Istorie Locala

Marți, 04 Octombrie 2022 10:14

Un erou vâlcean din primul război mondial: Nicu Angelescu Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Erou: (...) 2-Persoană care se distinge prin vitejie şi prin curaj excepţional în războaie, prin abnegaţie deosebită în caz de calamităţi naturale, în împrejurări grele etc. (...). 3 -Persoană demnă de a fi glorificată, omagiată datorită devotamentului său pentru o cauză, acţiunilor sale într-un anumit domeniu etc. (...). 4 - Personaj principal al unei opere literare, cinematografice etc. (...) (DEXI/ Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, coord. ştiinţific - Eugenia Dima, Chişinău, editurile ARC şi GUNIVAS, 2007, p. 668)

Situaţie mai rar întâlnită (dacă nu de-a dreptul paradoxală!), titlul unei lucrări a putut/ poate să influenţeze percepţia şi, în ansamblu, imaginea pe care cititorul şi-o face despre autorul acelei creaţii. Departe de a fi fost un „om obscur”, aşa cum îşi intitulează Nicu Angelescu amintirile sale - Memoriile unui om obscur, ediţie critică alcătuită de Ion Soare şi Liliana-Marinela Beu (Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005) -, cei care s-au aplecat cu mai multă stăruinţă asupra vieţii, personalităţii şi operei acestui renumit profesor şi jurist (avocat) vâlcean l-au apreciat - pe drept! - ca pe „un om cu adevărat remarcabil, de o cinste şi corectitudine ireproşabile” (Beu, 2005, 5), (...) „un om de o remarcabilă valoare, care a ştiut să facă faţă tuturor provocărilor pe care soarta i le-a rezervat, păstrând o atitudine demnă până la sfârşitul vieţii, în 15 iulie 1966. (...), un om al cetăţii” (Ibidem, 14), scoţând în evidenţă modestia pe care a manifestat-o chiar la stabilirea titlului acestor preţioase evocări (Ibidem).

Prin vasta sa cultură, prin caracterul integru, prin modelul de om şi de viaţă pe care ni le-a pus în faţă tuturor - contemporanilor săi şi, deopotrivă, generaţiilor care îi vor urma -, el a reprezentat dintotdeauna o „persoană demnă de a fi glorificată, oma­giată” - unul dintre sensurile pe care dicţionarele explicative le dau termenului şi noţiunii de erou. Totodată, în însăşi specia literară pe care a onorat-o cu brio - memo­riile - Nicu Angelescu este şi „eroul” principal adică personajul de bază al acestei opere literare.

În mod curios şi inexplicabil, însă, una dintre accepţiile primordiale ale acestei vocabule - „persoană care s-a distins prin vitejie şi prin curaj excepţional” - a fost omisă de către o parte a cercetătorilor în domeniu, sau a fost tratată în treacăt, descriindu-se desfăşurarea evenimentelor istorice, cu menţiunea că Nicu Angelescu „a fost protagonist al acestora” (Beu, 2005, 7-8). Dr. C-tin Ploscaru, dr. Vlad-Petru Ploscaru, dr. Ştefan-Alex. Ploscaru - autorii lucrării Nicolae Angelescu, 1894-1966. O viaţă - între iluzii şi deziluzii ([Râmnicu-Vâlcea], Editura Conphys, 2015) au fost ceva mai atenţi din acest punct de vedere: «Nicu Angelescu - apreciază ei - un unionist convins (...) un mare patriot român, ca şi tatăl său, participă cu credinţă şi dragoste de ţară la ceremoniile de la Chişinău, prilejuite de sărbătorirea a zece ani de la „Alipirea Basarabiei la patria mumă” (Ploscaru, 2015, 48). Cel mai adesea, însă, ei lasă să vorbească, combinate uneori cu propriile aprecieri, mărturiile scrise, existente în caietele memorialistice ale profesorului, în care acesta, pe lângă prezentarea faptelor de arme - ale sale şi ale unităţilor militare conduse de el -, îşi descrie trările şi sentimentele din perioadele campaniilor; iată un fragment reprezentativ, din lucrarea celor trei medici: „înfruntând atacul celor mai bune trupe ale unui duşman perfect echipat, cu o experienţă a doi ani de război şi sprijiniţi de o artilerie extraordinară, ostaşii noştri apără cu vitejie vechea graniţă a Carpaţilor. Lipsiţi de echipament şi de muniţii, îndurând ploaia rece de munte şi zăpada prematură, soldaţii au dat dovadă, în cursul acestor săptămâni deosebit de grele, de o rezistenţă supraomenească şi de un spirit de jertfă fără pereche» (Ibidem, 152).

În realitate, renumitul profesor şi jurist a fost un autentic erou al celor două con­flagraţii mondiale de secol XX, în special al Primului Război Mondial, aşa cum reiese din inspiratele pagini ale memoriilor sale. Sădit de şcoală şi de autorităţi, în spiritul timpului, cu manuale şcolare alcătuite în mod corespunzător şi aniversări bine organizate ale zilelor naţionale - Unirea Principatelor, obţinerea Independenţei Ţării, ziua de 10 Mai etc. (încă nu apăruseră UE şi globalizarea!) -, sentimentul patriotic de care Nicu Angelescu a fost animat toată viaţa, avea, însă, rădăcini adânci, prin destinele strămoşilor săi: bunicul său - Ghiţă Angelescu fusese nepot de fiu al vestitului haiduc Radu Anghel, iar tatăl său - Nae G. Angelescu luptase în Războiul de Independenţă de la 1877-1878, fiind decorat pentru fapte de vitejie şi împroprietărit, prin Decret regal, cu un pogon de teren agricol în Râmnicu-Vâlcea, unde se va şi stabili, după terminarea Războiului de Independenţă. Pe de altă parte, mama sa - Maria Gavrilescu, era nepoata vestitului revoluţionar de la 1848 - Popa Şapcă (Angelescu, 2005, 22; idem, Ploscaru, 2015, 26).

În ceea ce-l priveşte pe personajul-erou, să lăsăm faptele să vorbească, prin pana ilustrului Om, Profesor, Jurist şi Memorialist, cu deplina încredere pe care o avem în sinceritatea şi corectitudinea sa. Mărturiile documentar-bibliografice de bază vor fi cele două lucrări menţionate mai sus. Aşadar...

În perioada neutralităţii, premergătoare intrării României în război, când Europa fierbea deja la incendiul aprins de dezlănţuirea Primului Război Mondial, se produce moartea Regelui Carol I (26 septembrie/10 octombrie 1914), ceea ce lasă deschisă succesorului său - Ferdinand I şi unioniştilor, calea dezbaterilor interne, a demersurilor şi tratativelor politice externe pentru o eventuală intrare în război alături de Antanta, cu clauza - mărturisită în mod curajos de Vasile Lucaciu şi Octavian Goga -, a luptei pentru realizarea „întregirii unităţii politice” a poporului român” (Giurescu - coord., 1972, 297). în acest timp, Protagonistul era student, pregătindu-se să înceapă anul al II- lea (1914/1915) la Universitatea din Bucureşti - Facultatea de Litere şi Drept. Expu­nând, cu multă exactitate şi competenţă, situaţia internaţională, dar şi pe cea internă, memorialistul fixează, introspectiv, trăirile sale emoţionale din acel moment: „Fiecare din noi era pătruns de gravitatea şi însemnătatea momentului. Ştiam bine că vor fi făcute jertfe imense, că mulţi dintre noi vor sângera şi-şi vor da, poate, şi viaţa, deoarece liber­tatea şi unitatea unui neam nu se pot înfăptui decât cu fier şi sânge, însă niciunul din noi nu s-a codit şi nu a stat nicio clipă la îndoială să aleagă calea onoarei şi a jertfei, atunci când momentul a sosit. În aprilie 1915, aproape s-au golit băncile Universităţii şi stu­denţii au alergat să îmbrace uniforma verde a ostaşului” (Angelescu, 2005, 107). Con­cret, viitorul combatant se va prezenta la faimosul Regiment 2 Vâlcea, fiind repartizat la Compania a Xl-a a căpitanului Mircea Măcelaru şi apoi trimis, împreună cu alţii, la şcoala pregătitoare de ofiţeri - Şcoala Militară din Dealul Spirei, unde au petrecut (mai exact: au fost instruiţi!) până la sfârşitul lunii iunie; au urmat şcoala de pluton şi cea de companie, „la munte” - la Grebleştii de Argeş, până la sfârşitul lunii august, când a fost avansat ca plutonier şi trimis, împreună cu alţi râmniceni, la corpurile de trupă cărora le aparţineau. La „lucrările de la munte” unde a fost trimis ca elev plutonier, îl va cunoaşte şi pe noul comandant al Regimentului 2 Vâlcea - „viteazul colonel Traian Moşoiu”, a cărui imensă şi permanentă poftă de mâncare o descrie cu umor, comparându-1 cu „vestitul Flămânzilă” (Ibidem, 108-109); ulterior, a lucrat, cu compania, la tranşee şi adăposturi, care se întindeau pe o lungime de 30 km, de la Câineni până la Brezoi. „La 10 mai 1916 am fost înaintat sublocotenent, repartizat la Regimentul III Infanterie şi desconcentrat” (Ibidem, 109). Am insistat asupra acestei perioade din viaţa sa de combatant, pentru a releva seriozitatea şi conştiinciozitatea cu care protagonistul s-a pregătit pentru încleştările viitoare cu care avea să se confrunte pe câmpurile de luptă, precum şi sentimentele care l-au animat în tot acest timp: încercând să se reapuce de învăţat pentru a susţine examenele anului II la drept, şi-a dat seama cu nu mai dă randamentul de altădată, că gândurile îi stăteau la marea conflagraţie care se aropia tot mai mult de hotarele patriei sale.

„N-au trecut decât câteva zile şi, în seara zilei de 14 august [1915] a sunat mobili­zarea. (...) Sosise, în sfârşit, clipa pe care o aşteptam de atâta amar de vreme!” - notează memorialistul, mulţumit şi solemn (Ibidem, 113). Va face, acum, primul gest demn de viitoml erou care va deveni: îşi exprimă dorinţa de a fi transferat de la partea sedentară a regimentului şi de a i se admite să plece la luptă cu primul batalion. A treia zi, în fruntea plutonului al II-lea din compania a IlI-a, înaintau deja spre Filiaşi şi Craiova, pe Valea Jiului, aşezându-şi tabăra la intrarea în defileul Jiului, în timp ce trupele române străbă­tuseră lanţul Carpaţilor prin mai multe puncte, în urmărirea ungurilor care se retrăgeau. Vine, însă, vestea căderii Turtucaiei (la 6 septembrie 1916), a invadării Dobrogei de către trupele inamice - bulgare, germane şi turceşti - care cuprinseseră deja întregul Cadrilater şi înaintau de-a lungul Dunării. Ca urmare, Comandamentul românesc s-a văzut nevoit să aducă grabnic în sprijin rezervele armatei române de pe linia Carpaţilor şi, după o noapte de mers cu foarte puţine opriri, au ajuns pe înălţimile de la Cernavodă. Peste puţin timp, Nicu Angelescu şi soldaţii din plutonul pe care îl comanda în cadrul Companiei a IlI-a Infanterie, ocupau poziţii de luptă pe dealurile care flancau valea Ghiol-Başa; aici, după alte câteva mişcări de trupe, tânărul student va primi, cu adevărat, „botezul focului”, fiindcă peste câteva minute urmau să dezlănţuie un atac asupra trupelor inamice invadatoare, plutonul său fiind la extrema flancului drept al armatei care ataca. La semnalul convenit - printr-un fluierat pătrunzător, urmat de ordinul scurt „înaintarea!” -, unitatea comandată de el s-a aruncat în focul luptei. „în aceeaşi clipă - relatează autorul - nemţii au dezlănţuit un formidabil baraj de artilerie, aştemând un adevărat covor de obuze înaintea noastră. Nimic nu putea, însă, să ne frângă avântul. Folosind orice cută de teren, în salturi scurte şi alergând din toate puterile, am izbutit să scap din iadul acestui bombardament, cu toţi oamenii teferi. Fiindcă primeam acum focuri, din ce în ce mai dese, de infanterie, am desfăşurat plutonul în trăgători şi am început o înaintare metodică” (Ibidem, 117). înaintând cu curaj, a pierdut legătura cu restul batalionului şi s-a văzut, de departe, înconjurat de inamici şi în pericol de a fi ucişi toţi sau luaţi prizonieri, cea de-a doua variantă înfiorându-1 mai rău decât posibilitatea morţii. Folosind „avantajele terenului" şi strategia învăţată la Şcoala Militară, luptă cu toţii eroic; majoritatea lor cad sub gloanţele cohortelor inamice superioare numericeşte, după ce şi ei fac prăpăd în rândurile acestora, iar comandantul de pluton se salvează înotând pe firul Dunării şi ajungând pe malul celălalt, la Rasova - de unde plecaseră la începutul luptei -, unde, din soldaţii rămaşi şi dezorientaţi, va reface câteva subunităţi şi vor continua lupta, „ofiţerii şi soldaţii (...) laolaltă, fără teamă de moarte şi cu un elan incomparabil. Mulţi au pecetluit cu sânge sentimentele lor de patriotism înflăcărat şi au lăsat viitorimii o pildă neasemănată de felul cum trebuie să lupte şi să moară un ostaş pentru ţara sa” (Ibidem, 123). în curând, va fi şi el la un pas de moarte (la un moment dat, chiar a fost trecut la „pierderi”, în „Monitorul oficial”), în timp ce - ajutat de o mitralieră pe care o mânuia personal şi de „o mână de oameni” - încerca să păstreze o poziţie favorabilă: un pinten de deal ce domina marginea de sud a satului Arabagi din Dobrogea, poziţie care îi deranja teribil trupele germane; după o scurtă tăcere, acestea vor dezlănţui un adevărat uragan de foc, pentru a-i scoate din luptă” ceea ce au şi reuşit! „Nu ştiu ce s-a mai petrecut cu mine - notează memorialistul - dar peste câteva zile m-am trezit în spitalul de la Cernavodă (...). Când m-am trezit din nou, eram în alt spital, în spitalul de la Feteşti. Durerea (din cap, n.n., I. S.) încă persista, dar puterile îmi mai reveniseră şi acum mintea mi-era pe deplin limpede. Ordonanţa mea, Ion Rusu, care mă însoţea, mi-a povestit acum tot ce se întâmplase cu mine: focul năprasnic al artileriei nemţeşti decimase plutonul meu şi puţinii supravieţuitori din acest iad, aduseseră ştirea că am fost ucis. Totuşi, credincioasa mea ordonanţă a voit să-şi facă ultima datorie faţă de mine şi, însoţită de doi sanitari, a pornit pe înserate spre locul unde i se indicase că am căzut. (...) Deşi pierdusem foarte mult sânge, după bătăile slabe ale inimii, şi-au dat seama că mai trăiesc (...). Cu toate încer­cările grele prin care trecusem, puterea tinereţii biruise” (Ibidem, 125).

Eroul de la Arabagii Dobrogei va urma o perioadă de refacere prin diferite spitale inclusiv la Spitalul Pompilian din Bucureşti, în condiţiile în care Ardealul fusese evacuat aproape în întregime şi iama lui 1917/1918 se apropia cu paşi mari, iar în Rusia avusese loc „Marea Revoluţie...”. Când se va simţi mai bine, va cere să plece din nou pe front, la regimentul său, cu tmpele inamice în spate, care - în planul lor de a ocupa întreaga ţară, îi împingea necontenit spre Moldova. A trăit, în continuare, întregul calvar al războiului: ajunge cu regimentul său în zona Neajlovului, unde s-a încercat o opera­ţiune amplă de apărare a Capitalei; participă, victorios, la o primă ciocnire sângeroasă cu tmpele inamice, la Drăgăneştii de Vlaşca, „unde nemţii lui Mackensen fură bătuţi şi azvârliţi înapoi cu mari pierderi” (Ibidem, 132); a urmat episodul nefericit cu intercep­ tarea de către inamic a planurilor operaţiunilor viitoare, ceea ce a condus la căderea Bucureştilor, dar şi la o nouă rănire - mai uşoară - a lui Angelescu; ajutorul dat refu­giaţilor români, suferinţele îndurate din cauza foamei şi a frigului, îmbolnăvirea de tifos şi apoi de icter, dar şi capturarea şi dezarmarea câtorva trenuri de „trupe ruseşti bolşe- vizate”, care fuseseră trimise să atace Marele Cartier General şi să pună stăpânire pe oraş, instaurând dezordinea şi panica; trecerea Ucrainei - declarată autonomă - de par­tea Puterilor Centrale... până la Pacea de la Bucureşti (24 apr./ 7 mai 1918), cu condiţiile ei oneroase impuse de nemţi, cu demobilizarea, sub control, a opt divizii, inclusiv uni­tatea eroului, care se va întoarce la regimentul din care plecase cu ani în urmă; va ajunge din nou în Râmnicul aflat, ca întreg judeţul şi ţara, „sub atmosfera apăsătoare a ocupaţiei”, care prădaseră ţara „sistematic, timp de doi ani şi jumătate, şi pădurile tăiate fără cruţare” (Ibidem, 149); în aşteptarea unor vremuri despre care speră că vor fi mai bune, se pregăteşte să-şi continue studiile întrerupte...

Parcă voind să nu rămână nicio neclaritate sau ambiguitate asupra faptelor sale de combatant, timp de patru ani, în cea mai sângeroasă conflagraţie mondială a secolului XX, memorialistul însuşi sintetizează sentimentele de care a fost animat în tot acest timp: „Aşadar, din ideea de datorie am îmbrăcat haina militară, supunându-mă celei mai aspre discipline şi unor osteneli nesfârşite, cerând, în august 1916, să fiu trimis pe front cu primul batalion şi tot din datorie, am înfruntat fără şovăire moartea de atâtea ori şi mi-am vărsat sângele pe colinele Dobrogei şi am stat ţintuit pe paturi de spital, (...) asemenea obligaţii izvorând dintr-o inimă aprinsă şi o dragoste nesfârşită, care-şi înfige rădăcinile plăpânde în inimile noastre în cea mai fragedă vârstă a copilăriei. Adevărata dragoste de ţară nu piere niciodată, iar patriei îi suntem datori cu toată fiinţa noastră” (Ploscaru, 2015, 58). Sentimente asemănătoare îl vor determina să participe şi la cel de-Al Doilea Război Mondial; această perioadă, însă, va alcătui subiectul unui alt studiu al nostru...

 

O concluzie se impune cu puterea evidenţei: la aprecierile de Om deosebit, exce­lent Profesor şi Jurist (avocat) de o competenţă, corectitudine şi moralitate mai presus de laude, se cuvine să adăugăm şi pe aceea de autentic şi complex Erou al Primului Război Mondial”.

 

Bibliografie

Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu, Gheorghe Rădulescu, Istoria României în date, coord. Constantin C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972.

Liliana-Marinela Beu, „Cuvânt înainte” la volumul: Nicolae Angelescu, Memo­riile unui om obscur, Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005, p. 5-14.

Nicolae Angelescu, Memoriile unui om obscur, Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005.

Dr. C-tin Ploscaru, dr. Vlad-Petru Ploscaru, dr. Ştefan-Alex. Ploscaru, Nicolae Angelescu, 1894-1966. O viaţă - „între iluzii şi deziluzii”, [Râmnicu-Vâlcea], Editura Conphys, 2015.

 

Selecție din volumul «Primul Război Mondial şi Marea Unire a Românilor. 100 de ani de la intrarea României în Războiul Reîntregirii Neamului (1916-2016)», Craiova», Editura Universitaria, 2016 (coord. Eugen Petrescu, cu o prefaţă de conf univ. dr. Tudor Răţoi).

 

În conexiune cu resursa de Bibliotecă de azi, am mai publicat:

Ororile/ sordiditatea/ promiscuitatea liderilor politici din Vâlcea interbelică; martor ocular și povestitor al bătă(li)ilor dintre ,,liberali" și ,,țărăniști"- Nicolae Angelescu – la https://www.facebook.com/bibliotecivalcene/posts/pfbid0Vbi6GBficqmrDDLYbCisTKogW2VZ33iVCBqXdSVgJg1jbWfwugLUjmnvnuE1KiC5l

și, mai ales:

Pete negre din istoria noastră locală: pe fronturile din Transilvania și URSS au fost și vâlceni care au jefuit și au adus acasă - https://www.facebook.com/groups/371672101600046/posts/424532122980710/

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Duminică, 04 Decembrie 2022
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Primul Război Mondial şi Marea Unire a Românilor. 100 de ani de la intrarea României în Războiul Reîntregirii Neamului (1916-2016), Craiova, Editura Universitaria, 2016 (coord. Eugen Petrescu, cu o prefaţă de conf univ. dr. Tudor Răţoi);
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 108 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Un erou vâlcean din primul război mondial: Nicu Angelescu