Seara de vară, așezată deja îndărătnic, îmi trăgeam pașii spre casă, când, în fața megamall-ului Cozia, îl întânesc pe Silviu Purcarete, care dinspre Sibiu, se răsfăța cu câțiva pași prin Râmnic. Nu aveam unde să ne adăpostim în viul nopții, așa că am tălpuit repetat Terasa, evocând, în principal, pe Dragoș.
„Tu vii, Doamne, de unde, din care tărâm
Nici vorbă, copile, eu vin de la Râm…
Sunt domn de la Râmnic, nici grec, nici arab,
Mă iată în cartea Matei Basarab”
…Nu știam, cu atâția ani înainte, cine este domnul subțire, pe care îl apelam Dragoș, așa cum îl apelau și Goange Marinescu, și Mișu Cosmescu și Cristian Alexandrescu și… Doar nenea Tică Dumitrescu, Nelu Stroe adăugau, într-o rostire respectuoasă, „domnu’ doctor”! Avea treceri rare, ca și a mea, de altfel. Făcusem 3 ani de Școală Populară de artă, fusesem deja primit de Teatrul (de neprofesioniști) din Râmnic, înainte de a pleca pentru studiile superioare la Timișoara, unde intrasem în teatrul studențesc!... Îl cunosc pe domnul doctor. Domnul doctor Dragoș Serafim. Un nume alcătuit din numele descălecătorului moldav - destul de rar în Oltenia veche și Seraphim, înaltă demnitate angelică, stătătoare în proximitatea lui Dumnezeu! Serafimii sunt ființe angelice menționate o singură dată în Sfânta Scriptură (Isaiia 6:1-6). După rădăcina ebraică a termenului care îi definește, „serafimi” înseamnă „cei ce ard” (în sens de strălucire). Ei sunt îngerii care fac de gardă în fața tronului lui Dumnezeu și cântă, întreținând atmosfera cerească. Strălucirea și frumusețea lor este o exprimare a slavei lui Dumnezeu.
Rară consonanță între om si numele lui, ca aici! Un om delicat, subțire, o notă de eleganță din naturalețe, nimic care să se abată de la nobila rimă, care era omul! Constat o curgere plăcută a conversației cu el, câteva minute dilatându-se la nivel de veche colegialitate!
Timpul îmi adaugă uimiri, raportate la colțul de provincie în care căutam să ne așezam în altitudinea unui oraș important. Căutam să ne „metropolizăm”. Pe aici trecuseră asiaticii în sandale, aduși din urbele grecești ale Asiei, sub sigla „civis romanum sum“.
Teatrul viețuia în splendida clădire în care astăzi oamenii își duc neînțelegerile, umorile, nădușiți de autobuzele născute din diligențe, Tribunalul județean! Fosta clădire splendidă, pe care trona încă zeița Themis, cu ochii neutri și care, azi, s-a dilatat inestetic, zeița cu eșarfa umedă de plâns, furată, găsindu-și eternitatea în vreo magazie rurală, sau mai degrabă în vreo fundație de bloc proletar! Parterul găzduia Biblioteca și sala de lectură, ctitorită legendar de dl. Eugen Ciorăscu. Seri de poezie, seri muzicale dar, mai ales, frecvente lansări de carte, cu seri de poezie urmate de talentul ambițios al truditorilor anonimi, doar cu școala intuiției, ai teatrului orașului.
Târgul vorbea că doctorul Serafim, în colaborare cu o legenda a urbei, au fost premiați cu un doctorat onorific pe o lucrare care trata maternitatea pe frescele mănăstirii Govora!
În 1974 devine doctor în științe! Așadar, cu mult înaintea folclorizării copierii lucrărilor științifice și respectarea lor ca acte de patriotism! A fost nominalizat alături de Nelson Mandela, ca apărător al drepturilor omului!
Foarte importanta apartenența și aportul semnalat de media vremii, în Societatea Internațională de Istorie a medicinii, de membru al Grupului European pentru cercetări în Pediatrie Ambulatorie CERPA (ales în plen la Congresul de la Lausanne, 1992).
Ștergând de colbul timpului imagini care să-mi învie culorile filmului Dragoș Serafim, se desprind cadre ale copilăriei și adolescenței mele în care apar personalități medicale implicate în viața culturală a urbei. Doctorul Georgescu, care face din teatrul din Râmnic o instituție de cunoaștere națională! Tică Dumitrescu trudea neobosit la o corespondență sentimentală cu actori profesioniști din București, Craiova, Cluj, interesați de sănătatea plămânilor râmniceni ai Taliei.
Opereta șlefuită în Râmnic de Dodo Ionescu este premiată repetat cu aur și cu turnee în orașe ce beneficiau de un teatru lyric! Ei bine, orchestra operetei, în construcția unui desăvârșit profesionist, Gabriel Chaborski, avea o alcătuire, majoritar medicală!
Am fost prezent, de câteva ori, la întâlniri pe care leaderul medicilor pediatriei vâlcene le așeza sub nederanjul întâmplării. Sigur că nu aveam acumularea de noțiuni care să-mi favorizeze creșteri, dar am fost îmbogățit cu piloni care aveau să-mi șlefuiască hotărâri de mai târziu, când „aflatul în treabă” și șarpele curiozității mă împinseseră în nou născuta politică mioritică.
Doctorul Dragoș Serafim avea un cabinet în Policlinică, unde, la sfârșit de program se întâlneau medici pediatri ca dr. Sântu, dr. Popescu Dan, dr. Ceapă… Memoria mea conservă o dezbatere legată de o crimă petrecută pe dealul Capela, unde un adolescent și-a ucis prietena. Dr. Sântu a adus de acasă un teanc de caiete ce cuprindeau evoluția medicală a tânărului criminal, de la naștere până la abominabila întâmplare. La fiecare vizită, doctorul trasa liniile necesare de comportament al părinților, descrierea punctelor îngrijorătoare, în caiete fiind atașate și scrisorile prin care mama relata doctorului borna comportamentală a copilului. Urmau dezbateri sau glisări în glumițe sau starea roșie a traseelor politice ale vremii. A curs un timp lung și, într-un melanj, în regulile browniene ale întâmplări...
O familie cu probleme materiale nemiloase, slujba la întâmplare a mamei, fără tată, 2 copii, cu naștere generoasă, subțiri, longilini, dezghețați la minte peste medie. Băiatul, al doilea născut, circa 8 ani, se prăbușește, într-o bună zi la școală. Urgență, spital, investigații. Diagnostic neclar, bâlbâit. Copilul se stinge, în ochii disperați ai mamei și a câtorva vecini proletari, neputincioși, umeziți de milă și neputință! Îl caut pe Dragoș Serafim, împins de firul firavei speranțe. Doctorul se implică, la rugămintea mea, făcându-i cunoscută disperarea familiei, starea ei pauperă, lipsită de mijloace, în așteptarea unui sfârșit implacabil, apropiat. Doctorul Serafim mobilizează echipa, după ce vede copilul și copilul este salvat. Zăresc frecvent silueta de jucător în NBA a copilului de odinioară și, de fiecare dată, îmi redeschide cartea „Serafim” aflată în tezaurul meu de amintiri. Îmi citește neliniștea și mă descoase.
Ne cunoșteam de câțiva ani, dar nu apelasem la ajutorul lui medical. Fiul meu avea o sensibilitate respiratorie, pe care medicul de circă nu o așezase în pachetul cu leacuri potrivite. De atunci și până la plecarea lui din oraș, la studii în alt punct de pe hartă, Dragos, îngerul Serafim, a preluat rolul - cu care îl hărăzise destinul, dându-i spre neezitare numele-destin, de înger de rang înalt. Tot fiul meu, intervenție chirurgicală la doctoral Șerbulescu, chirurg de excepție și nobilă ținută. Programarea a fost făcută de Dragoș Serafim, dar, îl caut pe medicul chirurg pentru o reconfirmare, liniștitoare.
Domnul doctor Șerbulescu, pe care îl interpelez la intrarea domniei sale în gardă, m-a întrebat cum am intrat în programul lui, din ziua respectivă, dată fiind intervenția lipsită de clasificarea „urgent” ca nivel de dificultate. Eu rostesc numele Dragoș Serafim… și efectul este gen deschiderea peșterii din basm, „Sesam”. Cum ai ajuns la el, mă întreabă. Îi sunt prieten, răspund. „Și eu îi sunt prieten! Prietenii prietenilor mei sunt prietenii mei. Ia loc!”
În urbe sosesc oameni importanți! Profesori universitari notorii din varii bresle, critici literari, poeți, muzicieni și muzicanți, pictori, regizori celebri… care schimbă trenul spre locuri cu mai multă energie sau cu ziare citite. O încărcătură vizibilă de energie inexplicabilă, timpul țării fiind deja lânced de dilatarea așteptării unei schimbări. Așteptare mai nervoasă în lăuntruri decât în curgerea leneșă și stereotipă a străzii.
Îmi așez cărare zilnică la Palatul de cultură, clădirea fanion a urbei. Biblioteca, cartea, devenind deja un lux în forma ei feciorelnica din librărie. O găseai, îndeobște… după despărțirea de altul.
La teatru, foarte viu, reînnod fluxurile energetice cu cei cu care aveam amintiri dinainte de plecare: Doru Moțoc, Tică Dumitrescu, Nelu Stroe, Nicolae Guraliuc și cunosc vulcanul de energie, confirmat de timp, Cristian Alexandrescu, Mișu Cosmescu, Goange Marinescu…
În una din vizitele începutului, intru în biroul directorului nou, Goange Marinescu, în care mai aștepta un bărbat. Ne prezentăm. Petre Magdin, cu care deșirăm vreo 2 ore pe teme rock. Ore de care nu sunt sigur, pentru că Petre Magdin, când vorbea rock, făcea timpul să stea.
Cred că evenimentul vremii a fost plecarea lui Horia Nestorescu-Bălcești pe urmele lui Nicolae Bălcescu, întru căutarea rămășițelor lui pământești! El, atunci director al Muzeului Județean, plecase pe traseul profesorului Nicolae Ionescu, frate al pașoptistului Ion Ionescu de la Brad, întru continuarea investigațiilor acestuia.
Plecarea nevrozează urbea politică, el este exclus din partidul iubit și destituit din nobila demnitate de director. Doru Moțoc dramatizează, splendid, noua poveste a marelui personaj al revoluțiilor pașoptiste, mort de ftizie la vârsta cristică de treizecișitrei de ani. În adolescență, știam pe de rost aproape tot „Românii supt Mihai Voievod Viteazu”…
Se lansează cărti de poezie, proză scurtă, romane, teatru, cunoaștem, întrebăm, ne dilatăm importanța, întrebând, recitând, formulând întrebări.
Aici îl cunosc și mă apropii de Dragoș Serafim, ca om de litere, nu medic , ignoranța așezându-mă acolo unde atunci îmi începea bezna. Truda lui științifică, premiată în țară și peste, era dincolo de linia cunoașterii mele. Deci povestea competiției cu Marin Sorescu îmi părea o chestiune de breaslă.
Merg la câteva întâlniri cu Mircea Ivănescu, poezie. Ne vorbește… guri rămase căscate, mute. Simțeam că izvorul este nobil, dar nu-i știam curgerea, albia! Va face și o lansare a traducerii James Joys, „Ulises”, tot în sat la noi. Târziu am aflat că James Joys a fost meditatorul lui Kosuth, de limba engleză, în surghiunul lui pe coasta dalmată.
Apoi creațiile, pe atunci slobozind lacrimile ascultătoarelor de pe balcon, ale lui George Țărnea ca și ale lui Doru Moțoc încă supus frenetic al Minervei, George Voica conectat de multă vreme în Frâncești la universalitate ca „lucrul de acasă” din vremea pandemiei.
Dragoș scrie reportaje, umblând ca un vrăjitor în slujba lui Cronos, peste tot și găsind privirii nestemate ce mie îmi păreau vândute de Hypnos.
Îmi mai amintesc de Ioan Alexandru. La Ioan Alexandru, nu „Cântarea Cântărilor” în neuitata lui tălmăcire. Cascadele de iubire ale lui George Țărnea, de care mă va lega o mare prietenie până la grăbita lui plecare în eternitate, abundau, aveau ritm, aveau rimă și le scandam ca pe M.R.P. în anii 60.
Prizam poezie erotică la Petre Tănăsoaica, la George Stanca cu care am interpretat un ultim concediu, cu soțiile, lipiți de tâmpla Mânăstirii Cozia. I-am amintit pentru că și ei, ca și Dragoș Serafim, sunt conectați la semnele unei neliniști sociale în creștere, o semnalează, propun pași, biciuiesc greșelile.
În dramatizarea reușită a lui Doru Moțoc, istoria siciliană a Bălcescului devine piesă de teatru, într-o izbutită regie a lui Goange Marinescu, în scenografia genială a lui Miti Chiriac, cu cortine de lumină și banda sonoră impecabile ale lui Nell Ciorăscu, cu un Bălcescu făcut de Cristian Alexandrescu, astfel încât sutele de elevi spectatori nu și l-au mai proiectat niciodată altfel, în imagine, pe strălucitul nostru revoluționar.
Greu de amintit vreo seară cu scaunul lui Dragoș Serafim gol, la acest spectacol. Am intrat ca înlocuitor al unui tânăr actor angajat de un teatru profesionist, dl. Dinculescu.
De altfel, cronica teatrală, cronica de eveniment îl ispitește și este din ce în ce mai mult cunoscută prin scrisu-i, vibrația pe spectacol. Cronica spectacolului făcut la Râmnic de Silviu Purcarete este o bijuterie remarcată elogios de renumitul gazetar, critic, poet, Ilie Purcaru.
Reintrasem pe scenă înlocuind un actor plecat, în piesa lui Doru Moțoc, dramatizare a istoriei Bălcescului de Horia Nestorescu-Bălcești, după un periplu în Sicilia pentru care a plătit cu funcția de director al Muzeului județean. Cred că eu am jucat în vreo 35 de reprezentații, sălile fiind umplute de Horia Nestorescu care venea cu geamantanul de istorii. Erau prezenți autorul, companion de înaltă rasă, Doru Moțoc, doctorul Serafim, Goange Marinescu… și, de neuitat, ȚaȚa Gheorghița Măleanu, poetesa lumii noi și făcătoare a unei pâini de țăst ce se consuma după fiecare spectacol! Cristian Alexandrescu, despre care credeam că în Țara Românească s-a putut scrie o poezie, doar după ce o memorase Alexandrescu.
Recita, dar mai ales povestea Dragoș Serafim despre personajele suprarealiste care-i călcaseră cabinetul sau le conservase în memorie, din poveștile plimbate de ele! Se vorbea, se râdea, se trăia într-o lume liberă, ruptă de cea de afară, se plăsmuiau vise, aspirații, se povesteau, se criticau cărți… eram acolo ca „Phoenix” la Timișoara sau „Roșu și Negru”… în alt system.
La venirea lui Horia din Sicilia, de pe pașii celui dispărut la vârsta christică, Nicolae Bălcescu, și acum idolul meu, am croșetat o noapte întreagă pe tema căreia Horia îi adusese urzeala, până spre răsăritul soarelui! La un vin de coacăze, pentru că sărăcia alimentară hrănea crunt, spiritual! A urmat o dramatizare de medalie, semnată de Doru Motoc, cu scenografia lui Miti, după cum am spus… și s-au dat 35 de spectacole, sălile fiind pline de spectatori.
Dragoș Serafim, Horia Nestorescu-Bălcești, Cristian Alexandrescu, George Țărnea - atunci într-o navetă bucureșteană, Goange Marinescu… iertat să fiu de cei uitați, de timpul a cărui trecere îmi noroiește memoria… alcătuiau un nucleu care ne atrăgea ca un drog. Nu ne fixam ore de întâlnire, dar eram acolo, exact la ora nefixată, fără întârziere. Ne împrumutam cărți, le făceam imn sau le flenduream fără milă! Cu Cristian Alexandrescu, inepuizabilul nostru tezaur de poezie, făcusem, dată fiind criza de carte fără teză, un deal, pe care ulterior l-am extins. Dacă îmi place foarte mult o carte din biblioteca lui, nu i-o mai returnez, el având dreptul să își aleagă, necondiționat în vreun fel, o carte din strânsura mea de cărți!
Mircea Cornișteanu construiește un spectacol cupe, pe care îl va relua peste ani, în timpul directoratului său la Craiova: „Conu Leonida, față cu reacțiunea” și actul doi, „Boborul”, un text colaj din trei schițe de Caragiale, pe care l-am jucat îndelung! Așa m-am îndrăgostit de marele dramaturg. Repetam textul pentru al zecelea spectacol și nu puteam fraza din cauza nestăpânirii hohotelor de râs. Atunci l-am recitit cu voce pe Caragiale, cu scrisorile lui, cu el la Berlin, cu el în Cioculescu lui.
Mircea Cristescu sosea la Râmnic, cu câteva zile înainte de spectacolul lui, preluând rolul de fereastră a noastră spre lume. Ne povestea de întâlnirile cu Vasile Șirli, fără să ni se nască îndrăzneala speranței că Vasile Șirli, în doi ani, va fi la Râmnic, adus de Dan Micu și, apoi, va semna toate muzicile din spectacolele lui Dan Micu, cât a trăit acesta, și ale lui Silviu Purcărete.
Aveam, citându-l pe Blaga, și o „boală în strune”, cu incontestabilă aspirație „spre soare apune”, maestrul fiind Nell Ciorăscu, cu nenumărate oferte de job la televiziunea română, pe care le-a refuzat „sans peur et sans reproche.”
Timpul ne este prieten și în Râmnic ni se alătură domnul Mircea Cristescu, cel care în 1958 conducea orchestra radiodifuziunii române pentru muzica la „Moara cu noroc” a lui Victor Iliu. Maestrul umplea sălile, ploaie peste o secetă, căreia Râmnicul îi mai încercase leacul de câteva ori. Concerte cu arii din operă, cu piese simfonice de largă cunoaștere, asigurau semnalul unei educații necesare.
„Povestea soldatului” a lui Stravinsky, cu participarea lui Avy Abramovici, Iancu Văduva… este un eveniment în comparație cu marele spectacol de la Garnier. Doctorul Cristian Belu Bengescu procurase vinilul și îl comparam cu înregistrarea noastră, fără picătură de rușine…
Într-o primăvară vine Moculescu, care construiește un spectacol de revistă. Dodo Ionescu regizase două spectacole de emoționantă aducere aminte.
Dragoș Serafim este ubicuu, cunoscător de subtilă finețe, liant într-un grup căruia timpul îi dăruise personalități incontestabile ca valoare și ca diversitate! Scrie în presa locală, șfichiuie înmănușat ce se publică, ce se vede sau aude, cu atenție serafimică, nu pentru a răni, ci pentru a stăvili autostrada mitocăniei, într-o cavalcadă care, după 1989, rănește, hrănind lipsa de educație, prostul gust.
La începutul lui ’90, un schimb de locuință mă împinge la Brezoi, pentru câteva scânduri necesare unor lucrări reparatorii. Îl cunosc aici pe Radu Capră, căruia Dragoș Serafim mă recomandase. Stau câteva zile, realizând faptul că aici Dragoș Serafim era un mit. Apoi îl cunosc pe bunul său prieten și coleg de liceu, domnul Calotescu, băiat de popă de Muereasca! Dragoș Serafim își începuse la Brezoi profesia, aici cunoscând-o pe Emilia, cea care îi va deveni soție și îi va dărui doi copii, Dragoș și Diana… Își va recupera frecvent energia aici, în timpul zgârcit, rămas.
Dar… spre sfârșitul anului '89, ne trăsnește zvonul că prietenul nostru s-a sfârșit, un anevrism aortic fiindu-i fatal. Urmează rectificări care ne revigorează speranța, Dragoș Serafim fiind tratat într-un spital de top, parizian, trimis de Crucea Roșie, existând șanse de recuperare.
Cred că în februarie 1990, în proximitatea casei lui, pe la podul lui Hozoc, pe unde trecea unul din canalele ce salubrizau urbea după marele incendiu de la 1847, unde ne-am întâlnit, Dragoș Serafim era într-o bună stare fizică. Ne-am așezat pe o bancă și am început să-i deșir percepția mea asupra ceea ce cursese și am încercat să așez, nevolnic, păreri de ce va să fie, confirmate, din nenorocire. A doua zi, ne reîntâlnim și Dragoș Serafim devine membru al Partidului Național Liberal.
Hrănit de o energie, fără îndoială divină, Dragoș Serafim, după un sfârșit cu greu amânat, este peste tot. Este la spital, este în județ, este la București, îmbrățișează copiii de țigani, este la casele de copii părăsiți, împarte haine, împarte bomboane, ciocolată, îi răsfață, îi sărută.
Acum doi ani, o tânără doamnă m-a sunat și mi-a propus să reluăm activitatea fundației lui Dragoș Serafim! Am refuzat, evaluându-mi restul de energie, angajamentele diferite, eu implicat în alte construcții,
Îmi doream un rol, un anumit rol, în „Emigranții” de Slawomir Mrozek, unul din magistralii piloni ai teoriei lui GROTOWSKI, care a dat culturii umane comori nemuritoare. Regia și-o asuma Goange Marinescu, cu care o copilărească stare conflictuală mi-a împiedicat colaborarea. Spectacolul a fost realizat, peste vreun an și jumătate, de europeanul regizor Silviu Purcărete. Spectacolul este un succes, în situația în care Teatrul Mic înregistrase un mare succes, având ca protagoniști pe Ștefan Iordache și Mitică Popescu. Maestrul Siviu Purcărete reușește, la Teatrul „Anton Pann”, un spectacol strălucitor, căruia doar cronica semnată de Dragoș Serafim îi poate concura!
Nicolae Jivan,
25 mai 2022
Din cartea in curs de apariție Dragoș Serafim/ «Tablete, versuri, evocări», ediție de Felix Sima, Bogdan Dobre Serafim și Dragoș Serafim jr.; textul ne-a fost transmis de Felix Sima, care i l-a și solicitat în mai a.c. lui Nicolae Jivan, plecat ieri în veșnicie.
