nici nu a fost prezentă...Eu și cu Lupu ne-am jucat în continuare, toată pruncia noastră, de-a Winnetou, Old Shaterhand, Wihelm Tell, Tom Sawyer, Decebal...Lupu l-a „jucat” chiar și pe nemernicul de Bastos... Nu după mult timp nu a mai stat nimeni sub bradul școlii din Mierlești... Și școlile mor, nu-i așa?

Îl admiram mult pe nea Niculae al lu’ Pătru care o ținea pe tanti Florica, sora lu’ tata și care era primar la noi la Bărbătești, înainte să ne unim cu Bodeștii. Mulți din neamul lu’ Pătru au fost primari. De Sfântul Nicolae strângea toate rudele la el acasă și ne punea la masă. Începeam sărbătorile de iarnă cu bucuria ca suntem un neam mare, puternic și unit. În capul mesei stătea mama mare, apoi cei trei copii ai ei, două fete și un băiat, o groază de nepoți, copii lu’ tanti Florica, Silică și Nelu, eu și Genel, copiii lu’ Gică, ai lu’ tanti Iustina, care erau mai mari, Mircea , Rică, Geta, Dan și cel mic, Florin. Veneau și rudele din partea lu’ nea Niculaie, ai lu’ Mișu Popescu și finii lu’ nea Niculaie, de-ai lu’ Dianu. Noi copiii mâncam mizilicul și ne duceam la joacă, reveneam la sarmale și piftie, iar la joacă, apoi la friptură de porc cu piure și murături, luam două felii de cozonac și... gata. Eu mă înțelegeam cel mai bine cu Nelu lu’ Pătru, vărul meu, care era cu doi ani mai mare ca mine. Nu s-a atins niciodată de mine vreun copil, știind că mă apară văru’ Nelu, îngerul meu păzitor. Dacă nu era Nelu prin preajmă mă apăram cu fuga, sau cu vorba bună... O dată al lu’ Sbughiu voia să-mi aplice o cazma de palmă pe spinare, într-o pauză, nici nu mai știu de ce, că eu nu începeam niciodată hâra... Am fugit în zigzag și găliganul, cu sprâcenele unite de furie, lovea aerul în gol, de sus în jos... Nici nu i-am spus lu’ văru’, a auzit doar și ăla era ca un cățeluș sfios pe lângă mine a doua zi. Și eu ascultam de Nelu și îl serveam prompt: „Du-te, Costele, și adu-mi un snop de Mărășești sau de Naționale”, adică vreo câteva țigări pe care le cumpăram de la Mat, cum ziceam noi atunci la bufet. Îi aduceam... Aprindea țigara ca oamenii mari și ne îndemna și pe noi să tragem în piept și să zicem “Hiii, caii popii”. Ne înecam de fum și tușeam de ne ieșeau ochii din cap cât cepele... Nea Niculae fusese brigadier pe șantierul Bumbești-Livezeni. După aia l-au pus șef de echipă la Cariera de calcar Bistrița și pentru ca era descurcăreț și harnic l-au pus primar în comuna Bărbătești. Nea Niculae nu era ca ăia de la partid care umblau cu haină și șapcă de piele. Era un om modest care se gândea să facă bine comunei.

Primăria din Mierlești era față-n față cu dispensarul, într-o casă mare, boierească, cu arcade de piatră, ca a lui Petrișor Iliescu, cel mai mare moșier din Bărbătești. De la nea NiculaIe am aflat că atunci când s-a pus acoperișul dispensarului și s-au agățat prosoapele, busuiocul și o ploscă cu țuică, un contabil de la primărie, care avea armă de vânătoare cu glonț a tras în ploscă și era să-i spulbere pe bieții oamenii care erau sus pe căpriori... A fost scandal mare, cu cercetări, care i-a adus “pușcașului” ani grei de pușcărie și divorțul de nevastă-sa... Petrișor Iliescu era șeful țărăniștilor din comună, dar asta nu l-a împiedicat să-l adăpostească pe Gheorghe Ghiorghiu- Dej, când a evadat de la penitenciarul din Târgu Jiu și ca răsplata și-a păstrat moșia de o sută de hectare... Tot de la primar am aflat că Mierleștiul avusese curent electric încă din anii războiului. În curtea dispensarului era o construcție cu o singură încăpere, încuiată cu lacăte groase. Prin niște fereste mici și murdare am văzut înăuntru un motor cât un IMS de mare. Era generatorul de curent electric, fala apusă a comunei noastre. Eu n-am apucat să văd cum funcționează, dar am văzut prima dată în viața mea un bec aprins în casa bunicului meu din partea mamei de la Dobriceni, Ion al lu’ Oprița, din neamul lu’ Lencea. La Bărbătești a fost o adevărată răscoală, cu furci și topoare, când se hotărâse la partid ca “motorul” să fie mutat la raion, la Horezu. Mă simteam mândru că oameni de-ai locului au ales să apere cu orice preț bunurile comunei. În fruntea lor au fost fost preotul Boboacă, care mă împărtășea pe mine când eram mic, și-l priveam ca pe Dumnezeu, preotul Pietreanu, învățătorii, alături de țărani, sufletul satelor.

Bunicul meu de la Bărbătești, a fost și el țărănist ca Petrișor Iliescu, dar am aflat de la văru’ Mircea că a avut de suferit din partea comuniștilor din sat, înainte sa fie primar ginerele Niculaie. Au venit niște prăpădiți de oameni să ia cota de cartofi din beci, dar năpârcile naibii au pângărit niște oale mari de pământ, pline cu carne la untură...Vremuri...

Treceam des pe la primărie și am aflat o veste care m-a făcut să alerg de fericire. La noi în Zăvoaie urma să se construiască, pe un delușel din fața Bisericii Mari, o școală nouă. Zăvoaia mea frumoasă devenea acum centrul copilăriei mele... Locul respectiv era ocupat de niște pomi bătrâni, care făceau fiecare atâtea fructe cât o livadă întreagă... Nea Niculaie a spus ca toți pomii bătrâni vor fi scoși din rădăcină și terenul va fi nivelat pentru construcție... “O să vină un buldozer care lucrează la amenajarea râului la Pietrari”, zise el mândru. Am aflat cu exactitate data când buldozerul se va îndrepta spre Bărbătești...Mă înființez la Bârzești să văd momentul când o cotește spre Bodești, cu gândul să-l urmăresc până la destinație. Aștept eu vreo trei ceasuri, după care o iau ușor dezamăgit către Pietrari, pe drumul prost care nu cunoscuse încă asfaltul. Mă așez pe marginea drumului și aștept... Într-un târziu, peste o muchie a drumului, se zărește... mastodontul. Înaintează așa de încet, că mi se pare o veșnicie până când ajunge în dreptul meu. Îl privesc ca pe un tanc de război, condus de un salvator și vreau să-i spun... „Bun venit!”. Merg o vreme chiar pe lângă șenilele care se înfigeau nemiloase, linie cu linie, în drumul nisipos. Strig către buldozerist ca să mă aud: „Dacă mergeți la Bărbătești, vă duc eu!”. A oprit din niște manete mașinăria aia zgomotoasă. „Hai, puștiule, urcă în cabină”, mă invită el, spre surpriderea mea. Ne mișcăm... Privesc ceasurile de la bord, manetele, văd cum se manevrează la stânga și la dreapta oprindu-se o șenilă și mă lasă și pe mine să trag de manete... Lama era atașată la spate și aflu că se poate roti cabina cu totul când buldozerul trebuie să împingă pământul. Sus pe buldozer mă simțeam eu însumi un „cuceritor” și văd cât de ușor poți să te împăunezi cu sentimentul puterii, când ai la picioarele tale atâția cai putere... Când am trecut prin Zăvoaie, trăiesc momentul meu de glorie...Niște prieteni de-ai mei priveau mirați intrarea mea triumfătoare în Bărbătești și mă gândeam că mai rămânea să fim întâmpinați cu flori și cu... urale. Nu vă spun că în dreptul Bisericii Mari erau toate oficialitățile comunei în frunte cu nea Niculaie. Era un moment istoric în viața comunității și a mea... Urma ca a doua zi să înceapă treaba. Sunt prezent din zori să văd prima operațiune. Cu un cablu lung și gros se înfășoară pomul, se prinde la celălalt capăt de un cioc de metal și se asigură legătura cu un șurub mare, cum n-am mai văzut. Buldozerul înaintează, se opintește cu toată forța lui, dar nu reușește să scoată pomul din pământ. Încă o încercare, mai multa forță scoasă din motor și bietul pom este pus la pământ, după ce rezistase și el tuturor vijeliilor care trecuseră pe acest pământ. Asist la doborârea mai multor pomi imenși, ale căror rădăcini lăsau o gaură destul de adâncă în pământ. Intrau apoi în acțiune niște drujbiști care decupau crengile, trunchiul... alții cu ferăstraie... După două zile buldozerul se defectează și trebuie înlocuită o parte din șenilă. Reparația este un lucru migălos și mi se pare că stăm prea mult pe loc... Deși eu n-aveam nicio treabă pe-acolo, mă simt...responsabil. În sfârșit se ajunge, după câteva săptămâni, la nivelarea locului unde se va construi școala noastră în forma de “L” și se va amenaja terenul de sport de dimensiunea unui teren de handbal, iar alăturat un teren de baschet și unul de volei, și, în spate de tot, la o distanță destul de mare, veceul betonat, dar fără apă curentă. La fațadă s-a nivelat un teren în pantă lină, unde se va planta o livadă tânără. A început fundația, s-a adus piatră, ciment și lemn. Se lucra cu meșteri și salahori din sat, muncă patriotică, iar fiecare familie trebuia să aducă într-o zi o baniță cu mâncare pentru la prânz. Nu puteau ai mei să-l refuze pe nea Niculaie, că mă refuzau pe mine. Omul venea la noi acasă să ne anunțe. Eu îi dădeam lu’ nea Niculaie să bea niște țuică, scoasă direct din butoi cu țoiul legat cu o sfoară. Când duceam mâncare la școală scoteam țuică mai multă, cu tâlvul făcut dintr-un vrej de dovleac. Eu eram cuprins de febra „transformărilor mărețe” din satul nostru. Școala nouă s-a terminat înainte ca eu să intru în clasa a cincea. Elevii mai mari plantaseră deja livada cea nouă. Avea și fratele meu pomul lui pe care l-a îngrijit ani la rând... În dreptul porții de la biserică urca, peste drum, aleea pe care mergeau profesorii și învățătorii, un loc sfânt pe care călcam numai atunci când curățam caldarâmul de buruieni.

Deschiderea anului școlar, când am început și eu clasa a cincea s-a făcut la intrarea principală din fața cancelariei. A vorbit domnul Predescu, directorul școlii, om bun, căruia copiii îi ziceau “Vazâcă”. Era basarabean și așa pronunța el la matematică “va să zică”, atunci când trăgea o concluzie. Noi am fost repartizați în clasa care forma „L”-ul, lângă terenul de sport. Din cauza acestei clase terenul de sport era îngustat foarte mult la o poartă și la fotbal băteam un corner... mai scurt. Pe terenul ăla, atât de dorit am petrecut clipe minunate în copilărie. Eram nelipsit zi de zi din acel loc. Acolo se desfășura partida “clasică”de fotbal, Zăvoaia cu Mierleștii. De multe ori ne aduceam întăriri de la juniorii Chimiei, pe Vali al lu’ Răducă... Acolo ne-am pregătit pentru marea întâlnire cu Bodeștii, pe teren mare, cu poartă de șapte metri, unde trebuia să dăm piept cu puternica echipă a lui „Fier”, Sile Stricescu, spaima noastră...În Zăvoaia mea am văzut marile meciuri de volei pe o ladă de bere, unde jucau Vladimir Bărbătescu, Vintilă Grigorescu, Veronel Predescu, Radu Fieraru, Tibi Bănacu și mulți altii care dădeau viață și farmec satului nostru de munte. La un moment dat Vintilă Grigorescu a desfăcut gardul de la grădina lui pentru a ceda câțiva metri pentru a mări terenul de handbal, care s-a deplasat puțin și spre dreapta, peste terenul de baschet . În avântul meu după o minge care trecuse peste gardul așezat la pământ, calc într-un cui mare care îmi străpunge talpa și iese prin limba de la baschetul stâng. Într-o fracțiune de secundă trag piciorul din cui și mă întorc la partida de fotbal, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe drumul spre casă am simțit că piciorul începe să mă ardă. Acasă văd că baschetul era plin de cheaguri de sânge. A turnat mama mare doi litri de gaz într-un lighean și am stat câteva ore cu piciorul în gaz, ca să se tragă rugina... Nici de data asta nu m-a “trădat” iuțeala cu care iau decizii...

Septembrie, azi... Și au trecut anii, iar livada tânără a îmbătrânit și ea. Cineva a tăiat pomii care erau martorii spiritului nostru nepătat. Și școala nouă a fost părăsită... Ș-a construit alta puțin mai sus de Biserica Mare, care acum este părăsită și ea. Când vor fi părăsite și bisericile satul va muri... Niciun copil nu mai învață acum în satul Bărbătești. Pe locul livezii cu pomi au crescut niște brazi singuratici, ca la casele părăsite. Uneori îmi e dor de acel copil care privea viața nepăsător și cuminte, pe o bancă, sub un brad, la Mierlești, legănându-și fără nicio grijă picioarele. Și școlile mor, nu-i asa?

 

Informații adiționale

Citit 123 ori Ultima modificare Vineri, 16 Septembrie 2022 11:08
Ești aici: Home Valcea Valcea SEPTEMBRIE, IERI…