Istorie Locala

Joi, 17 Noiembrie 2022 10:25

Refugiații polonezi în România - anii 1939-1945/ selecții privind (în special) Vâlcea/ Oltenia Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Căpitan Stanislaw Czerepinski: Imediat după Vâlcea munţii se apropie din două părţi de calea ferată, iar pe mijloc curge zgomotos râul Olt, după această îngustare însă se deschide o vale largă, foarte însorită, cu o lungime de aproximativ 8 kilometri. De ambele părţi dealuri abrupte, acoperite de păduri de fag. Această vale se termină tot cu un gât îngust imediat după staţia Jiblea, care este gara pentru orăşelul Călimăneşti, aflat la o distanţă de aproximativ 3 kilometri de staţia de cale ferată.

Sosirea noastră era aşteptată de toate mijloacele de transport de care dispuneau ambele orăşele, situate pe malurile opuse ale râului. Era aşadar plin de căruţe la care erau înhămaţi boi suri cu coame lungi sau căluţi mici şi slăbănogi, precum şi cărucioare trase de oameni. Odată cu sosirea trenului cu refugiaţi au răsunat în stil răsăritean strigăte prelungi, chemări, târguiri. Venise de asemenea la gară o mulţime de ţărani care îşi ofereau serviciile la căratul bagajelor.

Călimăneşti este o localitate balneoclimaterică şi locuitorii sunt obişnuiţi să ceară de la pacienţi preţuri piperate. Preţul pentru camerele în pensiuni şi hoteluri oscila de la 40 la 60 lei pe zi. 0 cameră amenajată într-o vilă modestă costa 25-35 lei pe zi.

Viaţa noastră, de îndată ce am sosit la Lagărul pentru Ofiţerii Polonezi Internaţi la Călimăneşti (28 septembrie 1939 - alte grupuri au ajuns mai devreme aici) a fost organizată bine. Se făceau apeluri zilnice, dimineaţa, în parcul balnear din faţa hotelului „Călimăneşti”. A fost instituit un comandament polonez al lagărului, răspunzător cu ordinea în faţa autorităţilor române. Comandamentul polonez era organul care mijlocea între Ambasada Polonă din Bucureşti şi comandamentul român. (Călimăneşti, octombrie 1939)

&&&

Preot Franciszek Ringwelski: Ne-au strâns aici peste o mie, de la maior la colonel. Sunt şi preoţii: subloc. [Jan] Szymala, maior [Konstanty] Poglodek, maior [Leon) Harkavy de rit greco-catolic şi capelanul în rezervă [Jozef] Wencki din Pomorze.

Organizăm munca pastorală. Construim într-o sală mare un altar, unde celebrăm pe rând şi rostim predici. Frecvenţa este aproape 100%. Vin în fiecare duminică şi cei care cel mult luau parte la liturghia în aer liber cu ocazia sărbătoririi zilei naţionale. Câţi preoţi, atâtea liturghii şi fiecare îşi ţine predica „sa”. Se spun câteodată cuvinte grele, mai ales preotul maior Pogodek biciuieşte, dezvelind tabloul „religiozităţii poloneze şi a catolicismului polonez în sferele militare”.

Călimăneşti, octombrie 1939

&&&

Colonel Bohdan Hulewicz: Comandantul polonez al lagărului de ofiţeri a devenit col. dipl. la pensie [Stanislaw] Rotarski. Această numire (ca toate pe care le mijlocea ataşatul militar polonez la Bucureşti, maiorul Tadeusz Zakrzewski) nu era lipsită de iz politic. Colonelul Rotarski era cunoscut în rândul armatei ca adversar al mareşalului Pilsudski şi adept al generalului Sikorski care se afla atunci în Franţa.

Românii au înaintat încă de la început problema semnării de către ofiţerii polonezi a declaraţiilor solemne de renunţare la continuarea luptei cu nemţii. Regulamentul militar polonez interzicea în mod categoric depunerea unei astfel de declaraţii în cazul internării sau în cazul când un ofiţer ajungea în prizoneriat. Românii acţionau în mod vizibil sub presiunea ambasadorului german la Bucureşti, ne ademeneau şi ne ispiteau cu perspectiva instalării comode, iar în caz de refuz ameninţau cu băgarea în lagăr, după sârma ghimpată.

La puţin timp după aceea comandantul român a cerut, în cadrul unei adunări generale, un răspuns clar. „Cine refuză semnarea declaraţiei, să facă un pas înainte!"- şi-a încheiat apelul. Un rând compact face câţiva paşi în direcţia românului care a trebuit să se retragă chiar.

Cu semnarea declaraţiei au fost de acord doi ofiţeri la un număr total de o mie.

Călimăneşti, octombrie 1939

&&&

 

Colonel Bohdan Hulewicz: Localitatea Călimăneşti se întinde ca o centură lungă de-a lungul şoselei Sibiu-Slatina. Dinspre partea de est este înconjurată de râul repede Olt, dinspre vest un lanţ de munţi înalţi, sălbatici, împăduriţi; peste râu, către regiunea Călimăneşti, duceau două poduri. Mijlocul era atât de îngust, încât păzirea ofiţerilor polonezi şi împiedicarea evadărilor nu reprezenta pentru colonelul jandarmeriei române niciun fel de greutate, mai ales că dispunea de un personal îndeajuns de mare.

Cu toate acestea, se pare că Alexandru Macedon a spus-o, nu există vreo fortăreaţă care să reziste în faţa măgarului încărcat cu un sac de aur, aşadar cum să nu fie posibilă cumpărarea unui ofiţer al jandarmeriei române? Astfel, aproape din prima zi, comandantul polonez, cu acordul tacit al comandantului român şi în schimbul unei taxe speciale, evacua ofiţerii strict conform ordinelor primite de la Paris de la generalul Sikorski - prin intermediul ataşatului militar polonez de la Bucureşti. A fost evacuat un număr stabilit cu comandantul român, plătindu-se pentru fiecare în parte.

Atunci când colonelul jandarmeriei române a crescut preţul pe cap de evacuat, au fost eliberaţi - fără ştirea şi voinţa lui - un număr dublu de ofiţeri şi asta zi de zi, până când s-a înmuiat şi şi-a redus pretenţiile. Evacuarea noastră a fost costisitoare. Toţi ofiţerii polonezi s-au impozitat în acest scop în mod solidar, benevol. Mai târziu aceşti bani nu au mai fost îndeajuns, a trebuit să se recurgă la echipamentul de stat, în primul rând la maşini, cu ajutorul cărora erau cumpăraţi demnitarii români.

Ofiţerul polonez chemat să plece în Franţa trebuia să aibă îmbrăcăminte civilă, iar pentru că nu o aveam cu noi, trebuia să o coasem la faţa locului. La Călimăneşti nu existau croitori şi nici magazine cu materiale. Un croitor de la Sibiu putea fi adus numai cu acordul comandantului român. Fiecare ofiţer, care dădea comandă să-i fie cusute haine, trebuia să îi plătească şi acestuia.

Călimăneşti, octombrie 1939

 

&&&

Soldat Teofil Bielinski: După câteva zile de pribegie am ajuns la lagărul de la Târgu Jiu, unde am fost internaţi. La început ne-au cazat în grajduri, după care ne-am construit barăci pe un teren mlăştinos şi dăinuiam aici cu sentimente amestecate; unii - cu dorinţa de a se elibera cât mai repede, alţii - mai ales cei în vârstă, resemnaţi - aşteptau ce le aduce ziua de mâine.

Condiţiile de aici erau foarte grele, câte 250 de soldaţi într-o baracă, dormitul pe priciuri fără saltele de paie, mâncare sărăcăcioasă. Igiena personală şi condiţiile sanitare foarte proaste, majoritatea soldaţilor se gândeau să fugă cât mai repede.

[...]

Pe parcursul construirii barăcilor românii i-au concentrat pe soldaţii noştrii din diferite locuri, astfel încât într-un final am ajuns în jur de 10 mii. Acest număr a scăzut în scurt timp până la 8 mii, deoarece compatrioţii noştrii se evaporau în diverse moduri. Însuşi colonelul [comandantul român, col. Dumitrescu], comandantul lagărului, spunea că nu ar garanta nimic nimănui, întrucât dacă un polonez ar fi băgat într-un sac solid, plombat şi păzit de câţiva soldaţi bine înarmaţi, a doua zi sacul cu siguranţă ar fi gol. Însuşi colonelul a aflat mai târziu că, în fiecare zi, plecând spre oraş, scotea cu el un soldat de-al nostru, ascuns de şoferul lui în portbagaj.

Târgu Jiu, octombrie

 

&&&

Sublocotenent Waclaw Orzechowski: Din această lipsă de activitate rezultau diferite conflicte între soldaţii noştri şi cei români. Comandamentul român îi pedepsea pe soldaţi, pe ai lor şi pe ai noştrii, pentru diferite încălcări prin metoda dulapului. Aceasta consta în închiderea delincventului într-un dulap, pentru o zi întreagă. Pedepsitul, neputând să se aşeze, trebuia să stea în acel dulap preţ de câteva ore, lucru care ducea uneori la leşin. Soldaţii noştri, după ce erau închişi în dulap, îl loveau cu pumnii şi picioarele cât de tare puteau, pentru a fi eliberaţi din acea cutie la toaletă. Delincventul era condus la toaletă de un soldat de la sentinelă, bineînţeles cu arma. Când treceau pe lângă barăci, polonezul se punea pe fugă şi dispărea în prima baracă care îi ieşea în cale.

Odată însă o asemenea întâmplare a devenit motivul unei lupte serioase. Soldatul român îi conducea pe doi soldaţi ai noştrii de la dulap la toaletă şi atunci când unul dintre ei s-a pus pe fugă în direcţia barăcii noastre, l-a ajuns din urmă şi a început să îl lovească cu puşca. Am crezut de datoria mea să intru în baracă şi să strig la băieţii noştrii, să nu permită bruscarea şi lovirea arestatului. Nu mi-am dat seama ce va produce acest lucru. într-o singură clipă au sărit din paturi în curte în jur de cincizeci de soldaţi şi, când au văzut că românii îl bat unul de-al nostru, au sărit la ei şi le-au luat imediat puştile. Mai mult, românii au luat o bătaie serioasă.

Nu ştiu cum s-ar fi terminat, dacă o parte dintre soldaţii mai rezonabili, nu ar fi început să strige să ne venim în fire şi să încetăm lupta.

Când a trecut enervarea, a fost posibil să ne dăm seama de dimensiunile luptei. Toţi copăceii erau smulşi, iarba era călcată în picioare, geamurile erau sparte în barăci.

Slatina, octombrie 1939

 

&&&

Căpitan Stanislaw Czerepinski: Atunci când lagărul se organizase deja, apelurile erau din ce în ce mai rare, odată la două-trei zile, apoi odată la o săptămână, iar în final apelurile erau în fiecare zi de cincisprezece şi întâi ale lunii, atunci când se lua salariul. La plată era verificată prezenţa fiecărei persoane prin prezentarea legitimaţiei cu fotografie şi era notificată în catalogul prezenţilor, iar cel care primea salariul se semna pe lista de plată în prezenţa comandantului român, colonelul Moldoveanu (jandarm), a adjunctului lui, a delegatului din partea superiorului polonez ai lagărului sau a adjunctului acestuia şi a statului major de subofiţeri români.

Fiecare se hrănea după cum considera singur, aşadar fie în restaurante, care din două se înmulţiseră şi ajunseseră câteva spaţii culinare conduse de români şi de doamnele poloneze din familiile militare, fie gătea în regie proprie (nu puţini erau ofiţerii care îşi „manufacturau” singuri prânzul).

Plimbările celor internaţi erau la început nelimitate, mai târziu însă, odată cu evadarea ofiţerilor la Bucureşti şi mai departe, acestea fuseseră mărginite pe de o parte la podul de lângă Căciulata, de cealaltă parte până la podul Jiblea şi la podul în direcţia Vâlcea. Aici stăteau posturi româneşti, care de altfel nu prea erau atente, mai ales atunci când se fuma o ţigară cu ei şi erau asiguraţi că ne întoarcem în timpul serviciului lor, fapt respectat întotdeauna de noi.

Călimăneşti, octombrie-noiembrie 1939

 

&&&

Wladyslaw Pobog-Malinowski: Cu toate că, odată cu acest moment [al depunerii demisiei] membrii guvernului demis deveneau simpli cetăţeni, internarea continua. Deoarece Slănic era doar o staţiune climaterică nepregătită pentru condiţiile de iarnă, românii au hotărât să îi mute de acolo pe foştii membrii ai guvernului în altă localitate. A fost aleasă Băile Herculane în colţul de sud-vest al României. Plecarea din Slănic a avut loc în seara de 3 octombrie. înainte de Bucureşti, într-una din gările din suburbii aştepta ministrul Gafencu împreună cu suita sa. De-abia acum avea loc prima lui convorbire cu ministrul Beck. Această convorbire a avut loc între patru ochi în maşina lui Gafencu, în timpul unei scurte plimbări. [...] Tot aici - în această mică gară din suburbie - ministrul Gafencu, poate şi din cauza unei sincere griji faţă de confortul şi condiţiile fizice ale şederii ministrului Beck, a propus ca acesta, împreună cu familia, să se despartă de grupul guvernamental şi să meargă - ca oaspete a lui Gafencu - în muntosul Braşov, unde se rezervase deja în acest scop o parte a celui mai bun hotel. Această invitaţie - deşi formulată cât mai politicos posibil - era, de fapt, un ordin. Anturajul îngrijorat al lui Beck a luat-o ca pe o nouă încercare de izolare. Surprins de această reacţie, Gafencu a fost de acord cu plecarea la Braşov şi a celui mai apropiat anturaj al lui Beck precum şi a ministrului Roman, care era bolnav, împreună cu familia. [... ]

Nu a fost uitat, bineînţeles, nici grupul nostru din Botoşani. După câteva anunţuri şi contramandări am plecat în sfârşit pe 4 octombrie. Urma să ne stabilim pentru mai mult timp în îndepărtată şi necunoscuta Orşova pe Dunăre. [...] Călătoria a fost neplăcută şi grea. De câteva zile ploua deja, ploaia transformându-se din când în când în furtuni violente. Drumurile româneşti, foarte proaste, erau ude şi pline de noroi care ascundea gropi periculoase. Maşinile noastre - sărmanele autobuze varşoviene - se împotmoleau aici până la jumătatea roţilor. Opririle dese şi obligatorii durau mult. De-abia seara am ajuns la Focşani, unde Crucea Roşie Română prevenită de sosirea noastră, ne aştepta cu popasul pentru noapte şi mâncarea pregătite. Ca peste tot, şi aici - ca de altfel de-a lungul întregului drum - societatea românească ne arăta foarte multă căldură şi bunăvoinţă. Populaţia rurală, oriunde ne opream, ne copleşea cu fructe, ne aducea pâine, brânză, lapte. în orăşele se întâmpla acelaşi lucru. Adesea chiar şi în magazine şi cafenele nu vroiau să ia bani de la noi.[...]

Cred că în jurul orei 10.00 seara ne am oprit la Piteşti. Veştile nu sunt bune. Unul dintre cei care ne organizează cazarea şi care a venit aici să se întâlnească cu noi povesteşte că Orşova - un mic orăşel - absorbind deja câteva sute de refugiaţi polonezi, nu are loc pentru noi. Peste tot este la fel de plin. Am putea să ne stabilim aici, la Piteşti, dar prefectul nici nu vrea să audă de asta. A declarat brutal că s-a săturat de vagabonzii polonezi, iar când i s-a atras atenţia că se adresează funcţionarilor serviciului extern ai unei ţări aliate, a răspuns mitocăneşte: „La Pologne n'existeplus" [Polonia nu mai există]. Nu a vrut să fie de acord nici măcar cu înnoptarea noastră în oraş, poruncindu-ne „să ne cărăm cât mai repede”. Populaţia orăşelului a venit însă cu un ajutor neaşteptat. Cu toate că era târziu, la cafeneaua în care aşteptam „sentinţa” domnului prefect au început să vină românii cumsecade, invitându-ne la ei. Alţii se duseseră să protesteze la prefectură. Ca urmare, fiecare dintre noi devenea pentru câteva zile oaspetele unei case româneşti. [...]

Nu ştiu dacă o mamă ar fi putut să ne arate mai multă inimă şi căldură. Ne aştepta o baie, un aşternut curat, o cină îmbelşugată - în cameră lângă pat un coş cu fructe, ciocolată, dulciuri. Timp de patru zile toată casa trăia doar cu grija confortului nostru. Eram întrebaţi ce dorim să mâncăm la prânz şi ce la masa de seară, eram duşi cu maşina la plimbare departe, în afara oraşului. Ne înţelegeam cu părinţii cu ajutorul micuţei lor fetiţe care de-abia începea să vorbească limba franceză. Fuseserăm astfel invitaţi de câteva ori la masă la români care vorbeau limba franceză. Stăpânul casei a venit la mine, cu o zi înainte de plecarea noastră, cu o „mare rugăminte”: dacă nu am cumva în valută poloneză o mie de zloţi, pentru că tocmai trebuie să-i plătească cuiva ceva în zloţi. Era un vicleşug cu un conţinut emoţionant, pentru că atunci când i-am înmânat două bancnote poloneze, deja fără valoare, - a încercat să mă forţeze să primesc cei 50 de mii de lei, căci atâta revenea conform cursului de dinainte de război. Atunci când după patru zile de şedere a trebuit să plecăm mai departe, toată casa s-a trezit la cinci dimineaţa. După un mic dejun comun am fost conduşi, cu toată ploaia torenţială care era, către autobuzele noastre. Slujnica ne-a adus aici un pachet enorm pentru drum - pui, mezeluri, brânzeturi, fructe, prăjituri, ciocolată, vin, coniac...

Slănic-Focşani-Piteşti, 4-8 octombrie 1939

 

&&&

Wladyslaw Pobog-Malinowski: (...) În timpul şederii mele la Braşov, doamna Beck a plecat pentru câteva zile împreună cu secretarul ministrului Ludwik Łubieński la Craiova, pentru a-1 vizita pe profesorul Mościcki. Chiar Doman Rogoyski, pe când călătoream cu el de la Bucureşti la Braşov, mi-a povestit despre condiţiile scandaloase în care - şi pe fondul unei depline indiferenţe din partea ambasadei - trebuie să trăiască omul care, timp de treisprezece ani, a stat în fruntea unei ţări mari.

Acum, după întoarcerea doamnei Beck, aflam mai multe amănunte de la ea şi de la domnul Łubieński. Iată la Craiova, într-un mare palat guvernamental al fundaţiei „Michail”, compus aproape numai din saloane şi camere reprezentative, existau doar două camere, unde se putea locui. Fostul preşedinte avea cu el familia, compusă din trei persoane, şi cea mai apropiată suită de opt persoane - în afară de asta era şi personalul polonez. în tot palatul erau doar patru paturi - şi acelea fără aşternut. Lipseau farfuriile, ceştile, lingurile, furculiţele. Personalul primea ajutoare băneşti normale, ca pentru orice refugiaţi polonezi. Pentru preşedintele cu familia şi anturajul, administratorul palatului primea de la autorităţile române 6 mii de lei pe zi, adică câte 500 lei de persoană (de cinci ori mai mult decât ajutorul pentru refugiaţi). Deoarece însă în această sumă trebuiau să se încadreze toate cheltuielile legate de păstrarea ordinii în palat, de iluminarea lui şi de încălzirea tuturor sălilor enorme, pentru mâncare mai rămânea doar o foarte mică părticică. în palatul chipurile încălzit era atât de frig, încât toţi trebuiau să stea toată ziua în paltoane sau blănuri. Produsele trimise de administraţie pentru bucătărie era adeseori atât de proaste, încât nimeni nu le putea mânca. Preşedintele nu avea deloc bani proprii, restul resurselor financiare ale anturajului se topeau foarte repede. Suita era adesea flămândă - preşedintelui îi era gătită mâncarea din rezervele care fuseseră aduse aici (mai cu seamă arpacaş) - şi îi era servită în camera lui, aşa încât să nu vadă şi să nu bănuiască, că întreaga sa suită trebuie să mănânce mult mai prost.

În palat exista un telefon, dar era stricat. La plimbare se putea ieşi numai într-o mică grădină, înconjurată de obicei de o mulţime de gură-cască. Atunci când la preşedintele răcit şi care stătea în pat, a fost chemat medicul, acesta - desemnat de către autorităţi - s-a ivit şi l-a examinat, dar a declarat mitocăneşte că „nu e nimic în afară de simulaţie”... Preşedintele, condamnat la condiţii atât de scandaloase şi la şicane ordinare, le suporta cu o linişte desăvârşită, cu cea mai mare demnitate şi măreţia unui mare domn.

Craiova...»

 

&&&

Tadeusz Fabianski: O grădiniţă, o livadă mică, un balconaş cu scări din piatră şi ajungem amândoi la locul cu pricina. Poliţistul ne prezintă unei bătrânici drăguţe şi pleacă, iar noi începem o discuţie cu aceasta, la care ne antrenăm mai degrabă degetele, gesturile şi zâmbetele decât limba, pentru că bătrânica cunoaşte doar limba română, iar noi tocmai această limbă nu o cunoaştem. Dar ne-am înţeles într-un fel. Ne-a arătat o cameră mică, îngustă, cu un singur pat.

Dimineaţa slujnica ne aduce cafeaua turcească. Pentru noi era un lucru încă nou, nu ştiam că românii îşi tratează oaspeţii (chiar şi pe cei ca noi) cu această delicatesă, cam cum ar fi la noi cu pâine şi sare. Iar pentru că apoi ne-au dat lapte şi pâine şi ne-au adus apă, ca să ne spălăm, a început să ne placă din ce în ce mai mult.

Pentru trei zile petrecute la ea, bătrânica nu a vrut să primească nimic de la noi, pentru că - spunea - suntem refugiaţi. [...]

Un oraş întins, însă tăcut şi adormit. Situat în zona petrolieră nu departe de vestitul Ploieşti, ar fi trebuit să înflorească, să se dezvolte exuberant, însă puţurile petroliere din apropiere aduceau, probabil, profituri tuturor, mai puţin locuitorilor Buzăului. [...] Câteva case în centrul oraşului, în afară de asta căsuţe mici pe străzi pline de hârtoape, pietruite cu aşa-zisele „capete de pisici” (n.tr. piatră cubică), fără canalizare, cu trotuare, în care erau mai multe gropi decât plăci. în zilele ploiase pe străzi şi pe trotuare curgeau râuri de apă. Un cinema, două restaurante mai mari, două cafenele - toate destul de goale. Mai aglomerat era în micile crame, unde vinul costa câţiva bănuţi, în piaţa din faţa primăriei sau în parc, unde plăcerea plimbării nu costa nimic. [...]

Cine vroia să înveţe limba română, putea să găsească în librării un manual subţire pentru autodidacţi român... german. Erau nişte propoziţii foarte frumoase acolo: „ Câtă făină de grâu aveţi acasă, câtă făină de porumb, unt, slănină? Dacă nu răspundeţi conform adevărului, Veţi fi aspru pedepsit”. Manualele acestea autodidacte fuseseră editate cu douăzeci de ani în urmă pentru a fi folosite de armata germană de ocupaţie.

Buzău, octombrie 1939

Sursa: «Iar pământul vostru a devenit casa noastră/ Refugiații polonezi în România - anii 1939-1945»/ Centrul Karta/ Varșovia, 2012

&&&

Conform «Pactului Stalin-Hitler» din 23 aug. 1939, la 1 septembrie 1939, Germania invada Polonia dinspre vest, iar la 17 sept. URSS o invada dinspre est. „Se ocupau”, așadar, zonele convenite în anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop, care împărţea Europa Răsăriteană în sferele de influenţă sovieticăşi nazistă. În faţa luptei pe două fronturi, „guvernul polonez a decis că apărarea în zona capului de pod românesc (vezi harta – n.n.) nu mai era posibilăşi a ordonat evacuarea trupelor şi a tezaurului Băncii Naţionale prin România neutră”.

Acesta este contextul istoric în care au ajuns, în Vâlcea, cca. 5.000 de refugiați polonezi, de la membri ai guvernului, generali, ofițeri superiori etc. până la oameni obișnuiți – intelectuali, funcționari, meseriași, soldați ...toți sau aproape toți împreună cu familiile lor. – integral la https://www.facebook.com/bibliotecivalcene/posts/pfbid02w7kMoA399U3UxU4KFuJZxv9JqKAiphfsp2Hi5oRF95xafiFtU32cypWvF4KyfPdUl

Informații adiționale

Citit 92 ori Ultima modificare Vineri, 18 Noiembrie 2022 12:17
Ești aici: Home Valcea Valcea Refugiații polonezi în România - anii 1939-1945/ selecții privind (în special) Vâlcea/ Oltenia