Istorie Locala

Miercuri, 05 Octombrie 2022 10:22

Prima lege școlară a Statului Național Român modern/ Legea Instrucțiunii publice din 1864 Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Cărturarii din cele două Principate au impulsionat constant, nu numai dezvoltarea învăţământului public, ci şi organizarea lui pe cale legislativă, pentru a-l aşeza pe temelii solide şi pentru a-i asigura un caracter uniform şi democratic.

Ctitorii Unirii Principatelor, oameni politici progresişti şi căturari de seamă - M. Kogălniceanu, C. A. Rosetti, V. Boerescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu, V. A. Urechia, Petrache Poenaru, I. Maiorescu, Aaron Florian ş. a. - au căutat şi insistat, în anii Unirii, să dea viaţă principiilor proclamate de Revoluţia de la 1848 pe linia învăţământului, militând pentru o instrucţie egală, integrală şi gratuită pentru toţi şcolarii şi, mai ales, pentru introducerea obligativităţii învăţământului primar.

 

Animaţi de împlinirea idealului unirii şi aşezarea ţării pe un nou curs al progresului, ctitorii României Modeme au constituit fermentul polarizator pentru punerea cât mai repede în practică a ideilor generoase ale revoluţiei paşoptiste. Astfel, la 8 ianuarie 1859, C. A. Rosetti publica în ziarul „Românul” articolul „Profesia de credinţă”, prin care preconiza: „educaţia comună, gratuită, îndatoritoare şi întreagă după aptitudini şi capacităţi; largă întindere educaţiei primare, toate funcţiile şi mai cu seamă ale profesorilor să fie bine plătite şi reînălţate la demnitatea lor". La rândul său, V. Boerescu, directorul Eforiei Şcoalelor din Muntenia, declara, la serbarea împărţirii premiilor din vara anului 1859, că, după 24 Ianuarie 1859, problema învăţământului a fost ridicată „la rangul unei(a) dintre cele mai importante chestiuni de stat” (725). - citește tot - 

 

La 11 iunie 1859. M. Kogălniceanu a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să se preocupe de elaborarea unei legi a instrucţiunii publice, deoarece, în proiectul de constituţie elaborat în vara acelui an s-a formulat principiul care preciza: „Învăţătura primară este gratuită şi obligatorie pentru fiecare român. Şcoli primare se vor înfiinţa îndată în toate comunele” (726). Şi V. A. Urechia, într-un memoriu, în care arăta slaba frecvenţă a copiilor la şcolile rurale, sublinia necesitatea întocmirii „unei legi pentru obligativitatea instrucţiunii primare” (727). Tot în preajma şi vremea Unirii Principatelor, pe linia legiferării şi dezvoltării învăţământului primar a militat Eforia Şcoalelor din Muntenia - condusă în anii 1857 şi 1858 de G. Costaforu, în octombrie 1859 de V. Boerescu şi apoi de I. Maiorescu, ministrul Instrucţiunii Publice din cele două Principate şi de unii institutori şi revizori şcolari.

 

Pornind de la interesele majore ale ţării, însuşi domnitorul Al. I. Cuza sublinia, în mesajul din 6 decembrie 1859, că instrucţiunea publică trebuie pusă „la îndemâna tuturor claselor. Dacă o instrucţiune superioară cuprinzând facultăţi. . . nu este obligatorie - preciza Cuza - instrucţiunea elementară şi primară ne este neapărat necesară spre a răspândi o viaţă nouă în toată ţara”. De aceea, domnitorul accentua: „Eu ţin numaidecât ca fiecare locuitor să ştie în curând a scrie şi a citi” (728). Un gând asemănător exprima şi M. Kogălniceanu, în mai 1860 - în calitate de prim-ministru în guvernul de la Iaşi şi de ministru ad interim la Instrucţiunea Publică - când preciza: „Doresc ca în ţară, cât mai curând, să nu fie nicio comună fără şcoală şi niciun român fără să ştie a scrie şi a citi. Când vom ajunge la acest fericit moment, vom putea fi în linişte şi siguri de viitorul patriei noastre” (729).

 

Mai târziu, la 24 ianuarie 1862 - precum se ştie - se constituia unirea deplină a Principatelor, cu un singur guvern, o singură Adunare legiuitoare, o singură Capitală. Cu această ocazie, în şedinţa solemnă, Al. I. Cuza recomanda Adunării mai multe „proiecte de legi atingătoare de noua organizare a statului’”. Printre altele, în mesajul domnesc se preconiza „reorganizarea fundamentală a instrucţiunii publice, pentru a o aşeza pe baze solide, care să garanteze buna creştere morală şi intelectuală a junimii’”.

 

După mai multe dezbateri temeinice şi demersuri responsabile cu privire la proiectul Legii nstrucţiunii publice, la 24 noiembrie 1864, ministrul N. Kreţulescu - succesorul lui D. Bolintineanu -, într-un raport către Al. I. Cuza, arătând că proiectul de lege asupra instrucţiunii publice a fost discutat în Consiliul de Stat şi aprobat de guvern, îl supune la înalta „sancţiune de promulgare”, iar a doua zi - 25 noiembrie 1864 -, el decretează promulgarea legii instrucţiunii. Astfel, după patru ani de studii, dezbateri, amendamente, completări şi ajustări în conformitate cu realităţile româneşti, Legea instrucţiunii capătă viaţă, în cadrul reformelor înnoitoare din timpul domniei lui Al. I. Cuza, fiind prima lege şcolară a statului naţional român, care instaura principiile democratice ale obligativităţii şi gratuităţii învăţământului elementar.

 

Votată în Cameră la 16 martie 1864, promulgată de domnitor la 25 noiembrie şi pusă în aplicare la 1 septembrie 1865 (începând, deci, cu anul şcolar 1865-1866), prima lege de esenţă liberal-democratică în domeniul instrucţiunii a avut o mare însemnătate în ceea ce priveşte organizarea unică a învăţământului public în România. Esenţial este faptul că legea din anul 1864 a încercat să pună învăţământului public în concordanţă cu cerinţele societăţii româneşti şi cu evoluţiile similare din alte ţări europene.

 

România era, astfel, printre primele ţări din Europa - după Suedia, Norvegia şi Prusia - care au proclamat aceste principii modeme printr-o lege a învăţământului. Asemenea principii vor fi introduse şi de Austro-Ungaria - în 1868, Anglia - în 1870, Elveţia - în 1876, Italia - în 1877, Bulgaria - în 1879, Serbia şi Franţa - în 1882.

 

O importanţă deosebită a legii, referitor la efectele sale sociale şi culturale preconizate pentru societatea românească, este subliniată în mesajul domnesc adresat corpurilor legiuitoare la 6 decembrie 1864, prin care domnitorul Cuza arată că „legea instrucţiei publice introduce un larg sistem de învăţământ pentru toate clasele societăţii”. Instrucţiunea primară, plătită din fondurile de binefacere ale statului, este obligatorie şi gratuită pentru toţi copiii, de ambele sexe. Şi astfel - accentua domnitorul, exprimându-şi încrederea în eficacitatea legii - „nu mai târziu decât într-un an, pe ţoată suprafaţa României nu va mai exista un singur oraş, orăşel sau sat care să nu aibă şcoala sa, care să nu poată îndestula tânăra generaţie cu pâinea intelectuală’ („Monitorul Oficial”, nr. 274, 8 decembrie 1864, p. 1303). Cu toate că optimismul acesta a fost, parţial, infirmat de realităţile anilor următori - multe sate rămânând fără şcoală - este un fapt evident că Al. I. Cuza acorda o mare atenţie dezvoltării învăţământului, vizitând adeseori lăcaşurile de cultură, participând uneori chiar la serbările de sfârşit de an şi distribuind personal premii elevilor silitori.

 

Cu toate lacunele şi imperfecţiunile sale, legea din 1864, proclamând libertatea juridică a instrucţiei, este expresia societăţii româneşti din perioada Unirii angajată pe calea dezvoltării capitaliste şi dornică de a-şi forma cadrele necesare consolidării tânărului stat naţional. Această lege, cu unele modificări, a stat la baza învăţământului din România până la sfârşitul secolului al XlX-lea, deşi toţi miniştrii Instrucţiunii - în mod deosebit cei conservatori - au încercat s-o abroge.

Din disputele politice în privinţa obligativităţii învăţământului primar, conservatorii opinau că acest principiu - consacrat de lege - precum şi impunerea consiliilor comunale de a construi şcoli, trebuia să fie restrânse deoarece ar constitui, chipurile, o siluire a voinţei cetăţenilor. Liberalii, dimpotrivă, cereau extinderea obligativităţii şi a reţelei şcolare în toate satele şi sprijinirea de către stat a elevilor săraci, a edificării şcolilor ş.a.

 

Printre principiile şi caracteristicile generale ale Legii instrucţiunii, care au avut efecte imediate, pot fi considerate şi cele referitoare la:

• unitatea şcolii primare de la sat şi oraş, izvorâtă din uniformizarea programelor de studiu; egalitatea sexelor la învăţătură;

• consacrarea liceului unitar, în programa căruia disciplinele umaniste sunt proporţionale cu cele ştiinţifice, urmărindu-se nu specializarea elevilor, ci cultura lor generală;

• trasarea cadrului legal al şcolilor tehnico-profesionale;

• consacrarea despărţirii învăţământului superior de învăţământul mediu;

• asigurarea principiului inamovibilităţii profesorilor universitari (din păcate nu şi a celorlalte cadre didactice (cum preconizau V. Boerescu şi P. Poenaru);

• necesitatea pregătirii pedagogice a cadrelor didactice şi obligativitatea concursurilor publice pentru ocuparea posturilor din învăţământul de toate gradele (730).

 

Detaliile privind conţinutul legii din 1864, însoţite de o analiză temeinică, nu vor fi analizate aici, ci, în continuare, ne vom mărgini să adâncim doar aspectele privitoare la administrarea centrală a instrucţiunii şi la organizarea şi controlul instrucţiei primare în mediul rural.

 

În ceea ce priveşte administrarea centrală a învăţământului, se stabilea că „ministerul este autoritatea supremă’ a întregului învăţământ românesc, care îşi exercită această autoritate „prin mijlocirea Consiliului Permanent al Instrucţiunii”, alcătuit din cinci membri, numiţi de domnitor - la recomandarea ministrului - dintre profesorii cu o vechime de cinci ani sau alte persoane „care se vor fi distins în sfera instrucţiunii”. Consiliul Permanent va fi prezidat de ministru, iar în lipsa acestuia de vicepreşedinte, care era unul dintre cei cinci membri (acest organ înlocuia Consiliul Superior de Instrucţie Publică) (731)...»

 

 

Sursă fragment: Gheorghe Dumitrașcu/ «Prima lege școlară a Statului Național Român modern/ Legea Instrucțiunii publice din 1864», în «Istoria învățământului din Vâlcea în anii României Moderne 1821-1918», Editura Fântâna lui Manole 2018. 

Adresa revizorului şcolar Ion Eliade către prefectul judeţului Vâlcea, cu privire la necesitatea asigurării sprijinului primarilor comunali, în vederea aplicării Legii Instrucţiunii (24 oct. 1864)

În conexiune cu resursa publicată în urmă cu 10 ani, cu titlul «Învățământul vâlcean în perioada 1864 -1918», în online la

 https://www.istorielocala.ro/index.php/biblioteca-judeteana-antim-ivireanul-valcea/item/242-%C3%AEnv%C4%83%C8%9B%C4%83m%C3%A2ntul-v%C3%A2lcean-%C3%AEn-perioada-1864-1918.html

 

_____________

725. Dan Berindei, Cultura naţională română modernă.Bucureşti, Editura Eminescu, 1986, p. 57 şi 62-64.

726. Ilie Popescu Teiuşan, Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare româneşti. Legea instrucţiunii publice din 1864, Bucureşti, 1963, p. 32.

727.  V. A. Urechia, Şcoalele săteşti,ed. cit., p. 25 şi 132.

728. A.C.B., fond MCIP, dos. 305/1860, f. 129 şi 280-285. Cf. N Adăniloaie, Istoria învăţământului primar (1859-1918), Bucureşti, Editura Cris Book Universal, 1998, p. 45.

729.  Vezi Circulara lui M. Kogălniceanu din 14 mai 1860,în „Monitorul Oficial” al Ţării Româneşti, 27 iunie 1860.

730.  Ilie Popescu-Teiuşan, Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare româneşti. Legea instrucţiunii publice din 1864, Bucureşti, 1963, p. 59-64.

731. Ibidem; vezi N. Adăniloaie, Istoria învăţământului primar (1859-1918),ed. cit., p. 52; Anghel Manolache, Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din România,voi. II (1821-1918), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 1993, p. 224.

Informații adiționale

Citit 185 ori Ultima modificare Miercuri, 05 Octombrie 2022 11:50
Ești aici: Home Valcea Valcea Prima lege școlară a Statului Național Român modern/ Legea Instrucțiunii publice din 1864