«...casa fortificată cu aspect de turn este un tip de construcţie foarte caracteristic secolului al XVIII-lea de unde denumirea de culă. Răspândite mai ales în Oltenia, dar şi în Muntenia de vest, culele prezintă dincolo de inerentele variaţii formale, o surprinzătoare unitate a soluţiilor planimetrice şi de elevaţie. Deasupra unui plan pătrat sau dreptunghiular se înălţau două-trei nivele, parterul (deseori boltit semicilindric, cu sau fară arce dublouri, alteori tăvănit cu grinzi puternice) era folosit ca beci, deasupra sa aflându-se încăperile de locuit. Zidurile groase, ferestrele mici ale încăperilor, dar mai ales, îngustele ferestre asigurau acestor locuinţe caracterul de adăpost fortificat pentru a face faţă cetelor răzleţe de achingii sau de haiduci. În contrast cu toate amenajările defensive, ultimul nivel prezintă întotdeauna un spaţios foişor cu arcade pe coloane de cărămidă, uneori cu stâlpi de lemn (6). Cula sau locuinţa-tum , tot de origine bizantină generalizată în lumea sud-dunăreană, constituie o supravieţuire mult mai modestă a casei seniorale bizantine (7). Cula, ca o locuinţă fortificată de ţară, se constituie ca un program arhitectural bine definit începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, cu trăsături proprii pe o arie ce se întinde din regiunile nordice ale Albaniei, sud-estul Serbiei, cuprinzând Oltenia şi unele zone ale Argeşului, Prahovei şi Buzăului (8).
În română, serbo-croată, bulgară, turcă, albaneză şi greacă, termenul culă are acelaşi înţeles. Aproape toţi cercetătorii consideră termenul de origine turcă. Aceasta nu presupune că tipul constructiv respectiv este de origine turcă. Cula, în cel mai simplu sens, este o construcţie ce are cel puţin două elemente esenţiale: parte masivă (cu metereze) şi un acces la etaj printr-o scară interioară. Culele sunt case boiereşti şi nu ţărăneşti (9).
Formarea şi expansiunea Imperiului Otoman a avut multe urmări pe toate planurile vieţii social-economice, inclusiv în cele ce privesc tehnicile, metodele şi modelele de construcţii în teritoriile cucerite de turci. În jurul anului 1800 sunt cunoscute desele incursiuni ale turcilor paşei de Vidin ori incursiunile prădalnice ale cârjaliilor care prădau sate şi oraşe care au dat foc Craiovei de mai multe ori. Într-o atmosferă de groază, de teama jafului, în secolul al X V III-lea şi începutul celui de al X lX -lea era firesc ca fiecare om cu stare să se gândească la protejarea măcar periodică a bunurilor de tot felul, dar mai ales să scape nevătămat. Este o explicaţie pentru numărul mare de cule din Oltenia. Multe cule au fost ridicate lângă conace sau casele boiereşti. Pe lângă funcţia sa de locuire, cula este o construcţie ce-l apără pe stăpân nu numai de primejdia din afară, ci şi de răzmeriţele posibile ale propriilor supuşi de pe moşie. Şi din această cauză în jurul multor cule terenul era defrişat de arbori care ar fi permis apropierea nevăzută a atacatorilor de orice fel.
Motivul pentru care aceste cule au apărut doar în Oltenia este dificil de desluşit, în condiţiile în care otomanii au efectuat incursiuni de pradă asupra tuturor ţinuturilor româneşti. O explicaţie ar putea fi aceea a vecinătăţii imediate cu ţinuturile sud-dunărene. O explicaţie interesantă o dă istoricul şi etnologul loan Godea:
„Oltenii la ei acasă parcă ar trăi într-o republică. Şi asta din vremurile cuceririi romane şi până azi. Cu ei nimeni n-a putut să se înţeleagă fară a accepta că la ei acasă sunt stăpâni. Nu ştiu dacă sunt sau nu naţionalişti, dar un adevăr istoric nu poate fi escamotat cu uşurinţă. Ei nu i-au tolerat nici pe turci, nici pe armeni, nici pe evrei, nici pe austrieci, nici pe greci. Ei au rămas olteni la ei acasă şi basta. În psihologia comportamentală a indivizilor şi comunităţilor există aspecte greu de explicat. Ceea ce afirmă istoricii în legătură cu prezenţa în Oltenia a unei anume legiuni romane, cu urmări etno-genetice peste secole se poate discuta. Oricum, cert este că din punctul nostru de vedere, oltenii au creat, nu au imitat ceva - cula - un unicat arhitectonic în civilizaţia românească” (10).
Culele din Vâlcea, la fel ca şi celelalte din Oltenia au îndeplinit funcţii diferit,e cu caracter mai restrâns sau mai complex, după sistemul lor constructiv, al pieselor din care se compun şi după amplasarea lor în teren deosebindu-se trei categorii (11):
- cule de refugiu, de apărare sau locuinţă temporară;
- cule de veghe, semnalizare şi alarmă;
- cule-locuinţă permanentă.
Culele cele mai cunoscute ridicate în Vâlcea se află situate în următoarele localităţi:
- Băbeni, zidită în 171712, al cărei ctitor fondator a fost Toma Băbeanu. Ultimul proprietar a fost dr. Iordăchescu. Aceasta este o culă de veghe şi semnalizare cu parter şi trei etaje. în 1890 a fost redusă la parter şi un etaj.
- Bujoreni, construită între 1802-1803 de către Toma Bujoreanu. Ultimul proprietar a fost Ilie Perovici. Este o culă de refugiu şi apărare, cu un parter şi două etaje. în timp, ultimul etaj a dispărut datorită vicisitudinilor vremurilor.
- Beneşti, ridicată în 1713 cu adăugiri în 190013. A aparţinut familiei Otetelişanu şi a fost folosită pentru reşedinţă permanentă. Are pivniţa boltită semicircular, iar încăperile de la etaj sunt al rândul lor boltite.
- Goruneşti, ridicată în secolul al X Vlll-lea de neamul Cârstea (14). Turn cu parter şi două etaje cu scop de refugiu şi apărare.
- Măldăreşti, cula Greceanu ridicată în secolul al XVIIl-lea de Nan Pahamicu. Este o culă de refugiu, apărare şi locuinţă permanentă. Ultimul proprietar a fost Nicolae Greceanu. Este alcătuită dintr-un parter şi două etaje.
- Măldăreşti, cula Duca construită în 1827. După altă opinie cula a fost ctitorită de Gh. Măldărescu în 1823 (15). Ea a fost cumpărată şi renovată la începutul secolului al XX-lea de l.G. Duca, viitorul ministru şi prim-ministru al României. Cula Duca păstrează în esenţă caracterul unei case de apărare, asigurând, totodată, confortul unei case de locuit.
- Olăneşti, casa Olănescu, ridicată în secolul al XVII-lea, dispărută ulterior (16).
- Slăviteşti, construită „ante 1758” (17).
- Zătreni, ctitorită de Radu Zătreanu în 1754, cu adăugiri în secolul XX (18)
***
Acolo unde se întâlnesc Cerna şi Olteţul, pe botul de deal care se ridică între apele văilor şi alte iazului ce-l înconjoară, a existat, multă vreme, cula de la Băbeni, de unde privirea cuprindea zarea spre sud până la Popeşti-Goruneşti, spre nord până la cula Otetelişenilor din Beneşti, iar valea Cernei i se descoperea ca-n palmă până la Oveselu, unde drumul se abate spre răsărit, până la Drăgăşani. Construită iniţial atât pentru veghe şi alarmă, cât şi ca loc de refugiu şi apărare, cula facea parte dintr-un ansamblu gospodăresc (conac, dependinţe, magazii grajduri, împrejmuit cu ziduri înalte, care a aparţinut familiei Băbenilor, de unde şi numele „cula Băbenilor”, sub care a fost cunoscută. Se presupune că ar fi fost ridicată în 1716 de către Toma Băbeanu. În favoarea acestei date pledează atât tradiţia, cât, mai ales genul constructiv al culei care păstrează specificul arhitecturii de la începutul veacului al XV III-lea (19).
Construcţia era masivă, cu pereţii deosebit de groşi, cu un parter şi trei etaje, atingând astfel o înălţime de 12 metri. Intrarea se facea direct la primul etaj (adică la al doilea nivel cu ajutorul unei scări exterioare, printr-o uşă plasată pe partea de răsărit, singura parte mascată. Uşa era foarte solidă şi se zăvora cu doi drugi dc lemn. Parterul nu avea nici o intrare directă din afară, ci numai de la etajul I. Tot de aici se pătrundea şi la celelalte nivele. Etajul II era format dintr-o cameră şi casa scării, iar etajul III dintr-o cameră şi un cerdac cu coloane rotunde de zid, care susţineau arcuri în semicerc. Zidurile fiecărui etaj erau străpunse de metereze orientate spre vale. Acoperişul era din şiţă de gorun, iar tavanele dintre nivele erau din grinzi masive.
În anul 1801, pazvangiii şi cârjaliii care se întorceau de la Râmnic au atacat şi au dat pradă focului atât cula, cât şi întreg ansamblul gospodăresc. În anul 1805 Radu Băbeanu demolează ruinele, iar cu materialele recuperate ridică un nou complex gospodăresc. Cula este ridicată pe vechiul loc, cu mici modificări care constau în coborârea intrării principale de la etajul I la parter, menţinându-i-se plasamentul tot pe partea dinspre răsărit şi învelitoarea acoperişului tot cu şiţă de brad. în jurul anului 1890, cula a fost redusă la jumătate. A rămas parterul şi primul etaj al cărui etaj a fost integrat în cel al conacului (20)...»
(selecție din Capitolul V - Culele)
Sursa: Ionuț Dumitrescu/ Arhitectura tradițională din Vâlcea (secolele XVIII-XX)/ OffsetColor Râmnicu Vâlcea 2011/ lucrare apărută sub egida Muzeului Județean ,,Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea.
Album cu fotografii/ capturi din lucrare.
_________________
6 V. Drăguţ, Arta românească. Preistorie. Antichitate. Ev Mediu. Renaştere, Baroc, Ed.
Vremea, Bucureşti, 2000, p. 427
7 Corina Nicolescu, Case, conace şi palate vechi româneşti, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1979, p. 39
8 Andrei Pănoiu, Arhitectura şi sistematizarea rurală în judeţul Mehedinţi (sec. XVI ÎI-XIX),
Bucureşti, 1983, p. 178
9 loan Godea, Culele din România. Tezaur de arhitectură europeană, Ed. de Vest, Timișoara, 2006, p. 17
10 Ibidem, p. 24
11 lancu Atanasescu, Valeriu Grama, Culele din Oltenia, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1974, p. 26
12 T.O. Gheorghiu, Arhitectura medievală de apărare din România, Bucureşti, 1985, p. 304
13 Ligia Rizea, Ioana Ene, Monumentele istorice din judeţul Vâlcea. Repertoriu şi cronologie, Ed. Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2007, p. 32
14 lbidem, p. 130
15 Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I
Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), voi. 2, Ed. Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1970, p. 413
16 lbidem, p. 414
17 T.O. Gheorghiu, op. cit., p. 305
18 Ligia Rizea, Ioana Ene, op. cit., p. 155
19 Iancu Atanasescu, Valeriu Grama, op. cit., p. 102
20 Ihidem, p. 104
