Istorie Locala

Joi, 20 Octombrie 2022 12:37

Nicolae Angelescu/ «Memoriile unui om obscur/ fragment din ,,Ultimul an de învățământ, reangajarea și boala” Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

«...ultimul meu an în învăţământ a început sub auspicii nu tocmai favorabile. La începutul lunii septembrie 1953, se ţinuseră obişnuitele consfătuiri pedagogice de început de an şi eu avusesem însărcinarea să prezint un model de planificare a lecţiilor de limba română, de la cursul mediu. După terminarea consfătuirilor, s-au deschis cursurile şcolilor, urmând ca în primele zece zile să facem, la fiecare clasă, o recapitulare a materiei din anul precedent. În prima zi care a urmat după festivitatea obişnuită, pe când urcam scările spre a merge la clasa [a] XI[-a], mă ajunge din urmă institutorul D. Moțoc, care mă informează că o echipă întreagă de inspectori au pornit din cancelaria directorului ca să vină la mine. Mi s-a părut cam neobişnuită această inspecţie, dar am rămas foarte calm. - citește tot - 

 

De abia mă aşezasem la (1) catedră şi intrară în clasă inpectorii generali Kremer (2) şi Roşca, inspectorul local şef, directorul liceului - G. Stroescu şi adjunctul său, Constantin Gibescu. Deşi era o adevărată desfăşurare de forţe de stat major didactice, n-am dat acestui fapt nici o semnificaţie deosebită şi am inceput liniştit lecţia.

Era o clasă numeroasă, de aproape 60 de elevi, cu care nu mai lucrasem până atunci. Lecţia asupra scriitorilor Filimon, Odobescu şi Haşdeu s-a desfăşurat, însă, în cele mai bune condiţii. După terminarea orei, inspectorii m-au invitat în cancelaria directorului. Mi-au cerut caietul de planuri şi s-au consultat îndelung între ei. De asemenea, mi-au cerut şi planurile pe pătrare şi chiar planul anual, pe care, de asemenea, le-au verificat cu amănunţime.

Controlul planurilor pe pătrare şi a celui anual, chiar în prima zi de şcoală, era un lucru cu totul neobişnuit şi, de aceea, îi urmăream curios, neştiind ce vor. În cele din urmă, Kremer mi se adresează cu ton de reproş:

- Pentru care motiv ai prevăzut în planurile dumitale trei lecţii pentru scriitorul Topârceanu şi numai o lecţie pentru Ion Călugăru(l)?

Explicaţia mea că opera lui Topârceanu prezintă o mai mare valoare literară nu l-a mulţumit şi a continuat cu ton de reproş:

- Dar de ce dumneata nu ai folosit tabla în tot decursul lecţiei?

- Pentru că nu era cazul s-o folosesc, i-am răspuns liniştit. Ce să scriu pe tablă: numele unor scriitori studiaţi în anul precedent? Doar sunt la o lecţie de repetiţie de început de an, în care nu urmăresc decât să-mi dau seama cum s-au fixat în mintea elevilor anumite chestiuni mai importante în legătură cu opera acestor scriitori.

Surprins de rezistenţa şi mai ales de calmul meu, inspectorul îşi întăreşte atacul şi se încinge atunci între noi urrdialog foarte viu:

- Apoi dumneata nici n-ai lucrat cu toată clasa!

- E drept că n-am lucrat cu toată clasa. Dacă aş fi lucrat cu toţi cei 60 de elevi ai clasei, mi-ar fi trebuit un timp împătrit de cât am avut eu la dispoziţie. Am lucrat cu un număr suficient de elevi, ca să fie antrenaţi toţi şi clasa să fie tot timpul activă.

- La Odobescu nici n-ai pomenit de influenţa literaturii franceze asupra operei sale!

- Influenţă franceză asupra operei lui Odobescu?! Mă iertaţi, acest lucru abia acum îl aflu! Ştiam că acest prozator s-a format sub influenţa literaturii poporane şi s-a desăvârşit sub înrâurirea clasicismului greco-Iatin. Că a cunoscut şi literatura franceză şi că citează chiar o pagină întreagă din Gaston, e de netăgăduit. Dar tocmai scopul pe care l-a urmărit prin acest citat dovedeşte că această literatură nu era prea cunoscută la noi, din moment ce unii scriitori "se inspirau" fraudulos din ea, fară teamă că vor fi descoperiţi.

Văzând rezistenţa mea şi că nu reuşeşte să mă facă ca să-mi "însuşesc critica", inspectorul încearcă un ultim atac:

- Dumneata ai comis o foarte gravă eroare, când ai afirmat că elementul autohton a supravieţuit. O asemenea afinnaţie este în totală contradicţie cu teoria stalinistă asupra limbii.

- După câte ştiu, am replicat prompt, teoria lui Stalin se referă la ceea ce se întâmplă când două limbi intră în luptă ... Eu n-am spus că limba dacă a supravieţuit. Am fi foarte fericiţi dacă am cunoaşte măcar un singur cuvânt de origine dacică. Din nenorocire, în stadiul de astăzi al cercetărilor lingvistice, a vorbi despre graiul dacilor e ca şi cum am vorbi despre limba pe care a vorbit-o Adam în rai. Eu am vorbit de elementul etnic, ceea ce este cu totul altceva. Cât priveşte supravieţuirea acestui element, de care eu sunt convins, aceasta este teoria lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, care a susţinut această părere în studiul "Pierit-au dacii?". Deci, mă iertaţi, nu e o eroare a mea, ci o foarte gravă confuzie a d[umnea]v[oastră].

Văzând că nu o poate scoate la capăt cu mine, Kremer s-a grăbit să încheie discuţia:

- Vedeţi, noi vă comunicăm numai impresiile noastre. Nu încheiem nici un proces-verbal...

N-a trecut nici o săptămână şi a apărut un articol pe prima pagină în "Gazeta învăţătorului", cu titlul "O lecţie cum nu trebuie făcută", în care cei doi inspectori repetau aidoma bazaconiile ce-mi debitaseră şi mie.

Am pus imediat mâna pe condei şi am redactat un răspuns usturător, dar m-a convins soţia mea să renunţ:

- Ce vrei, degeaba te agiţi, fiindcă nimeni nu-ţi va publica articolul. Înţelege că nu le eşti pe plac şi ai devenit indezirabil în învăţământ! Nu te mai învenina degeaba şi evită a-ţi crea o atmosferă neplăcută la minister, tocmai acum, în preajma ieşirii la pensie!

... Şi totuşi, foarte curând, am avut două satisfacţii

Peste două săptămâni, a venit un alt inspector general, care avea, între altele şi sarcina să reorganizeze cursul seral de la liceul nostru (actualul Colegiu Alexandru Lahovari Râmnicu Vâlcea – n. V.S.). Funcţionând cu elemente nepregătite, lucrurile mergeau foarte slab şi ministerul se sesizase.

Trebuia neapărat încadrat, la cursul seral, unul dintre profesorii titulari de limba română, ai liceului. Inspectorul se găsea în mare încurcătură. Unul dintre colegi, asupra căruia căzuseră sorţii, a avut o adevărată criză de nervi şi a izbucnit în plâns, considerând aceasta ca o (adevărată) retrogradare.

M-am oferit, atunci, să trec eu la cursul seral. Inspectorul a primit aceasta cu un sentiment de uşurare şi mi-a mulţumit călduros că-l scosesem astfel din încurcătură. M-am gândit să folosesc acest moment prielnic de bună dispoziţie şi l-am întrebat:

- Domnule inspector, cât mai rămâneţi dumneavoastră în Râmnic?

- Cred că încă patru zile. Dar de ce?

- Dacă nu vă supăraţi, v-aş face o mare rugăminte: aş dori să mă inspectaţi şi pe mine la câteva ore.

-??!

Era o cerere, într-adevăr, cu totul neobişnuită şi, de aceea, inspectorul a rămas foarte mirat. Totuşi, la insistenţele mele, a primit şi a intrat, chiar în cursul acelei dimineţi, la trei clase diferite. Erau clase cu care lucrasem ani de-a rândul şi elevii erau perfect pregătiţi. Lecţiile au fost din cele mai bune ţinute de mine în cariera mea didactică, şi, când am terminat ultima oră, inspectorul a avut cele mai frumoase aprecieri.

Abia atunci i-am dezvăluit adevăratul motiv pentru care ţinusem să fiu inspectat şi i-am povestit tot ceea ce mi se întâmplase cu ceilalţi inspectori veniţi în săptămânile trecute. Inspectorul a rămas foarte impresionat şi mi-a cerut caietul cu planurile lecţiei la care asistase Kremer, precum şi celelalte planuri pe care le controlase acesta. După ce le-a examinat cu toată atenţia, mi le-a cerut să le prezinte la minister. Procesul său verbal de inspecţie caracteriza, de data aceasta, activitatea mea la catedră în modul cel mai elogios. Totuşi, din ordinul lui Kremer şi al colegului său Roşca, eu eram ţinut sub un permanent control şi supraveghere, perindându-se în fiecare săptămână pe la clasele mele, fie directorul G. Stroescu, fie subdirectorul Constantin Gibescu. Aceştia îmi fuseseră amândoi elevi altădată, dar era mare deosebire între ei sub raportul pregătirii şi al calităţii sufleteşti.

La sfârşitul celui de-al doilea pătrar, în ajunul vacanţei de Crăciun, s-a ţinut o conferinţă de analiză a muncii. Cu această ocazie, subdirectorul Constantin Gibescu a avut loialitatea şi curajul să facă, în raportul său, cele mai frumoase aprecieri asupra celor ce constatase la lecţiile mele, lucru care - se pare - nu convenea, însă, unora din colegi. De aceea, din conferinţă s-a auzit numaidecât glasul lui N. Ceauşescu:

- Bine, dar cum se împacă constatările dumitale cu cele ce a[u] scris în "Gazeta învăţătorului" tov.[arăşii] inspectori Kremer şi Roşca?

- Aceasta este realitatea şi eu nu pot să denaturez adevărul, fu răspunsul sec al subdirectorului.

Pentru edificarea colegilor mei, am voit să dau lămuriri cu privire la felul cum decursese inspecţia de la începutul anului, dar directorul a refuzat să-mi cuvântul.

Doamna Moţoc, o simplă învăţătoare, nu s-a lăsat însă timorată, ci a blamat în termeni energici asemenea procedee nedemne, ca pe de-o parte să denigrezi cu vădită rea credinţă activitatea unui profesor de valoare recunoscută, iar pe altă parte, să-i închizi gura şi să-l pui în imposibilitate să se apere.

Ultimul meu an şcolar se încheiase fără nici o altă întâmplare deosebită. Ţinusem examenele de sfârşit de an, iar în decursul lunii august - examenele de corijenţă şi cele de admitere. Mai rămăseseră de terminat examenele integrale de la clasele X-Xl. Examinasem toată ziua şi eram acum Ia ultima serie, când a venit să asiste un inspector de la regiune. Chestionarea celor patru elevi din serie a durat aproape o oră, după care am rămas cu cei din comisie, să dăm notele şi încheiem situaţia. Eram obosit şi terminarea acestui examen însemna o adevărată destindere.

De abia părăsise clasa, însă, ultimul elev, când inspectorul Sepeţeanu mi se adresează pe un ton de reproş:

- D[umnea]voastră, domnule profesor, aţi dat la analiza gramaticală chestiuni prea uşoare, iar la literatură, aţi sugerat răspunsurile candidaţilor!

Am rămas uluit şi nu-mi venea să-mi cred urechilor. Fusesem inspectat de mulţi inspectori în decursul celor 34 de ani de carieră didactică, dar nici unul nu-şi permisese să-mi spună asemenea lucruri şi încă pe un asemenea ton. Şi acum, tinerelul acesta, cu trei-patru ani în urmă - elev pe băncile Şcolii Normale - devenit şi el peste noapte organ de control şi cerber al învăţământului, mă privea cu severitate şi mă executa fără cruţare! Prefăcându-mă că sunt foarte afectat de observaţiile sale, i-am răspuns:

- Vedeţi, domnule inspector, după umila mea părere, eu cred că întrebările pe care le-am pus nu sunt nici grele, dar nici prea uşoare. Altădată, gramatica se făcea numai în cursul inferior, pe când acum suntem siliţi s-o facem şi în tot cursul superior al liceului, ba chiar şi la facultate. Ministerul cunoaşte această situaţie şi ne-a indicat, în instrucţiunile sale, ce fel de întrebări să punem. La alcătuirea chestionarului de examen, eu m-am orientat după aceste instrucţiuni. Fireşte, ca la orice examen, unora le-au căzut la sorţi chestiuni mai grele, altora, mai uşoare. În tot cazul, nu chiar aşa de uşoare şi sunt sigur că dacă d[umnea]v[oastră] aţi fi luat loc pe scaun alături de elevi şi dacă aţi fi fost obligat să-mi răspundeţi la aceleaşi întrebări, mă îndoiesc că v-aţi fi putut descurca mai bine decât ei.

Inspectorul a rămas încremenit de contrastul între înfăţişarea mea umilă şi adevărurile crude cu care-i biciuiam o purtare nesocotită. Şi continuând:

- În privinţa observaţiei dumneavoastră că am sugerat răspunsurile elevilor, chestiunea aceasta are nevoie de o lămurire: cred că sunteţi de acord cu mine că un examinator trebuie să nu piardă nici un moment din vedere [faptul] că se poate adesea găsi în prezenţa unui candidat emoţionat, surmenat, flămând etc. care, atunci când i se pune o întrebare, poate să aibă o lipsă de memorie sau să rămână puţin dezorientat. Profesorul, care e pus să-i constate pregătirea reală, nu să urmărească neîndurat o biată pradă, e dator - în asemenea cazuri - să intervină şi să-i pună o întrebare ajutătoare. Poate că aceasta nu-i ajută şi atunci îi pune o a doua întrebare, o a treia etc. Numai dacă se convinge că un candidat nu cunoaşte chestiunea şi orice stăruinţă e zadarnică, atunci, fireşte, e în drept să treacă la altă chestiune, la care se poate întâmpla acelaşi lucru. Prin urmare, a pune întrebări ajutătoare, nu înseamnă a sugera răspunsuri. Eu aşa am învăţat când a trebuit să învăţ, în tinereţea mea, aceste lucruri şi am crezut - până acum - că aceasta e datoria unui examinator care are în el un pic de omenie şi o formaţie de adevărat profesor! Totuşi, domnule inspector, ţin să vă mulţumesc mult pentru observaţiile dumneavoastră, mai ales că de-acum înainte voi avea destul răgaz să reflectez asupra lor.

-??!

- Da, am încheiat eu, fiindcă acesta a fost ultimul meu an şcolar, ultimul examen ţinut de mine şi ultima serie pe care am mai examinat-o în cariera mea. Am împlinit limita de vârstă şi, peste câteva zile, urmează să fiu pensionat. De aceea, regret nespus că n-am avut parte de "luminile" d[umnea]v[oastră] la începutul carierei mele şi că primesc îndrumările tocmai acum, când părăsesc învăţământul.

Nu ştiu dacă a simţit lecţia piperată ce-i servisem, dar imprudentul inspector s-a strecurat uşor afară şi a plecat foarte aferat.

1 septembrie 1954 bătea la uşă şi, din această zi, trebuia să încep o nouă viaţă.

Timp de câteva zile, mă bucurasem că, în fine, voi beneficia şi eu, de-acum, de o odihnă bine meritată. Fusesem robul profesiunilor mele şi desfaşurasem tot timpul o activitate neîntreruptă. Nu cunoscusem nici o clipă ce înseamnă odihna şi vacanţele fuseseră totdeauna prilej de muncă, mai intensă chiar decât în restul anului. N-avusesem timp să simt cum îmi trece viaţa şi acum, dintr-odată, iată-mă la capătul drumului.

Nu mă preocupasem, până atunci, ce drepturi voi avea ca pensionar şi nu studiasem niciodată legea pensiilor. Îmi închipuiam că voi avea un minim necesar existenţei, care să-mi permită să duc o viaţă demnă şi la adăpost de nevoile materiale. Trebuia, totuşi, să mă interesez şi ce situaţie voi avea ca pensionar, mai ales că şi leafa ce-o primisem până atunci, abia îmi ajungea, deşi duceam o viaţă foarte sobră.

Studiind legea pensiilor, spre marea mea îngrijorare, am constatat că urma să primesc ca pensie, după 34 de ani de muncă, o sumă foarte mică, cu care era imposibil să fac faţă nevoilor existenţei, oricâte economii aş face. Nu era altă soluţie, decât să continui munca, mai ales că legea pensiilor îmi da acest drept.

Temerile mele de ziua de mâine s-au liniştit complet, când mi s-a spus, la Secţia de învăţământ, să înaintez de urgenţă formele de pensie, fiindcă voi fi menţinut mai departe în învăţământ, la 1/2 de catedră. Aceeaşi asigurare îmi dăduseră directorul şi adjunctul liceului, astfel că eram cât se poate de mulţumit şi-mi recăpătasem toată liniştea sufletească. Dându-mi-se o jumătate de catedră, recuperam astfel ce pierdeam prin pensionare. În plus, reducându-mi-se timpul de lucru în şcoală, voi avea de acum mai mult răgaz să mă ocup de scrierile mele.

...Sosi şi ziua de 31 august 1954. Cu două zile înainte, întrebasem pe directorul adjunct dacă s-a hotărât ceva cu încadrarea mea pentru noul an şcolar şi domnia sa îmi răspunsese că nu mi se va putea da o jumătate de catedră, dar că mi se vor putea da, în mod sigur, ore la o clasă. Era foarte puţin şi mi se încurcau toate socotelile, dar, totuşi, eram nevoit să primesc şi această soluţie.

Pe la prânz, un servitor al liceului mi-a adus o convocare pentru conferința ce urma să aibă loc în după-amiaza acelei zile. La ora fixată, m-am îndreptat spre liceu, foarte mulţumit şi convins că sunt încadrat. Directorul a deschis conferinţa, a anunţat ordinea de zi, a citit câteva dispoziţii în legătură cu pregătirea noului an şcolar, după care a adus la cunoştinţa profesorilor încadrările pentru noul an şcolar. Numele meu nu fusese încă menţionat. M-am gândit atunci care a putut să fie rostul convocării mele şi căutam să-i găsesc o justificare. Poate că n-a fost posibil să fiu încadrat, din lipsă de locuri, însă, totuşi, am fost şi eu un stâlp la această şcoală timp de atâtea decenii şi tradiţia cere ca, în asemenea ocazii, să se spună câteva cuvinte amabile profesorului care pleacă, îmi dam seama [însă] că prezenţa mea e ignorată cu totul.

S-au mai discutat apoi câteva chestiuni în vederea deschiderii cursurilor, până aproape de orele 8 p. m., când văd pe directorul G. Stroescu că se ridici grav. Mă gândeam că acum va aduce la cunoştinţa profesorilor pensionarea mea şi speram că, poate, îmi va face şi mie surpriza plăcută vestindu-mi că voi continua să funcţionez şi în noul an şcolar.

- D[omni]lor, cu aceasta, fiind epuizată ordinea de zi, declar conferinţa închisă!

La aceste cuvinte ale directorului, profesorii s-au ridicat unul câte unul de la locurile lor şi fiecare s-a grăbit să-şi ia pălăria şi să plece. Nebăgat în seamă de nimeni, umilit şi cu obrajii calzi de ruşine, eu rămăsesem încremenit pe scaunul meu. Bine, dar pentru ce am mai fost convocat? - mă întrebam singur. Reflectând însă puţin, am avut şi răspunsul. Până la orele 12 noaptea, era încă ziua de 31 august, ultima zi a unei luni pentru care primisem salariu, eram deci obligat să răspund la toate chemările ce se fac salariaţilor.

Acum, eram lămurit. M-am ridicat şi eu de pe scaun, m-am strecurat cel din urmă pe uşa cancelariei, m-am abătut o clipă pe la secretariat, unde mi-am luat ziua bună de la personalul administrativ şi am ieşit pe poarta liceului cu hotărârea fermă să nu mai calc niciodată într-o instituţie care nu ştiuse să mă preţuiască şi care suferisem o jignire atât de crudă.

În decursul timpului, dăruisem liceului sume importante de bani, din care să se distribuie premii elevilor merituoşi. De asemenea, neavând copii, spusesem prin testament ca să revină liceului nuda proprietate asupra întregii mele averi imobile, iar baroului îi lăsasem toată valoroasa mea bibliotecă juridică.

Rănit în suflet de felul cum fusesem tratat, am anulat fără ezitare acest testament. Într-adevăr, gesturile de dărnicie pe care le facem în avânturile noastre generoase pornesc dintr-un sentiment de solidaritate cu cercurile sociale în care am activat şi pe care le instituim beneficiare. Această solidaritate presupune înţelegerea şi aprecierea unor asemenea gesturi, care nu izvorăsc nici dintr-un sentiment de datorie abstractă, nici dintr-un altruism deplasat. De altfel, avusesem chiar la liceu un exemplu edificator de nepăsare şi lipsă de grijă ce se arată pentru avutul ce se dăruieşte instituţiilor noastre de către diferiţi donatori generoşi. Lucrări de artă de mare valoare, care formau "Muzeul Capelleanu", strânse cu atâta trudă de donatoare, s-au risipit şi s-au prăpădit cu uşurinţă şi inconştienţă numai în câţiva ani...

Înţelegeam că pensia ce-o voi primi nu-mi poate asigura nevoile existenţei, ci ea va avea mai mult caracterul unui ajutor. Trebuia deci să muncesc mai departe, cât timp mă vor mai ţine puterile, pentru ca să-mi asigur existenţa mea şi a familiei mele. Am pornit, deci, în căutare de lucru.

Aflasem că la Şcoala de Geniu sunt libere şi ore de limba română. Şcoala era puţin cam departe, dar totuşi, aceasta era o soluţie acceptabilă. Eram convins că nu voi avea nici o greutate să obţin ore, mai ales că la această şcoală era comandant colonelul (3) Popescu, un fost elev al meu, care-mi arătase totdeauna semne exterioare de preţuire exagerată.

M-am îndreptat, deci, spre Şcoala de Geniu, plin de speranţă, şi l-am rugat pe portar să mă anunţe domnului colonel. Răspunsul a fost să aştept. Când, după mai bine de o oră, am fost în fine primit şi introdus în cabinetul său şi i-am expus scopul venirii mele, fostul meu elev s-a arătat plin de solicitudine:

- Fiţi sigur, domnule profesor, că în maxim trei-patru zile, veţi primi răspunsul nostru!

Am aşteptat, însă, zadarnic acest răspuns, care n-a mai venit niciodată. De atunci, m-am mai întâlnit de câteva ori cu bravul colonel, care continuă să mă salute cu acelaşi zâmbet afabil. Ah! Cât sunt de amăgitoare zâmbetele acestea false, pe care atâţia ştiu să le folosească cu o artă desăvârşită, ca să producă o impresie favorabilă asupra celor care au naivitatea să se ia după aparenţe, izbutind să le câştige bunăvoinţa şi să-şi croiască astfel cu uşurinţă un drum în viaţă!

La fel am bătut drumul zadarnic la Şcoala Comercială, unde acum era director tot un fost elev al meu, domnul (4) Purcărescu. Era, deci, limpede că nu voi mai putea câştiga existenţa din învăţământ, ci trebuie să-mi caut o altă ocupaţie. Dar ce? Cunoşteam bine câteva limbi străine şi mă gândeam că putea găsi o întrebuinţare ca traducător. Fără să mai stau pe gânduri, am sunat la Academie şi la Editura de Stat, oferindu-mi serviciile. De asemenea, am făcut apel călduros şi la fostul meu elev, Rădulescu-Cerna (5), scriitor şi consilier cultural al Patriarhiei, care avea mari posibilităţi în această direcţie şi în care îmi pusesem multă nădejde. N-am primit, însă, nici un răspuns la demersurile mele repetate, făcute pe lângă edituri, iar fostul meu elev nu s-a învrednicit cu răspuns, deşi până atunci, ori de câte ori avea drum prin Râmnic, nu pierduse nicio ocazie să mă întâlnească şi să-mi arate o deosebită afecţiune. Dobândeam acum o nouă experienţă şi mă iniţiam într-o filozofie a vieţii, având numai regretul că abia acum, la bătrâneţe, începusem să înţeleg câte ceva din tainele insondabile ale sufletului omenesc.

Dar totuşi, o ocupaţie trebuia să-mi găsesc, fiindcă zilele treceau şi în casa mea începuse să se facă simţită lipsa. Dacă aş fi fost tânăr şi în deplinătatea puterilor mele fizice, n-ar fi fost nici o greutate. Pe când aşa, posibilităţile mele erau limitate. Munca intelectuală pentru care mă pregătisem o viaţă întreagă n-avea nici o căutare. În vasta operă de construire a socialismului, care începuse pe tot cuprinsul ţării, se plasa cu uşurinţă oricine cunoştea o meserie manuală: zidar, dulgher, tâmplar, strungar, mecanic etc. De ce folos ar fi fost, însă, pe nenumăratele şantiere, cunoştinţele mele filologice şi ce întrebuințări mi s-ar fi putut da?

În aceste momente, am reflectat mult la sistemul greşit al şcolii noastre secundare din trecut, de a da elevului o pregătire exclusiv intelectuală, lăsându-l cu totul dezarmat în lupta aprigă a vieţii. Dacă aş fi cunoscut şi o meserie, chiar împletitul rogojinilor, acum aş fi putut trăi. Pe când aşa, cine are nevoie de cunoştinţele mele de latină şi pe cine să mai intereseze istoria limbii române, viaţa şi operele scriitorilor din literatura noastră veche şi modernă? Un asemenea învăţământ e lux inutil şi fără mare folos pentru societate. Şi totuş[i], cunoșteam bine o profesiune practică, indispensabilă şi în aceste vremuri noi: avocatura. Această profesiune, pe care o exercitasem decenii întregi, mi-era, de a de-acum înainte, interzisă. În barou nu mai puteam intra, mai ales că împlinisem vârsta de 60 de ani.

Iată, (însă) că mi se iveşte pe neaşteptate o posibilitate să-mi reiau ocupaţile juridice, de astă dată nu însă ca avocat, cum aş fi dorit eu, ci ca simplu jurisconsult. În urma promulgării unei noi legi a avocaţilor, din....(6) care crea incompatibilitate între avocatură şi funcţia de jurisconsult, postul pe care îl ocupase ani de-a rândul avocatul Paul Angelescu la Sf. Episcopie, a devenit vacant, prin optarea domniei sale pentru avocatură. Preasfinţitul Iosif se găsea atunci în concediu la Mănăstirea Stănişoara. Eu nu-l cunoşteam şi, înainte de a solicita acest post, am auzit că e bine să mă prezint Preasfinţiei Sale. În acest scop, într-o frumoasă dimineaţă de septembrie, am sosit la Mănăstirea Turnu, de unde am pornit mai departe spre Mănăstirea Stânişoara. După vreo oră şi jumătate, am ajuns, tocmai când Preasfinţitul plecase, însoţit de doctorul Angelescu de la Institutul Parhon, să-şi facă plimbarea obişnuită. M-am îndreptat şi eu în direcţia care mi se indicase de domnul Drăghici, economul Mănăstirii. Văzându-mă că vin pe potecă în urma sa, Preasfinţitul s-a întors de câteva ori şi, în cele din urmă, s-a apropiat să vadă cine sunt şi ce doresc. Mi s-a părut un om cu înfăţişare aspră şi, de aceea, am chibzuit că nu e nimerit să-i spun motivul venirii mele. M-am mărginit să-i spun că, fiind în vizită la Mănăstirea Turnu şi aflând că Preasfinţia Sa se găseşte aici, am venit să-l salut şi să-i prezint omagiile mele. Mă cunoştea după nume şi, ajunşi pe înălţimea unde obişnuia să posească în fiecare dimineaţă, m-a invitat să iau şi eu loc pe cerga pe care o așternuse pe iarbă însoţitorul său. Convorbirea s-a purtat asupra unor subiecte variate. Doctorul Angelescu era un om tăcut, dar Preasfinţitul Iosif era vorbăreţ, om de societate şi cu maniere alese. După o oră, mi-am luat ziua bună şi m-am înpoiat la Râmnic, fără să fi isprăvit nimic.

Peste câteva zile, aflând că Preasfinţitul se întorsese la Râmnic, am făcut cerere formală de numire în post. Soluţionarea cererii mele a rămas, însă, multă vreme în suspensie. Sf. Episcopie nu mă numea înainte de a face dovada că sunt jurisconsult, iar Colegiul de la Piteşti, pentru a mă admite ca jurisconsult, îmi cerea să fac dovada că mi s-a încredinţat acest post de către Episcopie. În cele din urmă, am reuşit să fiu numit pe data de 1 octombrie 1954, dar nu înainte de a fi supus la anumite probe de ...capacitate.

Se întâmplaseră tocmai atunci nişte grave nereguli băneşti la Protoieria R.[âmnicu] Vâlcea şi cazul preotului defraudator, C. Boiangiu, produsese multă vâlvă în oraş. Pentru a se documenta şi, totodată, spre a-mi pune la încercare priceperea, Preasfinţitul mi-a cerut să-i fac un referat scris asupra situaţiei juridice în legătură cu acest caz. Erau chestiuni de drept elementare şi, deşi întrerupsesem cariera mea juridică de peste şapte ani de zile, nu am avut nici o dificultate ca să alcătuiesc şi să-i prezint imediat referatul cerut.

În urma acestei verificări, mi s-a înmânat ordinul de numire, atrăgându-mi-se atenţia, însă, că definitivarea numirii mele va depinde şi de avizul cadrelor politice, precum şi de recunoaşterea Ministerului Cultelor, ca autoritate tutelară. Părintele vicar Ghermano Dineaţă mi-a pus în vedere obligaţiile de serviciu, mi-a cerut să depun muncă şi a ţinut să-mi atragă atenţia că nu va tolera să se repete şi cu mine ceea ce i se întâmplase cu predecesorul meu, de care se vedea că este profund nemulţumit. Şi astfel, am devenit slujbaş la Sf. Episcopie a Râmnicului şi Argeşului.

La prima audienţă de serviciu, Preasfinţitul m-a primit ca pe un simplu funcţionar, spunându-mi, fără posibilitate de echivoc, că acestea vor fi pe viitor relaţiile dintre noi. Din partea mea, nici nu doream să fie altele şi eram foarte mulţumit că aveam, de-acum, o pâine asigurată. Trecutul meu nu mai interesa. El nu-mi crea nici un avantaj, după cum nu-mi punea nici o piedică. Era ca şi cum, de-aci înainte, trebuia să-mi încep viaţa. Căutam să mă depersonalizez şi să nu mai fiu decât o simplă rotiţă într-un angrenaj complex, care-şi îndeplin modestul său rost. Cu cât mai umil, deci, cu cât mai nebăgat în seamă şi obscur, cu atât mai bine! Cu 34 de ani în urmă, fusesem - câteva luni - verificator statistica judiciară, în serviciul condus de E. Decuseară. Nu-mi plăcuse viaţa de funcţionar, care te ţintuieşte pe scaun şi-ţi închide orizonturile. Şi totuşi, se vede că mi-a fost scris să revin tot la o asemenea viaţă!... Nu ştiam cum voi putea faţă, la început, obligaţiilor de serviciu, fiindcă legislaţia suferise transformări în anii din urmă şi, în afară de aceasta, trebuia să mă familiarizez mai repede cu legiuirile bisericeşti şi cu specificul instituţiei. Cu o temeinică pregătire din anii mei de profesie şi deprins cu munca şi ordinea, n-am avut nicio greutate şi, de la început, referatele mele au atras atenţia Preasfinţitului, studiul temeinic al fiecărui caz, prin precizia şi justeţea soluţiilor propuse.

Când am venit la Sf. Episcopie, se aştepta vizita ministrului Cultelor şi se făceau, în acelaşi timp, pregătiri febrile pentru primirea unei delegaţii mari ierarhi ai Bisericii bulgare, în frunte cu patriarhul. Ministrul Petre Constantinescu-laşi (7) a sosit pe la jumătatea lunii octombrie. A fost primit solemn de Preasfinţitul Iosif, care i-a prezentat pe toţi stareţii şi stareţele mănăstirilor apoi pe funcţionarii şi lucrătorii Centrului Eparhial. Când a voit să mă prezinte și pe mine, am spus zâmbind:

- Eu cunosc pe domnul ministru. Altădată am fost prieteni buni...

Ministrul s-a oprit surprins şi m-a privit o clipă întrebător.

- Am fost camarazi în Şcoala Militară, în aceeaşi companie şi în același pluton, al lui Jack Popescu, am precizat eu.

Petrache, cum îi spuneam pe atunci, şi-a adus numaidecât aminte de mine și s-a bucurat mult că mă revede. La masa care a urmat, fireşte, am fost invitat şi eu. Faptul că eram un prieten din tinereţe al ministrului mi-a înlesnit şi accelerarea formalităţilor de recunoaştere din partea cadrelor politice şi a Ministerului.

Apropiata sosire a delegaţiei de înalţi clerici bulgari dădea şi ea destule preocupări conducerii Sf. Episcopii. Consilierii eparhiali ar fi dorit să alcătuiască, cu acest prilej, o lucrare privind raporturile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Bulgară, pe care să i-o ofere patriarhului. Preotul M. Marian, profesor de istorie, căruia i se dăduse această sarcină, întâmpina mari dificultăți la alcătuirea lucrării. Văzând aceasta, m-am oferit să-l scot din încurcătură izbutind ca numai în decurs de trei săptămâni să alcătuiesc o lucrare închegată şi destul de cuprinzătoare. Citind-o, Preasfinţitul Iosif a rămas foarte mulţumit şi a fost plăcut surprins de pregătirea mea. Aflând că mă preocupă lucrările în legătură cu trecutul, şi-a exprimat dorinţa să alcătuiesc, tot în vederea acestei vizite, un ghid istoric al bisericilor din oraş şi al câtorva mănăstiri. M-am pus pe lucru cu râvnă şi, în câteva zile, am terminat şi acest ghid, care a fost și el mult apreciat.

Viaţa pe care o duceam la Episcopie era cu totul pe placul meu şi mă stimula în preocupările mele istorice. Mă găseam la sediul celei mai vechi şi mai importante eparhii din ţară şi pretutindeni eram înconjurat de urme ale trecutului, în plus, aveam la îndemână o bogată bibliotecă, cu numeroase lucrări istorice, în care puteam găsi informaţii preţioase pentru lucrările mele. Îndatoririle serviciului meu mi-au impus şi unele deplasări la mănăstiri, dintre care pe unele le revedeam, iar pe altele le cunoşteam abia acum. Am avut astfel ocazia să-mi iau multe note şi să strâng un material destul de bogat, pe care aveam să-l folosesc în lucrările mele. Acum aveam să cunosc îndeaproape şi viaţa Bisericii.

Faţă de preoţi, am avut întotdeauna un sentiment de respect, iar în Biserică am văzut nu numai o instituţie divină, dar şi însăşi temelia pe care s-a clădit întregul nostru edificiu naţional. În casa părintească, trăisem într-o atmosferă de evlavie şi de respect al lucrurilor sfinte şi aceeaşi credinţă curată dăinuia şi în viaţa mea familială. Puiţa (soția autorului – n. V.S. ) era nelipsită de la toate slujbele religioase şi, pentru ea, rugăciunea ajunsese, cu timpul, o trebuinţă sufletească de tot momentul. O priveam înduioşat cum se cufundă în rugăciune şi eram mişcat de credinţa puternică în care-şi găsea mângâiere în restrişte şi care-i da cel mai puternic reazem în viaţă. Văzându-i evlavia adâncă şi cât de fierbinte se ruga, simţeam că ni se transmite şi mie ceva din credinţa ei curată.

De câte ori treceam seara prin faţa bisericii "Maica Domnului", care fusese biserica copilăriei mele, eram mulţumit să văd aici totdeauna luminile aprinse şi pe preot permanent prezent, făcând slujbe, cântând şi miruind pe credincioşi. Era parcă o perpetuare a vieţii bisericeşti din vremea bătrânilor preoţi Grigore Hartofilax şi Niţă Ceculescu, pe care-i apucasem la această biserică în vremea copilăriei mele. Intram smerit şi mă închinam la altar şi la vechile icoane, ca în vremea când mama mă purta de mână prin faţa lor. De asemenea, nu începeam niciodată lucrul la biroul meu, înainte de a face o scurtă rugăciune în catedrala Sf. Episcopii. Când intram în dimineţile de toamnă, atunci când se îngâna ziua cu noaptea, lumina slabă a candel[el]or răspândea în interiorul bisericii şi pe chipurile sfinţilor, o lumină de mister. După aceste scurte clipe de reculegere şi oe înălţare a gândului către Dumnezeu, ieşeam cu sufletul împăcat şi simţeam totdeauna că mi se coboară în suflet o pace deplină.

Din nenorocire, după ce am ajuns să cunosc îndeaproape pe slujitorii altarului şi multe din realităţile Bisericii, am fost adânc turburat, credinţa mi-a scăzut, iar în suflet mi s-a produs un gol pe care nimic nu-l mai poate umple. Se adevereau şi în privinţa mea cuvintele poetului:

„Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici/ Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,/ Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas,/ Abia conture triste şi umbre au rămas... " ...»

Sursa: Nicolae Angelescu/ «Memoriile unui om obscur»/ Ediție critică de Ion Soare și Liliana-Marinela Beu, Editura Adrianso Râmnicu Vâlcea 2005/ fragment din <Ultimul an de învățământ, reangajarea și boala>

Originalul în PDF și în flip.

 

 

____________

1. În priginal ”pe”

2. În continuare, întrucât autorul se dovedește inconsecvent, scriind numele și cu ”C”, am unifica grafia cu ”K”

3,4. La prenume, loc alb

5. Cerna-Rădulescu, Alexandru - https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Cerna-R%C4%83dulescu  

6. Loc alb

7. Constantinescu-Iași, Petre - https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Constantinescu-Ia%C8%99i 

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Joi, 09 Februarie 2023
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Nicolae Angelescu/ «Memoriile unui om obscur»/ Ediție critică de Ion Soare și Liliana-Marinela Beu, Editura Adrianso Râmnicu Vâlcea 2005
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Resurse utile
Citit 397 ori Ultima modificare Joi, 20 Octombrie 2022 13:29
Ești aici: Home Valcea Valcea Nicolae Angelescu/ «Memoriile unui om obscur/ fragment din ,,Ultimul an de învățământ, reangajarea și boala”