Istorie Locala

Cum urci dela Drăgășani, de-o parte şi de alta a trenului se mişcă aliniate și oblic șiruri întregi de vii. Trec mereu, în goană pe lângă tren, și altele vin mereu, ca și cum ar izvorâ. Am un moment impresia că pe tren chiar trebue să se caţere viță. Oamenii de pe-aici trebue să fie dezgustaţi de vin, prin saturație. Nici nu știu dacă sunt fântâni. În gara Drăgăşani, însă vinul se vinde în sticle înfundate, aşa cum ne vând în alte ţări covrigii și şocolata.

Gara din Râmnicu-Vâlcea e modestă și prăfuită. Trenul mai rămâne câteva minute Ia umbra stației, în timp ce voiajul pentru Olăneşti iasă cu bagajele la soare în spatele gării. Acolo aşteaptă autobuzul Administraţiei Băilor Olănști, care te ia şi te încarcerează între obloane de sticlă. Din clipa aceea depinzi și ești pe seama administraţiei Băillor Olăneşti, așa cum scrie pe frontispiciul autobuzului, la fel după cum un american, oriunde se ducese predă agenţiei Cook.

*
La Olăneşti, agenţia Cook este Administraţia Băilor care poartă grija vizitatorului de parcă ar fi un bolnav adevărat care trebuiește menajat cu toată solicitudinea.

Autobuzul Olănești este autobus comod și modest: nu are pretenție de accidente și nu-și permite nici măcar o pană de cauciuc.
Râmnicu-Vâlcea, cu titlul ei de nouă staţiune climaterică, se perindă ușor prin ambele părţi ale autobusului cu case gospodărești fără de nici un blok-haose și cu grădini veritabile, care nu-s altceva decât bucăţi de pădure domesticită.

Aerul este deja altfel, și, dacă nu, sugestia îl fabrică pentru a justifica deplasarea și viligeatura. În autobuz sunt oameni serioşi, ca toţi vizitatorii Olăneştilor; — oameni care știu ce vor și care pornesc deacasă, conştient, cu gândul la propriul lor ficat și rinichi, după ce în cursul unui an au consumat fără să se gândească ficat şi rinichi strein și la grătar.

Un demi-munte protejează dinspre Nord ridicat și ameninţător, oraşul Râmnicu-Vâlcea, și apoi străjuiește, verde şi capricios, şoseaua care duce spre Olăneştl și pârâul pe pietre care ne vine de-acolo.

Şoseaua intră prin sate cu livezi şi Primării la şosea, cu mori în care apa vine pe scoc, aranjat ca într’o jucărie de copii, cu casa în care a trăit Disescu (Constantin G. Dissescu* – n. V.S.) și alte istorice aşezări.

Se trece pe-un pod. se revine pe altul, iar se trece la loc. Dealurile se strâng mai aproape, prăpăstii se deschid chiar în dreapta, fagii clatină peste tot umbra lor cu bănuți de hlamidă, și iată de-odată e numai o șosea îngustă prin pădure, și iată un acoperiș roșu, altul de șindrilă sură, o alee, o vilă... chiar o mică piață și o farmacie: Olănești.

Autobuzul urcă la otelul Băilor care predomină întreaga stațiune, înfruntând cu pieptul lui alb parcurile verzi din față.
Hotelul Băilor este așa ceva ca Hotelul Athénée Palace din București. Dacă ar veni dl Barihou la Olănești, aici ar fi primit, și d. Titulescu tot aici ar sta dacă ar schimba Lido cu Olăneștii. Ce ajunge aici din corpul diplomatic la acest otel domiciliază.

Și cu drept cuvânt: parterre și trei etaje, ascensor, holl, lumină electrică, apă caldă și apă rece curgătoare în fiecare odae, curățenie, un portar verde și frumos, câteva covoare, cerdacuri interioare în lemn, curte interioară cu flori, o vedere peste întreaga priveliște, un parc cu flori și cu mici ascunzișuri, și bănci prielnice, umbrele mari de soare...

Mai lipsește ceva?
Lipsește doar ceiace este inutil și estetic. Asta completează pădurea de fag și carpăn, frumoasă dimprejur ca și variația de coame și piscuri.

*
Uitasem tocmai ceea ce trebuia relevat dela început: primirea pe care o face direcțiunea, în frunte cu amabilul domn colonel Mavrodi, și cu secundul domn Ceaușelu. Un om agreabil care te primește valorează orice Carlton de pe lume. Intrat în odae, primești un buchet de flori care înlocuește fișa de identitate și șterge dezagramentul facturilor care nu se fac săptămânal pentru a nu strica efectul apelor.

Pentru oricine dorește banalul, este și un parc cu alei, cu bănci, cu copaci aliniați. Jur împrejur, la doi pași, este însă pădurea bătrână și umbrită în care poți rătăci și visa, uitând de obsesia civilizațiilor. Poți întâlni un cerb sau o veveriță care imită vioi și în miniatură puii de vulpe.

Poți auzi prin poene de sus sticleții și scatii chemându-se peste coame și peste văi, peste care pornește apoi sborul lor smuncit de rachetă.

Iar dacă, citadin incurabil, vrai o muzică militară, o ai de trei ori pe zi și în forma cea mai puțin supărătoare, adică viu și fără marșuri funebre nici chiar pe arii naționale. Fanfara are neapărat un chioșc clasic ca un templu rotund, în jurul căruia la distanță egală pot visa toți melomanii binevoitori.

Pe deasupra acestor ,,anexe de agrement”, la care se adaogă un cazinou cu prăjituri, înghețată, cafea, bridge, dans, jazz și coafor alăturat, la Olănești predomină preocuparea medicală.
Rareori se poşte simţi ca aici existența aerului ca un „aliment” involuntar de mare preţ şi de mare deliciu. Dacă s'ar pune aici şi o taxă pe aer. încă ai plăti-o cu conştiinţa implinită că nu te-ai păcălit. Simt însă aici ape tainice şl cam prost mirositoare, care aduc minuni de subt pietre. Apele de Olăneştl sunt sigur dintre cele mai eficace din ţară.

Directorul acestui vast și misterios laboratoriu subtpămânean este d. dr. I. Daniel, docent La Universitatea din Bucureşti — şi un adânc cunoscător al problemelor de balneologie şi a bolilor de nutriţie.
Iată-l blând, amabil şi delicat, cu figura Iui surîzătoare cu care aduce puţintel a Mona-Lisa, interogând, cântărind, palpând, luând tensiuni, scriind fişe pentru a te transforma într’un exemplar de experienţă şi a te pane în contact cum trabue cu izvorul respectiv al tămăduirei.

Iată-l şi pe d. dr. Popescu-Buzău, harnicul și rebelul secretar al Asociaţiei Intelectualilor din Bucureşti, în care se întrupează armonios un conducător de laborator şi analize cu un sportman neobosit şi un animator al întregei vieţi din staţiune.
Aşa, te integrezi aici unei familii și unei societăţi de oameni, de-a căror despărţire nu te poate consola deloc la plecare buchetul de florioferit de Direcţiunea Hotelului şi nici zâmbetul d-lul colonel Mavrodl care-i numai prietenos și deloc comercial. Nici chiar plata ratei pe o lună nu depăşeşte prin neplăcere regretul plecărei.
O alele largă şi cam cu praf duce prin pădure, subt umbră de fag cu frunză jucăuşă, spre izvoarele mântuitoare: No. 14. 11. 9. 9 ai 24...

*
Iată, dimineața și sara vizitatorul ,,tip” cu „țapul” în mână spre această adăpătoare a lui Dumnezeu cu miracole pentru ficat, pentru rinichi, pentr stomah, adică pentru toate viscerile omenești care plictisesc.

E o procesiune bicotidiană, lentă și discursivă, care se bifurcă la răspântii spre izvorul respectiv amenajat după modelul celor din străinătate, mai mult în chip de monument funebru decât de fântână romană.

Iată grupuri, unele inestetice, cu „țapii” în mână, adunate ca la un aperitiv în plin aer.

Iată și pacientul ultra matinal care se îndreaptă către așezămintele băilor de pe malul râului Olănești, și care după o oră iesă de-acolo grăbit, asudat și roș, înfășurat strând în palton.

Asta-i ce se vede aici. Efectul îl constată grafic și cu zâmbet blând pe buze d. dr. Daniel, și, fără îndoială pacientul care se simte o iarnă regenerat și bine dispus.

Numai că, acest Olănești este ca un copil excelent de bine dotat și din părinți buni care a rămas orfan și nu are decât norocul darurilor pe care le are de la natură.

În această stațiune s-au plasat, bine și cu rost adânc omenesc, un însemnat număr de milioane de către Banca Blank.

Acest părinte care știa ce copil are, nu-l mai poate întreține.
Olăneștii este azi un copil al nimănui. Trăiește din ce are și se ține numai cu concursul credincioșilor lui vizitatori.
Pentru cei care vor să-l ştie pe nume şi să-l invidieze sau să-l clevetească, după împrejurări, o să dau prin administraţie, lista altă dată. Nu de altceva, dar nu aş vrea să omit pe cineva şi să-l supăr de moarte.

Demostene Botez/ «DIMINEAȚA»** Duminică, 12 August 1934