de Nicolae Bocşan (1)
Andrei Şaguna a întreţinut relaţii epistolare cu arhiereii contemporani din Ţara Românească şi Moldova, cunoscuţi, unii dintre ei, cu ocazia călătoriei în Principatele Române de la sfârşitul anului1848 şi începutul anului 1849.
Cele mai multe schimburi de scrisori le-a avut cu episcopul Calinic de la Râmnic. Cunoaştem 16 scrisori schimbate între cei doi ierarhi în perioada 1854-1865. Relaţiile dintre cei doi arhierei au fost directe sau mijlocite de autorităţile judeţului Vâlcea, de colonelul Ion Solomon, de serdarul Ştefan Uziano, cârmuitorul judeţului Vâlcea, de maiorul Pojorean sau de marele logofăt al credinţei Dimitrie Haralamb, dintre care unii l-au vizitat personal la Sibiu în 1854 şi 1855. De cele mai multe ori corespondenţa s-a purtat prin intermediul ofiţerilor români de la graniţa cu Transilvania (2) , folosiţi de cârmuitorul judeţului şi de episcopul Calinic pentru schimbul epistolar, evitând astfel cenzura, întărită într-o situaţie internaţională complicată, determinată de evoluţia crizei orientale şi de prezenţa trupelor străine în Principate. „Nu numai din acea privinţă că Eparhiile noastre sânt megiane – scria Şaguna – dar cu deosebire din acea privinţă că cu un gând mărturisim pre Tatăl şi pre Fiul şi spre Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, am avut dor a vă cerceta pre Frăţia Ta cu această epistolie frăţească, fiind aici la noi fiul nostru duhovnicesc şi boier, preacinstitul domn Haralampie, cu a cărui ortodoxie prea mult m-am îndulcit” (3) .
Andrei Şaguna a folosit aceste legături pentru a obţine o serie de favoruri de la autorităţile din Bucureşti, cum a fost recunoaşterea stăpânirii unui munte din Ţara Românească, dăruit Episcopiei sibiene (4) sau trecerea unor vite prin vama de la Câineni în beneficiul eparhiei transilvănene (5) .
Andrei Şaguna a profitat de vecinătatea diecezei vâlcene şi a trimis regulat la Râmnic cărţile editate la Tipografia diecezană din Sibiu. În acest mod a difuzat în episcopia „megiană” Elementele dreptului canonic, Cartea cântărilor bisericeşti, Catihismul bogat, Mineiele, Acatistul bogat, calendarele sibiene şi „Telegraful Român”. Episcopul Calinic observa că preţul Mineielor tipărite la Sibiu era mai mare decât cel al Mineielor tipărite la Mitropolia din Bucureşti. Şaguna a explicat că nu poate vinde cărţile la preţul dorit, ci a trebuit să-şi acomodeze preţul după numărul prenumeranţilor pentru a acoperi cheltuielile tiparului. Mineiele tipărite la Sibiu - remarca Şaguna - aveau numai 200 de prenumeranţi şi din acest motiv nu a putut tipări decât 500 de exemplare, în timp ce pentru Mineiele de la Bucureşti existau 1000 de prenumeranţi, iar preţul hârtiei era dublu la Sibiu faţă de Bucureşti (6) . În urma schimbului de scrisori, episcopul Calinic a răspuns la darurile oferite din fiecare titlu tipărit la Sibiu prin abonarea „Telegrafului Român” anual şi prin achiziţionarea unui număr însemnat de exemplare din cărţile tipografiei diecezane. Până în anul 1856, el a comandat episcopului Şaguna 40 exemplare din Cahinis, un set complet din Mineie, un exemplar din Cartea cântărilor bisericeşti. Pe de altă parte, Şaguna l-a consultat tot timpul pe arhiereul vâlcean asupra conţinutului cărţilor tipărite. „Eu după bunul Dumnezeu – scria Şaguna – care ne este tăria şi mângâierea noastră, nu am alt liman, unde aş putea alerga pentru un sfat bun sau pentru alinarea durerilor mele sufleteşti, fără numai către Frăţia Ta, căci în duh te-am cunoscut de îndreptător credinţă…” (7) . De exemplu, episcopul Calinic a caracterizat drept „cuviincioase” îndreptările făcute de Şaguna la Catihis (8) .
Cu toate acestea, episcopul Calinic nu a acceptat difuzarea cărţii Elementele dreptului canonic în eparhia sa, „pentru cuvântul cuprins în Tăierea 8, despre Presbiteri, §66, unde se zice că «a doua nuntă le este iertată, pierzând atunci numai activitatea de preot, iar taina şi cinstea preoţească îi rămâne», fiindcă un astfel de obicei nici a fost în ţara noastră, nici putem îngădui să se introducă”. În aceeaşi scrisoare din 16 septembrie 1854, episcopul Calinic făcea şi următoarea observaţie: „Osebit vă mai aducem la cunoştinţă pentru cele cuprinse în par. 90, că şi de se arată că sânt oprite călugăriţele a intra, nici a aprinde lumânările sau a da preotului slujitor cădelniţa, dar prin canonul al 15-lea al Sfântului Nichifor Mărturisitorul şi patriarhul Constantinopolei li se dă voie a intra în altar şi a face slujbă de paracliser, precum se vede acest canon, foaia 476 din bisericescul Pidalion”.
La 1 noiembrie 1854, Andrei Şaguna a răspuns obiecţiilor episcopului vecin în termeni polemici: „cu durere am înţeles că Frăţia Ta nu numai nu ai aflat plăcerea în cartea mea, ci încă aceea o opreşti în eparhia-ţi, aducând de pricină paragrafele 66 şi 90 din zisa carte”. Polemica declanşată între cei doi arhierei pe tema interpretării respectivelor paragrafe a fost semnalată şi analizată în literatura teologică. Argumentele invocate de Andrei Şaguna în susţinerea afirmaţiilor sale din carte sunt cunoscute. Între altele, Şaguna a replicat spunând „că eu nu am compus cartea mea despre şi după obiceiurile care ici-colea pe la bisericile noastre localnice se află, ci despre şi după canoanele cele aşezate de la Sfinţii Părinţi, care biserica întreagă de a toată lumea le primeşte şi le cinsteşte”. Apoi a replicat episcopului vecin: „Frăţia Ta vatămi aşezămintele canonice ale Sfinţilor Părinţi când opreşti cartea mea pentru aceea că am zis în par. 55 aşa ceva, ce nu s-a obişnuit în Ţara Românească. Când ar fi drept ce zici Frăţia Ta, atunci ar trebui să se oprească şi Pidalionul în Ţara Românească, pentru că cuprinde canonul al 3-lea al Soborului ecumenic VI, care dă voie preoţilor văduvi de a păşi la a doua nuntă. Şi fiindcă Pidalionul nu se opreşte la Frăţia Ta, aşa dară te rog ca să nu opreşti nici cartea mea, care este bazată pe Pidalion”. Referitor la par. 90, Andrei Şaguna spune „aici Prea Sfinţia Ta ai drept în parte, totodată mi se pare că am drept şi eu în parte şi că nu meritez aşa o osândire aspră, căci treaba de care Te-ai scandalizat nu e potrivită cu măsura care ai luat-o asupra cărţii mele”. Canonul 15 al Sf. Nichifor din Pidalion admitea intrarea călugăriţelor în Sfântul Altar, dar în celelalte „cărţi canoniceşti” sau nu se amintea nimic despre acest subiect, ca în Pravila cea Mare, sau era interzisă intrarea călugăriţelor în altar „nici a aprinde lumânări, nici a da preotului slujitor cădelniţa”, aşa cum este precizat în Kormciaia. Canonul 15 al Sf. Nichifor din Pidalion admitea intrarea călugăriţelor în Sfântul Altar, dar nu la toate bisericile de obşte, ci numai în altarele de la mănăstirile lor. „Toată greşeala mea - scria Şaguna – este împrejurarea că nu am lămurit treaba din însămnarea potrivită tâlcului din Pidalion, care o voi face la a doua ediţie”. El a încheiat scrisoarea către episcopul Calinic, scriind: „Te poţi convinge Frăţia Ta că cartea mea pe nedrept şi în iuţeala firii omeneşti o ai osândit. Când ai şti râvna mea cea neobosită pentru ortodoxia noastră, altmintrelea ai judeca despre mine” (9).
Într-adevăr, Andrei Şaguna a tipărit la Sibiu, în aprilie 1855, ediţia a II-a a a cărţii Elementele dreptului canonic. În lucrare face publică polemica angajată prin reproducerea celor două scrisori. Finalul din Inainte cuvântare preciza „Cetitorul … va şti a precunoaşte pe a cui parte stă dreptatea. De aceea închei şi această Înainte cuvântare la ediţia a II-a cu aceea că îmi pare rău că nu am fost silit a o face până ce nu am prelucrat tot opul meu din nou şi până ce nu l-am îmbogăţit cu adaosuri folositoare… ci trag nădejde că cu alt prilej şi în privinţa aceasta mă va ajuta Dumnezeu”. Profesorul Iorgu Ivan a susţinut că a doua ediţie a cărţii nu s-a mai difuzat integral, deoarece Andrei Şaguna a acceptat observaţiile episcopului vâlcean, modificându-şi opiniile într-o lucrare ulterioară, Compendiu de drept canonic, publicat în 1868 (10).
Polemica pe teme ale dreptului canonic nu a afectat relaţiile dintre cei doi ierarhi. În 18 septembrie 1855, Andrei Şaguna a reluat schimbul epistolar cu episcopul Calinic scriindu-i: „Nu numai din această privinţă că eparhiile noastre sunt megiane, dar cu deosebire din acea privinţă că cu un gând mărturisim pre Tatăl şi pre Fiul şi pre Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, am avut dar a vă cerceta pre Frăţia Ta în această epistolă frăţească”. Cu acel prilej, Şaguna dăruia episcopului Calinic cărţile menţionate, mărturisindu-i: ”mult m-aş bucura dacă aceste cărţi ar dobândi plăcerea voastră” (11). În termeni asemănători episcopul Calinic scria la Sibiu, în octombrie 1855, „nu puţin rămânem datori dragostei frăţiei voastre”, cerând un număr suplimentar din cărţile primite în dar de la Şaguna, Chiriacodromion adică cuvântări bisericeşti pentru fiecare duminică a anului, Sibiu, 1855, Catihis bogat creştinesc, Sibiu, 1854, Calendar pe anul 1855. De asemenea anunţa pe episcopul sibian că a început să primească „Telegraful Român”, confirmând abonamentul făcut până la sfârşitul anului. Episcopul Calinic aprecia „îndreptările” făcute de Şaguna la Catihis drept „cuviincioase”, oferindu-i în dar un potcap „de calitatea ce se fabrichează în sfânta mănăstire Cernica” mult apreciate de arhiereul sibian (12). De asemenea, a cerut prenumerarea Mineielor tipărtie la Sibiu, din care în perioada 1853-1855 au apărut Mineiul pe lunile ianuarie – octombrie. Cele 8 exemplare din Minei trimise la Vâlcea nu au ajuns la episcopul Calinic, ceea ce l-a determinat, în 29 decembrie 1855, să reclame trimiterea celor 40 catihise bogate, 2 exemplare din cuvântările bisericeşti, 8 Mineie, dar şi abonarea „Telegrafului Român” pe anul 1856 (13).
Întârzierea s-a datorat faptului că episcopul de la Sibiu obişnuia să trimită cărţile peste munţi prin intermediul ofiţerilor din Ţara Românească şi al negustorilor care făceau comerţ în cele două ţări, în cazul menţionat transmiterea cărţilor la destinatarul lor a avut de suferit din cauza confuziei dintre un ofiţer român şi unul austriac. Este semnificativ faptul că cele mai multe cărţi transmise de-o parte sau alta a munţilor s-a făcut prin intermediul unor persoane de încredere sau cu complicitatea slujbaşilor de la vama românească (14).
Exprimând „dragostea” şi „preţuirea” ce o avea pentru episcopul Calinic, Şaguna evoca episcopului vâlcean nevoile mari cu care se confrunta eparhia sa: „mă nevoiesc şi eu din toate puterile a susţine sfânta maica noastră biserică în întregimea şi sfinţenia sa, dar cu durere silit sânt a mărturisi că vrăjmaşii Pravoslaviei noastre prea mult se înmulţesc şi se întăresc, căci au ajutorinţa din mai multe părţi, dar noi am rămas nesocotiţi ca şi glasul cel din pustie”. Cu această ocazie mărturisea episcopului vâlcean: „nu am alt liman, unde aş putea alerga pentru un sfat bun sau pentru alinarea durerilor mele sufleteşti, fără numai către Frăţia Ta, căci în duh te-am cunoscut de îndreptător credinţei şi de chipul blândeţelor şi ca pe un arhiereu carele pune sufletul său pentru oile sale cuvântătoare”.
Pentru a îmbunătăţi starea materială a eparhiei, Andrei Şaguna l-a rugat pe episcopul Calinic să intervină pe lângă Alexandru Ghica să reînnoiască dania moşiei Merişani, făcută de Constantin Brâncoveanu pe seama mitropoliei ardelene (15). Calinic a răspuns în 6 februarie 1857, explicând că nu mai era posibilă dobândirea moşiei din judeţul Argeş, deoarece – spunea el – „cu legiuirile cu care se guvernează astăzi ţara, chiar şi mitropolia noastră de aici şi episcopiile cu mănăstirile nu mai au în desăvârşita a lor dispoziţie veniturile cu care au fost şi sânt înzestrate”. A fost o bună ocazie pentru episcopul Calinic ca să se plângă de greutăţile materiale ale Episcopiei vâlcene la urcarea sa în scaunul arhieresc, datorate incendiului devastator care a distrus reşedinţa episcopală. Deşi au fost depăşite în cea mai mare parte prin repararea bisericii, a seminarului şi prin construirea unor edificii noi (16). Calinic s-a arătat nemulţumit de slaba activitate editorială de la episcopia vâlceană. Pentru a întemeia o tipografie, „precum a fost cea din vechime”, scria Calinic, a cerut lui Şaguna informaţii dacă poate găsi la Sibiu, „două teascuri cu toate trebuincioase pentru o tipografie în calitate cu aceea din tipografia Frăţiei Voastre şi cu ce preţ se pot cumpăra”. Andrei Şaguna a recomandat achiziţionarea tipografiei vâlcene de la Viena şi în 13 martie 1857 a trimis la Vâlcea „însemnarea de cheltuieli şi un model de teasc” (17).
Un subiect favorit din corespondenţa celor doi arhierei în anul 1853 a fost editarea Bibliei. Şaguna a ţinut la curent ierarhul de la Vâlcea în legătură cu progresele tipăririi Sfintei Scripturi, a expediat la Râmnic colile editoriale pe măsură ce se tipăreau, a cerut episcopului Calinic să-şi exprime opiniile în legătură cu noua ediţie. Aneta Niculescu a remarcat faptul că în scrisorile adresate episcopului Calinic, în care a explicat motivele tipăririi noii ediţii, ierarhul sibian a utilizat frecvent expresii existente şi în Predoslovia Bibliei tipărite: vechile ediţii ale Bibliei au reprezentat „monumente nepieritoare ale limbii moralităţii şi peste tot ale vieţii noastre naţionale şi româneşti”; noua ediţie era necesară „deoarece limba noastră e pom viu, toată primăvara se schimbă: ramurile bătrâne şi fără suc cad, mlădiţele tinere ies şi cresc; frunza veştejeşte şi se scutură, dar alta nouă curând împodobeşte, toate ale lui se fac şi se prefac, numai tulpina rămâne aceeași”. În acest context Şaguna l-a rugat pe Calinic să intervină la Departamentul cultelor pentru a interzice Biblia tipărită la Buzău, deoarece era identică cu Biblia de la Blaj din 1795, „cuibul uniaţiei”. Într-o altă scrisoare din 1858 către episcopul Calinic, Şaguna s-a referit la „Biblicele” Ion Heliade Rădulescu, tipărite la Paris în 1858 şi îl ruga să le combată (18).
În anii care au urmat relaţiile dintre cei doi ierarhi s-au consolidat. În ianuarie 1858, Şaguna a cerut sprijinul episcopului Calinic la construirea bisericii catedrale de la Sibiu şi a cerut permisiunea trimiterii unui om de încredere în episcopia vâlceană pentru a aduna ajutoare, ceea ce Calinic a aprobat. A promis chiar să contribuie cu un ajutor bănesc, atât cât îi permiteau mijloacele, deoarece a avut multe cheltuieli la Râmnic (19).
În semn de mulţumire, Şaguna a elogiat gestul episcopului vecin ca „dovadă proaspătă despre duhul cel apostolesc, care Te deosebeşte pre Frăţia Ta întră noi Fraţii în Hristos”. A numit acest gest nu numai filantropic, ci şi creştinesc, „căci creştinătatea este un trup mare al lui Hristos, carele îi este capul lui şi numai ca o organizaţie pentru buna orânduială şi ocârmuire a acestui trup duhovnicesc s-au chibzuit episcopiile, care sânt încă laolaltă legate prin una şi aceeaşi credinţă, prin unul şi acelaşi botez şi prin împărtăşire cu unul şi acelaşi timp şi sânge al răscumpărătorului nostru”. Deşi a cunoscut starea eparhiei vâlcene, Şaguna a îndrăznit să ceară ajutor ierarhului vecin din cauza marilor nevoi ale eparhiei sale, „care ne apasă şi din care nu ne putem mântui fără ajutorinţa fraţilor noştri de o lege şi o naţiune” (20).
La rândul său, episcopul Calinic a dăruit lui Andrei Şaguna cărţi tipărite la Vâlcea, a trimis la Sibiu un Aghiazmatar, o Carte de rugăciuni şi o scriere cu caracter teologic-pastoral, Datorinţele preoţilor, „cărţi curat bisericeşti şi religioase”, care, însă, au fost sechestrate la vama de la Turnu Roşu pentru a fi trecute prin cenzura poliţiană. Ca răspuns la acest act abuziv, în 7/19 octombrie 1861 Andrei Şaguna a înaintat un protest energic guvernului Transilvaniei, unde a declarat că măsura era anticonstituţională şi antiliberală, „cu atât mai vârtos căci astăzi Biserica greco-orientală, ce o reprezentez eu, este o biserică creştină şi autonomă şi asemenea îndreptăţită ca toate celelalte biserici creştine din această patrie”. Spre deosebire de celelalte biserici – spunea Şaguna – care aveau libertate deplină să stea în legătură spirituală cu ţările vecine şi importau fără nici o greutate toate cărţile de care aveau nevoie, numai „bisericei noastre şi în privinţa aceasta i se pun piedici în cale şi i se leagă mâinile”. Pentru ca autonomia bisericească să nu devină un sunet gol şi o literă fără spirit, Şaguna a cerut autorităţilor principatului nu numai restituirea cărţilor trimise de la Vâlcea, „cât mai curând şi fără de a mai face îndelunga cale a cenzurei poliţiane, ci ca această cenzură, ca una ce vatămă şi ştirbeşte libertatea şi autonomia bisericei mele şi ca una ce loveşte de-a dreptul în constituţionalismul patriei mele, în privinţa cărţilor noastre bisericeşti şi religioase să înceteze pentru totdeauna” (21).
Cele două episcopii au colaborat îndeaproape pentru îmbunătăţirea calităţii tiparului. In anul 1861, protosinghelul Orest, economul Episcopiei Râmnicului, a fost la Sibiu pentru a cumpăra „câte ceva în trebuinţele tipografiei” (22). În anul 1865 episcopul Calinic a cerut sprijinul mitropolitului sibian pentru a edita Evanghelia la tipografia din Râmnic. Ierarhul vâlcean era interesat să folosească figurile evangheliştilor existente la tipografia din Sibiu şi a cerut cu împrumut matriţele acestora sau tipărirea lor la Sibiu în numărul necesar de exemplare.
Legăturile îndelungate ale lui Şaguna cu Calinic al Râmnicului şi varietatea domeniilor abordate în corespondenţa acestora, aduc mărturii suplimentare pentru viziunea globală asupra ortodoxiei, pe care a împărtăşit-o Şaguna, a unităţii acesteia întemeiată pe canoane şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi. El a înţeles Biserica ortodoxă română din Transilvania ca o parte a întregii Biserici ortodoxe, chiar dacă administraţiile bisericeşti erau diferite. Şaguna a conceput biserica sa deasupra alcătuirilor politice, adaptată nevoilor spirituale şi morale ale naţiunii, cu care Biserica ortodoxă română trebuia să fie în permanentă armonie. Şaguna a subliniat legătura organică dintre ortodoxie şi naţiune, a susţinut ideea că biserica a fost unul din factorii supravieţuirii românilor ca popor, că cele două erau legate ca „sufletul de trup”. A mers până la a susţine că ritualul şi practicile ortodoxiei româneşti, că progresul intelectual al naţiunii depinde de forţa şi afirmarea Bisericii ortodoxe (23).
A difuzat scrierile bisericeşti editate în episcopia Vâlceană, ca de altfel în toate eparhiile din Principatele Române, contribuind astfel la realizarea unităţii de credinţă, la unitatea gândirii teologice. A apărat canonicitatea şi eclesiologia Bisericii ortodoxe de câte ori a fost necesar, a promovat coordonarea bisericilor de aceeaşi credinţă, integrarea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în ansamblul ortodoxiei româneşti şi a celei răsăritene.
Abrevieri
ABMS – Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Ortodoxe Române din Sibiu, fond Şaguna, Sibiu.
AEORV – Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române Vâlcea, Rm. Vâlcea.
Bibliografie
Baldovin 1999 - A. Baldovin, Viaţa şi nevoinţele cele monahale ale Prea Cuviosului Episcop al Râmnicului Noul Severin. D. D. Calinic, în vol. Vieţile, povăţuirile şi testamentele sfinţilor stareţi Gheorghe şi Calinic de la Cernica, Sibiu.
Hitchins 1995 - Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania 1846-1873, Bucureşti
Ivan 1975 - Iorgu D. Ivan, Aspecte canonice în discuţia a doi mari ierarhi ortodocşi români, în Glasul bisericii, XXXIV, nr.3-4, p. 278-290.
Lupaş 1990 - Ioan Lupaş, Documente istorice transilvănene, vol. I, Cluj.
Niculescu 1991 - Aneta Niculescu, Legăturile dintre Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului şi Sfântul Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului, în vol. Astra 1861-1991. 130 de ani de la înfiinţare, Sibiu.
________________
*Cercetarea a fost sprijinită prin grantul UEFISCDI Idei nr. PN-II-ID-PCE-2011-3-0040 „The Political Elite from Transylvania (1867-1918)”.
1 Bocşan Nicolae, profesor universitar doctor, Facultatea de Istorie şi Filosofie Cluj-Napoca.
2 ABMS, doc. 1067, 1076-1077.
3 ABMS, doc. 1067 (concept).
4 ABMS, doc. 1067.
5 Maiorul Pojorean scria episcopului Şaguna, în 20 octombrie 1855, de la Râul Vadu: “Către aceste vă aduc în cunoştinţă că pentru vitele ce mi s-au scris de colonelul Haralambie ca să trimit Excelenţei Voastre, făcând raport ştabului militar, au venit dezlegare ca să se-ngăduie trecerea lor”, ABMS, doc. 1077 (original şi în copie cu litere latine).
6 ”împrejurările în care ne aflăm noi pe aici nu se pot niciodată asemâna cu cele de acolo, care totdeauna au fost şi sânt mai favorizatoare în toată privinţa”” ABMS, doc. 1117 (concept).
7 AEORV, dosar 96/1857, f.2.
8 ABMS, doc. 941.
9 Idem, doc. 1001. 10 Ivan 1975, p. 278-290.
11 ABMS, doc. 1067.
12 Idem, doc. 1079.
13 Idem, doc. 1098.
14 Idem, doc. 1099 (concept).
15 Lupaş 1990, p. 461-464.
16 Biserica episcopală, seminarul si reşedinţa au fost mistuite de incendiul cel mare din 1847.
După ce a fost ales episcop (1850), Calinic a început reconstrucţia reşedinţei episcopale şi a
bisericii, după ce o perioadă (1850-1853) a rezidat la Craiova. Vezi. Baldovin 1999, p. 162.
17 Niculescu 1991, p. 156.
18 ABMS, doc. 1289, 19 februarie 1858.
19 Idem, doc. 1290, 13 martie 1858.
20 Ibidem.
21 ABMS, doc. 1558.
22 Idem, doc. 1593, 3 noiembrie 1861.
23 Hitchins 1995, p. 249.
Șaguna_Calinic
_
Sursa în print: Muzeul Județean "Aurelian Sacerdoțeanu" Vâlcea/ Buridava - Studii și Materiale: Buridava, IX, 2011.
Articol inclus în Biblioteca digitală a publicațiilor culturale
