Cel mai bine l-am cunoscut pe Nei. În vara anului 1974 ne-am hotărât să plecăm prin ţară. Să cunoaştem câte ceva din ea, pe viu, la faţa locului, nu din cărţi şi din diapozitive. Cât putem! Să ştim unde trăim... ce avem. El avea douăzeci şi unu de ani pe atunci, iar eu aveam cu trei ani mai mult. Nelu Cozma ne-a dat un aparat foto şi tot el ne-a developat filmele, la „Casa pionierilor”, la clubul foto. Ne-am luat bilete C.F.R. în circuit, exista acea posibilitate.
Am plecat pe un traseu devenit clasic, fiindcă eu l-am repetat după câţiva ani, cu un frate: Râmnicu-Vâlcea - Bucureşti - Tulcea - Constanţa - Piatra Neamţ - Iaşi (cu tramvaiul în Sărărie, la „Bojdeucă” şi la „Borta rece”, la Universitate, însetaţi de frescele „Hyperion” ale lui Sabin Bălaşa, la „Eternitatea”) - Cluj (aici am făcut o pauză la Constantin Zărnescu pre când locuia în Mănăştur, la bloc, tânăr debutant cu romanul „Clodi Primus”, premiat de U.S.R.) - Baia Mare - Sighetu Marmaţiei - Oradea - Sighişoara - Sibiu - Râmnicu-Vâlcea. Am ajuns în oraş cu câte 0,25 bani în buzunare, fiecare!!! (Egalitate! Ca între fraţi!) O lună de zile a durat periplul nostru, însoţiţi, până la Tulcea, de Doamna picturii Ecaterina Popa. Eram „Trei Crai de la Răsărit”.
Începuserăm să scriem şi un roman împreună - „Un domn suav”, având titlurile capitolelor câte un vers din poemul scris de mine, în aşa fel încât la Cuprins ar fi apărut înşiruit tot poemul - dar l-am abandonat pe parcurs, din păcate.
Am văzut atunci, pentru prima oară, Dunărea şi Marea cea Mare, în satul de pescari Sfântul Gheorghe, la capătul braţului care se varsă în mare... am văzut Ipoteştiul şi Humuleştiul, „Ciprian Porumbescu”, Voroneţul şi bisericile din Bucovina, Săpânţa, Ieudul şi bisericile de lemn din Maramureş, Castelul lui Goga de la Ciucea... dar, câte şi mai câte nu am mai văzut în luna noastră de umblat... dormind prin sălile de aşteptare ale gărilor, între două trenuri... mâncând din rucsac sau pe la mânăstiri sau prin pieţe, cu ţăranii ţării... Au fost lecţii de geografie, istorie şi civilizaţie românească luate pe viu...
După ce ne-am întors, viaţa ne-a îndepărtat puţin câte puţin, fiecare ocupându-se de soarta lui, de familia lui, de casa lui. Nei a plecat la Facultatea de Medicină... Ani lungi, examene grele, stres continuu... S-a închis fiecare în colivia sa, în cutia lui de conserve, în „Acvariul familial”, după cum denumeşte el un grupaj de versuri. El şi-a văzut de treburile sale medicale la dispensarele din Brezoi, Râmnicu-Vâlcea şi Pietrari, eu mi-am văzut de treburile mele de la Bibliotecă...
... Până când a început să lovească Moartea... din loc în loc, nemilos, năpraznic. Toţi vom fi ai ei, până la urmă... suntem gustoşi pentru ea... Ea gustă din fiecare, câte puţin, pe rând, apoi te înghite de tot. L-a lovit şi l-a luat pe George Anca, pe Petre Tănăsoaica, pe Ion Soare, pe Al. Popescu- Mihăeşti, pe Lucian Avramescu, pe Victor Socaciu... Iar acum a lovit şi l-a luat pe dragul nostru Nei Darie „cu care ucideam leii”. Rămâi mut la o asemenea lovitură.
M-a întrebat Dragoş Constantinescu dacă ştiu ceva... eu l-am întrebat pe Nicolae Teodorescu în America, iar el mi-a confirmat... aflase mai dinainte, de la colega lor comună Mariana Mănescu... dăduseră vestea tristă, dar eu nu am citit-o la timp - sau am trecut pe lângă ştire...
Şi tot vroiam să trec pe la Nei, de vreo două luni încoace, dar alte şi alte treburi îmi tot ieşeau înainte; urgenţe efemere, cotidiene.
Păstrez de la el, cu drag, câteva fotografii şi câteva poezii în manuscris. Poeziile ar fi putut fi publicate şi în revista „Luceafărul” de pe vremuri, i le-ar fi publicat chiar Geo Dumitrescu la rubrica sa „Am descoperit un poet” - dacă i-ar fi fost trimise... I le-am publicat eu cândva, prin anii 90, în ziarul „7 zile”- ziar dispărut în scurtă vreme. Apoi, am neglijat să le mai trimit la alte redacţii - dar nu aveam acordul său - el fiind intransigent în astfel de cazuri- şi nici eu nu vroiam „să arunc diamante în noroiul străzii”. Tot prin anii 70 mergeam împreună pe la Cenaclul de la „Palatul de cultură” şi eram în contradicţii cu George Ţărnea care ne era prezentat ca un exemplu de poezie oficială ce trebuie scrisă - el fiind, pe atuncea, angajat al ziarului „Orizont”, organ al P.C.R. - iar noi... cine eram? Nişte rebeli... Noi scriam altfel! Ne aleseserăm alte drumuri în scris... şi era foarte greu de înţeles să îţi alegi propria cale... Ne ştiam unul altuia versurile, ni le citeam, ni le- ndreptam... le memoram... făceam exerciţii de versificaţie...
Om drept, curat, simbol al generaţiei noastre, ţi se înroşea obrazul de ruşine dacă veneai la el cu vreo necurăţenie. Plecai cu capul plecat... Am văzut ceva cazuri...
Versurile lui Nei Darie aproape că aş fi putut să le reproduc din memorie pentru a fi publicate, dar ne-au fost puse la dispoziţie de către familie manuscrisele şi iată că avem ocazia să le citim în această carte ce va ajunge în biblioteci şi la prieteni, dimpreună cu reproducerile câtorva tablouri din colecţia sa şi câteva evocări dedicate... Să nu se ducă pe apa sâmbetei tot ce a creat şi a adunat, între timp, Prietenul Nei Darie, să nu se ducă pe apa sâmbetei sentimentele noastre revărsate asupra sa!
Până atunci, să ne rugăm la Bunul Dumnezeu şi la Sfânta Treime „să păzească adăpostul acesta mic şi lăcaşul oaselor sale să rămână nestricat în timp”.
Fraţii şi sora sunt la casele lor, la copiii şi nepoţii lor, iar casa care era, cândva, plină de viaţă, a rămas singură şi caldă... primitoare! Te primeşte cu drag! Luminează doar o candelă la o fereastră, sub un brad... păzitorii casei... şi textele ce ni le-ai dat... Unicele poezii...Poezii unice...
Vei rămâne şi în poemul meu pe care îl ştiai pe dinafară:
un domn suav
dedicat lui Nei Darie
un domn suav trăieşte-n sine
un domn suav nu are tată
un domn suav pe trotuare
cu degetul nu se arată
un domn suav ne e la spate
şi ne urmează în tăcere
ne schimbă haine demodate
trăgând fermoare de artere
închidem uşa după noi
ne reproşează ca un sclav
aveţi răbdare dumneavoastră
să intre şi-acest domn suav
nu încercaţi să bateţi cuie
în palmă-soclu de statui
într-o sălbatecă eroare
veţi bate cuie-n palma lui
intens el este-atuncea când
ne mai pocneşte câte-un dinte
el este nota-aceea-n care
neonu-n lampă se aprinde
e totuşi bradul cel mai mare
prin care-aducem aer pur
când nu avem în noi culoare
şi nici iubire împrejur
şi merg spre centru ca spirala
să nu se-aşeze vreun blestem
el este ce rămâne după
citirea-acestui trist poem...
(fragment)
&&&
JOCURI DIN ACVARIUL FAMILIAL/ NEI-VIOREL DARIE/ Redactor de carte/ Antologie: Felix SIMA Fotografie coperta I: Ion COSMA Grafica alb/ negru: Marin MARIAN; Tablouri din Colecţia Nei DARIE: Nicholas THEODORESCO, Cristian SIMA, Patrick PELGHER –
integral în flip la
https://issuu.com/home/published/carte_nei_darie2
în PDF la https://drive.google.com/file/d/19Ty8YA_1GQgFsRflEsooDXtVqj11XQhs/view?usp=sharing
